Retrospectivă Actual: ce să reciteşti din 2018. Recomandările Kristinei Reştea
ActualitateTop News by Kristina Reştea - dec. 30, 2018 0 378
În ordine cronologică, dar într-o selecţie subiectivă, vă propun o „vizită” prin textele lui 2018: despre oameni şi oraşe, despre traiul nostru şi al altora, despre realităţile (dure sau bune) ale momentului, despre personaje care au realizat lucruri frumoase şi despre unele care (probabil) vor realiza.
Vă mulţumim că ne citiţi şi vă aşteptăm alături şi în anul ce stă să înceapă 🙂
Interviuri şi reportaje pe care vă invit să le (re)citiţi, în lista scurtă:
Interviu cu un arhitect olandez, despre oraşele viitorului. Înainte să ajungă la conferinţa de Cluj unde urma să vorbească despre cum se construieşte şi se renovează în una dintre cele mai admirate capitale europene – Amsterdam, Thomas Offermans a făcut cunoştinţă cu Clujul în cel mai bun mod în care un oaspete nou poate face cunoştinţă cu un oraş: a mers pe jos. De la hotelul unde era cazat la locul conferinţei – Centrul de Interes din fosta zonă industrială (Tehnofrig) – adică aproape cinci kilometri. „Am mers pe jos, fiindcă e singurul mod prin care poţi să „capturezi” un oraş. Încerc să folosesc transportul public şi merg pe jos cât mai mult”, spune arhitectul. Prima impresie care iese la iveală natural, înainte să apucăm să deschidem subiectul: „E un oraş al maşinilor!”, spune, oarecum surprins de proporţie, olandezul. Despre oraşe:
Povestea (co-)fondatorului „reţelei citostaticelor” şi al MagicHome. „Nu am om”. Cu aceste vorbe îşi începe Vlad Voiculescu povestea de pe scena TedX la Cluj şi invocă o imagine din Evanghelie: printre bolnavii merşi la scăldătoarea din Ierusalim, unde îşi caută vindecarea, un paralitic îi spune lui Iisus: „Nu am om care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoare, atunci când se tulbură apele”. „Câtă suferinţă şi deznădejde e în vorbele astea! Orice om de acolo putea să îl ia şi să îl ducă în apă, cu o singură condiţie: să decidă că îi pasă. Orice om câteodată poate face diferenţa”, spune fondatorul „reţelei citostaticelor”. Vlad Voiculescu a pus bazele reţelei prin care s-au adus în ţară medicamente pentru bolnavii de cancer care nu găseau în România tratamente vitale, a fondat, alături de Melania Medeleanu, o tabără pentru copii bolnavi, s-a implicat în transportul şi tratamentul pacienţilor de la Colectiv în spitale din Austria şi Germania şi a lansat proiectul unei case „MagicHome”, un loc de refugiu pentru părinţii care nu au unde să stea, să se odihnească ori măcar să facă un ceai atunci când îşi aduc copiii bolnavi de cancer la Bucureşti, pentru tratament (Magic Home s-a extins, între timp, în ţară, inclusiv la Cluj). Povestea traseului lui Vlad Voiculescu:
Vlad Voiculescu, la TEDxCluj: drumul de la Viena la MagicHome de România
Interviu, despre economie şi marile probleme ale umanităţii. E unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în dezvoltare economică şi în lupta pentru eradicarea sărăciei, e consultant ONU şi profesor la Universitatea Columbia din New York. A oferit consultanţă pentru primul guvern post-comunist din Polonia şi a scris primul plan de tranziţie de la economia centralizată la economia de piaţă, în democraţie. A condus proiectul Millennium Villages în Africa, operat în 10 ţări, care a dus la creşterea producţiei agricole în sate africane şi la reducerea ratei mortalităţii infantile. A lucrat cu secretarul general Kofi Annan pentru a desena şi lansa Fondul global de luptă împotriva SIDA, tuberculozei şi malariei. Vorbeşte despre pericolele schimbărilor climatice şi nevoia de a regândi utilizarea energiei, a publicat încă din 2005 cartea „The End of poverty”, a mers în comunităţi, a filmat documentare cu Angelina Jolie în Africa şi e co-editor al topului Celor mai fericite ţări din lume, unde „fericirea” ţine şi de sistemul de sănătate publică, prosperitate economică şi politici guvernamentale. România e pe locul 57 în acest clasament al celor mai fericite ţări, condus de Norvegia.
De ce ne pleacă medicii? Reportaj în târg de job-uri. Din lipsă de oportunităţi, luptând uneori cu nepotisme, pentru condiţii de lucru decente şi muncă recompensată corect, pentru salarii mult mai mari sau ca să ofere o şansă în plus la o viaţă mai bună familiei, sute de medici pleacă anual din România. Potrivit unui studiu realizat recent de Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca, 84,7% dintre absolvenții la nivel de licență iau în considerare posiblitatea de a pleca în străinătate pentru a profesa. În acelaşi timp, spitalele locale luptă cu lipsa de personal. La Cluj – centru medical şi universitar – se desfăşoară nu o dată, ci de două ori pe an un târg de job-uri pentru personal medical. Cele mai multe oferte sunt în afara ţării, dar, de data aceasta, şi oferta din România e ceva mai prezentă. Am vrut să îi întrebăm chiar pe ei: de ce ne pleacă medicii?
Cum ne ferim de şarlatani? Nu ştiu voi ce ziceţi, dar eu observ că în ultima vreme, parcă mai mult ca oricând, imediat ce deschizi poarta lumii virtuale, primeşti zeci de oferte care promit să îţi uşureze viaţa. Pe e-mail, prin reclame, de la diverse site-uri şi mai ales pe Facebook curg râuri de veşti surprinzătoare – mai în fiecare zi am pe yahoo câte un mail de la un „dr.” care anunţă dieta senzaţională de o săptămână prin care slăbeşti 7 kg, în colţuri pe la site-uri de ştiri (!) se strecoară reclame ce zic că plante minune vindecă diabetul în câteva zile şi să nu mai vorbim de coach-i şi terapeuţi… Care sunt peste tot. Multe, multe workshop-uri, conferinţe, traininguri şi sesiuni promit să te vindece de orice, să te înveţe rapid să fii antreprenor, milionar sau, pur şi simplu, să fii fericit în 7 paşi. Simpli. […] E inflaţie de „specialişti”. Sunt atât de mulţi, încât rişti să nu mai ştii unde sunt profesioniştii adevăraţi. E plin internetul de „specialişti” în orice. Dar, dintre toate categoriile de „specialişti” care populează internetul cu teorii, păreri şi opinii neargumentate, cei mai periculoşi îmi par cei care se exprimă pe teritoriul Medicinei. Totuşi: să îi căutăm şi să apelăm la experţi!
Opinie. Cum navighezi în marea de coach-i, „vindecători”, specialiști şi influenceri?
Interviu, pe Someş. Unul dintre marile atu-uri naturale nevalorificate ale oraşului – râul care îl traversează – ar urma să primească intervenţii noi, după un proiect desemnat câştigător în cadrul unei competiţii. Proiectul câștigător aparține firmei spaniole de arhitectură Practica, ce a înscris un proiect semnat de Jaime Daroca, José Mayoral și José Ramon Sierra. Proiectul propunea crearea unui spațiu mai generos pentru râu și generarea unei noi relații între comunitate și râul care îi aparține. José Mayoral Moratilla, de la biroul spaniol Practica, a povestit pentru Actualdecluj.ro despre ideile care au stat la baza proiectului pentru Someş, marile schimbări pe care acesta le-ar aduce, despre cum oraşul se poate împrieteni cu râul său, despre concursuri, despre locuri pentru oameni, spaţii publice şi marea luptă Om vs Maşină în oraşele viitorului.
Interviu cu un regizor, despre biserică şi vârsta marilor transformări. „De ce se zice „Crede și nu cerceta”?”, întreabă (în film) adolescentul Gabriel, recent aterizat într-un seminar ortodox, unde, în următorii ani, ar trebui să se pregătească să devină preot. Urmează luni de abuzuri, bullying, declarații semnate de colegi despre faptele altor colegi, amenințări cu exmatricularea și anii de maturizare, în „gașcă”, sub stricta supraveghere a „părintelui diriginte”, mieros și abuziv (în același timp). Un pas în urma serafimilor, proiect început cu mai bine de zece ani în urmă și lansat pe marile ecrane în toamna anului trecut, vine cu povestea personală a regizorului Daniel Sandu, el însuși absolvent de seminar.
Înapoi la ţară. Doi jurişti care s-au apucat de agricultură la Jucu, o arhitectă şi un finanţist care cultivă afine la Sic, o tânără care şi-a lansat o brutărie artizanală în Floreşti, o familie revenită în România, din Canada, ca să-şi facă pensiune la Mărişel şi să vândă dulceţuri. Sunt câţiva dintre protagoniştii „noului val” de afaceri în agricultură – cele care se promovează pe reţele de socializare, au etichete cu „produs tradiţional” şi ajung în birourile corporaţiilor din Cluj-Napoca.
„Noul Val” în afacerile cu decor rural: orăşenii care s-au apucat de agricultură
Reportaj, cu „olimpienii” matematicii, la Cluj. Tineri olimpici matematicieni din peste 100 de țări descind din autobuze, în fața Casei de Cultură a Studenților. Au venit din vizitele de la Salină și de la cetatea din Alba, unde au fost în excursii de relaxare după cele două zile de concurs în cadrul Olimpiadei Internaționale de Matematică (IMO) ce se desfășoară zilele acestea în Cluj. Vin în valuri. Valuri colorate, vesele şi niţel obosite. Fiecare grup e condus de câte un ghid cu pancarta ce poartă, desenat, drapelul ţării echipei respective.
Cu ce speranţe au venit şi cum se auto-evaluează cei mai buni dintre cei buni? Sunt serioşi şi îşi fac evaluări serioase, îţi spun clar dacă au fost mai buni sau mai puţin buni decât anul trecut, sunt dezamăgiţi dacă li se pare că nu au evoluat şi încântaţi dacă şi-au atins aşteptările. Unii dintre ei sunt amuzanţi şi prietenoşi, alţii dezamăgiţi şi reţinuţi, unii sunt sociabili şi zâmbitori, alţii timizi sau poate chiar sceptici. Unii te-ar evita bucuroşi (nu sunt obişnuiţi cu ziarişti şi nici nu ar vrea să fie), alţii împărtăşesc încântaţi experienţa de aici (cu bune sau cu dezamăgiri).
La începuturile IT-ului românesc. La începutul anilor ’60, tânărul Liviu Negrescu termina Facultatea de Matematică-Fizică la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. La prezentarea licenței, în sală se afla ceea ce acum probabil am numi un „head-hunter”: nimeni altul decât Tiberiu Popoviciu, fondator al institutului care azi îi poartă numele, savant cu doctorat la Sorbona – unul dintre „pionierii informaticii” româneşti, dar şi un om bine văzut de structura politică a epocii. Căuta oameni pentru ceea ce urma să devină prima echipă de „IT”-işti ai Clujului. Acela a fost momentul care avea să îi decidă cariera tânărului absolvent de Matematică. Liviu Negrescu a ajuns să lucreze într-un domeniu complet nou, la vremea respectivă, şi să contribuie la construirea primelor calculatoare electronice românești, la Cluj. A fost, de asemenea, unul dintre primii profesori de Informatică din țară. Aproape 60 de ani mai târziu, în plin boom al tehnologiei, într-un oraş plin de badge-uri, multinaţionale de software şi start-up-uri, vă propunem să ne însoţiţi într-o poveste despre „rădăcini”, chiar alături de Liviu Negrescu.
Cum construim la sat? O casă transformată în capelă, luminată natural, de sus şi de afară, în funcţie de momentul zilei şi de „plimbarea” soarelui, având desenate „volane spre cer” – e proiectul desemnat câştigător la secţiunea Rural, în cadrul ediţiei de 2018 a Bienalei Naţionale de Arhitectură (BNA). Premiile s-au decernat sâmbătă, la Cluj, iar alături de câştigător au mai fost nominalizate încă trei proiecte şi expuse multe altele, care au potenţial să facă din „noile” noastre sate locuri mai frumoase. E pentru prima dată când o astfel de secţiune face parte din programul Bienalei şi merită menţionat şi că, în ultima vreme, arhitecţii au făcut eforturi pentru a readuce atenţia spre un sector-„Cenuşăreasă”: ruralul. Recent, prin Ordinul Arhitecţilor, s-au lansat o serie de ghiduri pentru încadrarea în specificul local din mediul rural, cu norme pentru diverse zone ale ţării (inclusiv Dealurile Clujului), ghiduri pe care le puteţi consulta AICI.
Educaţia 4.0, cu preocupările nativilor digitali. Pentru cei din generaţia mea, la vârstă de şcoală primară, Cosette era fetiţa blondă cu ochi mari, din Mizerabilii. Vorbim despre Mizerabilii, desigur, în varianta de desen animat (acolo unde povestea începe de la momentul în care Jean Valjean o salvează pe micuţă de la exploatatorii săi), până să ajungi, un pic mai încolo, la romanul lui Victor Hugo, care îţi dezvăluie şi tragicile poveşti ale mamei micuţei şi salvatorului fugar. Acum, în era digitală, în lumea noastră a apărut şi… Codette. Codette e o „prinţesă a programării”, care are acces la laptop, smartphone şi tabletă şi care ştie să scrie cod (de aici şi numele). A fost adusă la Biblioteca Judeţeană Octavian Goga, sub formă de poveste, de Anca Morar, învăţătoare şi coordonator de programe la Simplon, organizaţie care susţine cursuri de programare pentru copii. Anca e cea care ne-o introduce pe Codette, la început de curs. Fiindcă am ajuns, de fapt, la un curs – un curs de programare, dedicat exclusiv fetelor care au între 8 şi 11 ani, la filiala din Zorilor a bibliotecii.
La Terminalul Plecări, de Centenar. Serbăm de 1 Decembrie – sub tricolor, printre discursuri, statui și baloane – formarea României Mari. Dar, de fapt, România se face tot mai „mică”. Între 3 și 5 milioane de români trăiesc și lucrează în afara țării, unul din patru absolvenți de studii superioare pleacă din țară și e criză acută în Sănătate – unul din patru medici a părăsit România. Sunt date menționate într-o analiză din an-Centenar a unor economiști ai Băncii Mondiale. Generații întregi de copii, nu mai puțin de 100.000, conform datelor oficiale, rămân în țară fără părinți, deoarece aceștia pleacă în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Numai în 2017, populația țării a scăzut cu 120.700 persoane, din cauza declinului demografic și a emigrației, până la 19,52 milioane de locuitori înregistrați la 1 ianuarie 2018. Dar acestea sunt cifre. În spatele lor stau oameni și familii. Eu, personal, ajung de vreo două ori pe an (în anii norocoși) în aeroport, ca să întâmpin pe cineva drag la terminalul Sosiri, doar pentru ca peste câteva zile să ajungem la terminalul Plecări, unde, dacă nu mergi în vacanță, știți și voi că nu e prea veselă atmosfera. Iar ca mine sunt mii, sute de mii, milioane de români – căci, de acum, nu știu dacă a mai rămas cineva care să nu aibă măcar un membru al familiei, un apropiat, un prieten drag, un cunoscut plecat „dincolo”. De aceea, la moment aniversar, am ales să le „dau cuvântul” lor, celor „de dincolo”. Pentru o altă perspectivă. Omul de care mă despart la terminalul Plecări, prieteni, foști colegi de școală sau de muncă ori oameni pe care i-am intersectat, la lucru, aici, și care între timp au plecat din țară ne-au răspuns la două teme. I-am întrebat cum se vede, de departe, România la 100 de ani. Și dacă (și pentru ce) s-ar întoarce acasă. Indiferent de răspuns – că ar veni sau nu înapoi, fiecare dintre ei se gândeşte cu drag la România de acasă.
Special. România la 100 de ani. Cum se simte Centenarul, de la terminalul Plecări?
Vă recomand, cu drag, să revedeţi şi:
Retrospectivă Actual: ce să recitești din 2018. Recomandările lui Cătălin Suciu
şi
Retrospectivă Actual: ce merită să reciteşti din 2018. Recomandările lui Mihai Prodan
şi
Retrospectivă 2018. Ce să recitești în 2019. Recomandările Luminiței
şi
Retrospectivă Actual: ce să recitești din 2018. Recomandările Cosminei Fernoagă
