Interviu. Regizorul care și-a petrecut adolescența într-un seminar teologic și filmul său despre preoți și viitori preoți. Daniel Sandu: „Nu atac biserica, atac nişte oameni din rândul bisericii care fac ce nu trebuie”

„De ce se zice „Crede și nu cerceta”?”, întreabă adolescentul Gabriel, recent aterizat într-un seminar ortodox, unde, în următorii ani, ar trebui să se pregătească să devină preot. Urmează luni de abuzuri, bullying, declarații semnate de colegi despre faptele altor colegi, amenințări cu exmatricularea și anii de maturizare, în „gașcă”, sub stricta supraveghere a „părintelui diriginte”, mieros și abuziv (în același timp). Un pas în urma serafimilor, proiect început cu mai bine de zece ani în urmă și lansat pe marile ecrane în toamna anului trecut, vine cu povestea personală a regizorului Daniel Sandu, el însuși absolvent de seminar. Sandu a ajuns și la Cluj, la Festivalul Internațional de Film Transilvania, unde, de altfel, filmul a și luat un premiu al publicului, și, cu AperiTIFF-ul în față, a povestit pentru Actualdecluj.ro despre film, preoție și preoți, adolescență și maturizare și mesajul pe care ar fi vrut să îl lase cu acest film.

„Gabriel este un adolescent în vârstă de 15 ani, care îşi doreşte să devină preot şi intră într-un seminar ortodox. Iniţial încearcă să se adapteze mediului, dar în cele din urmă îşi dă seama că sistemul este complet corupt şi abuziv. Prinşi în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, şi un profesor laic viclean, corupt şi fără scupule, elevii învaţă că minciuna, furtul şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească la perfecţie pentru a rezista în seminar. Cine va absolvi şi va ajunge preot? Ce fel de preoţi vor deveni după câţiva ani petrecuţi într-un asemenea sistem?” – aceasta e descrierea filmului din agenda TIFF 2018 și nu zicem mai multe deocamdată, pentru că poate vreți să îl vedeți. Dacă nu ați făcut-o încă, vă avertizăm că interviul de mai jos ar putea conține spoilere.

La TIFF, filmul a luat premiul pentru cel mai popular film în secțiunea Zilele Filmului Românesc:

Actualdecluj.ro: Când vorbeşti despre biserică, cei care se exprimă în spaţiul public sunt de obicei în două extreme. Sunt sau susţinători fervenţi ai bisericii – cei pentru care nu există cazul Pomohaci, patriarhi corupţi, colaboratori ai fostei securităţi, cei pentru care biserica are cuvântul de lege. Și apoi sunt cei care contestă orice vine din partea bisericii ca instituție: acolo sunt oameni corupţi, profitori și, în general, oameni care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu sau cu cele sfinte. E foarte greu să găseşti o atitudine moderată. În acest peisaj, care ai fi vrut să fie efectul filmului, cu această perspectivă puţin cunoscută? 

Daniel Sandu: Există, într-adevăr, aceste categorii de oameni: cei care blamează biserica şi cei care îi iau partea chiar dacă există dovezi clare împotriva unor oameni ai săi. Eu aveam această poveste pe care am trăit-o eu. Evident că puteam să ricoşez în oricare din cele două direcții, ca să ating un anumit tip de public. Oricare parte aş fi ales, însă, cealaltă tabără ar fi atacat filmul. Atunci a fost mult mai important pentru mine să construiesc o poveste cât mai aproape de povestea reală pe care am trăit-o eu. Chiar dacă ea nu are gradul de spectaculozitate pe care îl doreau unii. Mulţi mă acuzau că am fost prea cuminte. Că puteam să atac mai mult. Unii spun: de ce nu ai băgat un abuz sexual? Răspunsul e simplu: pentru că în viaţa reală nu a fost niciunul, cât am fost eu acolo. Ar fi fost nedrept din partea mea să bag în film aşa ceva, doar ca să fac produsul mai controversat şi mai vandabil.

Chiar dacă în viaţa reală există astfel de cazuri. Asta nu făcea parte din experienţa ta.

Exact. Eu nu am trăit asta. Era mai important să fac un film pentru ca publicul să vadă ce am trăit eu, nu ce am auzit, nu ce mi-am imaginat că ar fi fost. Pe de altă parte, dacă s-ar fi întâmplat așa ceva şi nu băgam episodul în film iar nu ar fi fost OK. Dar în perioada aia, cât am fost eu la școală, nu s-a întâmplat acest tip de abuz. S-au întâmplat alte tipuri de abuzuri: abuz psihologic, abuz de putere, financiar. Cu atât mai mult m-a bucurat asta: ofeream publicului un tip de experienţă greu de anticipat. Şi când pitch-uiam subiectul primeam reacţii de genul – „aa, e cu preoţi, sigur e cu abuz sexual”. Nu, nu e. Dar cu ce e? Mai sunt şi alte lucruri de spus. Nu caut spectaculozitate cu orice preţ, nu caut un scandal despre care să fac film. Mă întreabă unii: „când o să faci un film despre cazul Pomohaci?” Nu fac niciun film despre cazul Pomohaci. Nu e ca şi cum pândim: au greşit, hai să le dăm în freză! Eu, ca persoană, nu sunt împotriva bisericii. Nu sunt nici marele fan al lor. Când fac lucruri greşite îi judec, când fac lucruri corecte îi apreciez. Ei, ca instituţie, au calităţi şi defecte, ca orice instituţie creată de om: armată, spital, politică. Pentru că e o instituție creată de om şi are flagelul erorii, instituția aia va avea crăpături. Oamenii ăia au slăbiciuni: unii au nevoie de bani, alții de putere

Şi e un loc cu ierarhii.

Şi e un loc cu ierarhii. În schimb eu aveam o perspectivă nouă, puteam să arat publicului o lume altfel destul de închisă.

Chiar fiind o poveste personală şi o perspectivă subiectivă, totuși: ce vrei să lase în urmă? Spuneai într-un interviu că e şi o poveste de maturizare. Luând în considerare ambele perspective – povestea legată de biserică și cea a maturizării unor tineri – ce ai vrea să lase filmul tău? Cui ai vrea să vorbească? Chiar dacă spui o poveste persoală, îi anticipezi efectele sau ai niște ţinte.

E o poveste care nu degeaba a avut nevoie de atât de mult timp de lucru. E o poveste care are la bază ceea ce am trăit eu. Dar am construit în straturi, în aşa fel încât oameni de vârste diferite, de pregătiri diferite să înţeleagă anumite chestii şi, în final, ei, spectatorii ăia, să decidă ce e bun şi ce e rău, ce e adevăr sau ficţiune. Mi se pare că până la urmă şi oamenii trebuie să facă un efort să discearnă ce e bine şi ce e rău, nu doar să stea să le zică preotul. Iar pentru tineri… cred că filmul ăsta ar trebui distribuit în licee. Pentru că tinerii.. una din teme e acest fenomen al bullyingului. În cazul nostru, cel care o făcea era dirigintele nostru, care era şi preot. Atunci nu se cunoştea acest concept. Ne gândeam: bă, suntem răi şi obraznici, uite în ce situaţii îl punem noi pe diriginte. 

E o scenă în care el chiar plânge…

Da. Era o manipulare. Am început să ne întrebăm: e firesc ce se întâmplă? Și ne-am dat seama că sunt lucruri care nu sunt fireşti. Sunt foarte mulţi tineri care ori nu ştiu ori nu au curaj să riposteze faţă de o nedreptate care li se întâmplă lor.

Vorbești şi despre o vârstă la care e greu să discerni – ţi se pare că ăla mare e autoritatea, îți zici că poate tu ești cel care greșește.  E cu atâta mai perversă treaba cu cât tu nu prea știi cum e lumea. Te uiţi cu mintea de acum și constați un abuz, dar atunci poate te gândeşti „aşa e educaţia?”

E exact perioada în care tinerii îşi construiesc personalitatea şi valorile. Dacă începi să le tunzi valorile cum vrei tu, ei se maturizează şi mulţi – probabil nu toţi, dar mulți – vor deveni oamenii de mâine cu valorile fracturate acum, vor crede așa, vor avea angoase şi temeri.

„Eu pot să ascult un om dacă acel om îmi câştigă încrederea şi admiraţia, dar nu poţi să îmi smulgi încrederea”

Actualdecluj.ro: V-aţi dat seama de atunci că așa stau lucrurile? Sau povestea e redată cu perspectiva ta de acum? Revolta împotriva dirigentului chiar s-a întâmplat?

Da, da. Chiar mai tare. Cum stătea treaba? Eram un grup de tineri care făceam gafe… de fapt, mai mulţi făceam mici gafe. Dar cum s-a asimilat acest grup? Noi ne-am descoperit, fiindcă părinţii noştri erau oameni cu posibilități. Ceilalţi nu aveau posibilități să fie „salvați” când încălcau reguli așa că ori se cuminţeau, plecau capul, ori erau zburaţi din şcoală.

Voi eraţi prvilegiaţi.

Da. Și, bazându-ne pe acest privilegiu, am zis că putem riposta un pic mai mult. Fac gafa cutare, dar nu o să mă exmatriculeze; vine tata şi rezolvă. În acelaşi timp, pe mine mă deranja ipocrizia. Pe mine m-au dat cu capul de bancă pentru că am pocnit nişte petarde şi au încercat să mă dea afară şi, câteva luni mai târziu, aud niște pocnituri în seminar. Mă duc să văd şi unde erau? În faţa cancelariei, nişte preoţi dădeau cu petarde. Păi… nu voiaţi să mă exmatriculați pentru ce faceţi chiar voi acum? Şi ei râdeau: „da’ nu te-am exmatriculat, nu?” Ne luam în freză pentru ipocrizii. Colegi de-ai mei erau exmatriculați că fumau, dar unii preoţi fumau. Am început să dezvoltăm o reacţie de ripostă. Eu pot să ascult un om dacă acel om îmi câştigă încrederea şi admiraţia, dar nu poţi să îmi smulgi încrederea. Eu fumez, dar tu nu ai voie, că tu eşti minor, eu sunt major.

Sau ți se spune că scrii despre un incident şi, în felul acesta, scapă colegul; dar cinci minute mai târziu colegul e exmatriculat.

Nu poţi să plângi pentru cât de mult ţii tu la colegul şi apoi să îl exmatriculezi. Oricum, noi la început nu înţelegeam ce se întâmplă, ne-a luat ceva timp, eram în ceaţă, nu înțelegeam care era jocul, că suntem pe o tablă de şah. Dacă acesta e jocul, să jucăm!

Și cum s-a întâmplat revolta? Ai zis că a fost mai grav decât ceea ce se vede în film.

Am ajuns la un moment dat să îi motivez pe colegii mei să facem cerere să ni se schimbe dirigintele. Nu îl mai vrem pe ăsta! Am făcut o cerere și am semnat-o toţi. Aveam oră cu directorul. Și el a zis „foarte drăguţ, îmi place asta cu democraţia. E minunat. Dar la noi în biserică nu e cu democraţie, e cu ierarhie. Deci nu”. Asta a fost. Se făceau abuzuri. Sau – alt exemplu: primeai o dată pe trimestru învoire ca să mergi acasă. Mergeai sâmbătă după vecernie, călătoreai nu știu câte ore, apoi duminică seara trebuia să te întorci, că luni aveai ore. Noi am zis că, dacă sămbătă avem ore până la 1, să plecăm dup-aia. Mai stăm şi noi acasă cu ai noştri. Le-am zis colegilor: hai să plecăm toţi, chiulim toţi, maxim luăm o absență la vecernie! Îl rugasem pe diriginte să ne lase, casa mea e la 60 km, e de mers și nici nu stă trenul vizavi de seminar, să mă aștepte pe mine. Nu a vrut să ne lase. Așa că ne-am gândit că dacă chiulim toţi nu ne pune absenţi, că e o formă de revoltă. Sau măcar să înţeleagă că e o formă de revoltă. Nu voiau toţi. Apoi, până la urmă, au zis toţi: mergem! Unul a zis că nu vrea. Apoi a zis încă unul că nu. Până la urmă, i-am ambiţionat pe toţi şi ăla care rămâne e turnătorul. Restul, toți: hai la gară. Am ieşit toţi, cu valize, cu tot și, când am ieşit pe poartă, unii au luat-o în sânga, unii în dreapta: că trebuie să ia cadou, să sune acasă și alte scuze. Până la urmă, din 30 de oameni care au ieşit pe poartă, în gară eram şase. Ne-am gândit că poate au luat câte un microbuz, o ocazie, dar totuşi… numai şase? Am avut o revelaţie și am zis: hai la seminar! Acolo am văzut: toţi se întorseseră. Noi luaserăm absență la seminar. Asta spune mult şi despre societatea de azi. Hai să ieşim în piaţă! Dar dacă nu iese ălalalt nu ies nici eu. Ne uităm unii la alţii. Cu gesturi de genul ăsta, eu şi colegii cu mai mult tupeu am ajuns să fim „ăia care fac gălăgie”. Hai să facem ceva cu ei: mai punem o corigenţă, o absenţă.

Așa a fost toată școala? Cu ameninţarea exmatriculării deasupra capului?

Da. E adevărat că nu eram nici noi chiar sfinţişori. Puteam să dormim şi noi la 10, dar nuu, noi nu. Aveam 15 ani, ne plăceau fetele.

Vă plăcea să fiţi revoltaţi.

Am băut prima bere la 16 ani, la o terasă şi am simţit aşa o revoltă. Că vai, ce am făcut! Eram tineri, descopeream viaţa. Seminarul era în centrul oraşului Roman. Dincolo de gard, treceau tot felul de fete frumoase, în fustiţe scurte, mâncând înghețată. Aoleu! Era un liceu pedagogic, majoritatea fete. Frumoaseee… Iar noi – numai băieţi. Îți dai seama, într-un orăşel mic, cu două semafoare și câteva baruri. Ne-am dus şi noi. Fetele ne zâmbeau, ne plăceau mai mult decât pe alți băieți – aveam uniforme, eram curaţi suflteşte, chipurile.

Legat de grupul de „nesfinţişori”. Vedem acolo, în film, un grup de tineri, de adolescenţi, care au revolte, ies la biliard, în plus mai fac tot felul de afaceri, mica camătă; te uiţi la profesori, care au interese, care manipulează și fac abuzuri, care vă fac să vă turnaţi între voi. Și te gândești: ăştia sunt preoţii şi viitorii preoţi. Ce spune asta despre preoţime?

Ăsta e mesajul. Acei preoţi pe care îi vedem la slujbe, în spatele acelei misiuni şi costumaţii, sunt oameni, cu anumite valori şi interese.

Mai e şi o lumină? Există acel personaj al preotului bătrân din sat. E o lumină pentru cei care vor, totuși, să se întoarcă spre biserică?

E. Şi aici e chestia: de omenie, de ce fel de om eşti. Eu nu am o problemă cu un om care îşi ia Ferrari, atâta timp cât îşi ia mașina legal şi îşi face misiunea. Am o problemă cu unul care ia o Dacie prăpădită, dar face tot felul de meschinării și dă şpagă.

Sunt şi figuri luminoase, există preoţi cu chemare?

Da, sigur. Am avut acum recent întâlnirea de 20 de ani, cu foştii colegi, dintre care mulţi au ajuns preoţi. Îi ştiam cum erau, Și ziceam: uite-l cum e acum! Unii s-au schimbat, alţii respectau şi atunci reguli. Problema cea mai mare e că acea şcoală, care e specială şi care făcea o selecţie foarte drastică, nu avea pic de pedagogie. Ei nu ştiau cum să se poarte cu aceşti tineri destul de intelgenţi. Pune tu 30 de tineri, timp de 5 ani, în acelaşi dormitor. Ăia văd tot, văd orice hibă. Când unul aduce o informație, ease propagă. E un computer cu 30 de procesoare. Când voiam să chiulim, ştiam la ce oră iese portarul să fumeze, cum se deschide poarta. Erau 30 de oameni care colectau informații. Când unuia i se întâmpla o nedreptate, o resimţeam toţi. E o nedreptate! Uite o chestie amuzantă. Ne-au prins o dată mâncând şuncă în post. Au făcut unii razie în dormitor și noi eram acolo, cu șunca. Nota scăzută la purtare, toţi! Luni, toată clasa avea nota 7 la purtare. Nici nu ştiam că se pun note la purtare. Unul dintre noi a fost bolnav în ziua aia, a fost acasă, de fapt era acasă de două săptămâni, avea scutire. A venit luni și i-am zis: ai nota scăzută la Purtare. Cum? Și, pe bună dreptate, a făcut scandal, El fusese bolnav, nici măcar nu fusese acolo și s-a trezit cu pedeapsa. Preotul a avut o revelaţie: aa, tu nu erai. Dar cum să facă? Fiindcă trecuse deja nota, era în actul oficial. S-a dus la părintele director să vadă ce poate face. Se întoarce râzând: „am rezolvat, am decis să păstrăm nota: dacă ai fi fost şi tu în dormitor, şi tu mâncai şuncă”.

Au văzut colegii filmul?

Da. Inclusiv părintele dirigente

Ai vorbit cu el?

Doar la întâlnirea asta, de 20 de ani, dar nu am vorbit despre film. El e foarte carismatic şi prietenos. Așa e și acum. Pe mine m-a cucerit din primele zile, era mieros, prietenos. Abia mai târziu am descoperit cum era el de fapt. Și acum era politicos. Am vorbit cu colegi. Am înţeles că era supărat că am zis în nu ştiu ce interviu – întrebat dacă cred că vine la întâlnirea de 20 ani – am zis că nu ştiu. Am înţeles că asta l-a afectat. Dar a venit, a fost o întâlnire foarte drăguţă, cu glume pe seama filmului. El nu s-a aruncat, dar a râs la glume. Nici eu nu am zis nimic, am făcut poze împreună, a fost atmosferă. A înţeles nişte lucruri, a mers mai departe, a recunoscut şi el că a făcut unele greşeli, atât a putut atunci. El nu era singurul, era o mentalitate generalizată.

Și ceilalți colegi cum au primit filmul?

Cei mai mulţi s-au amuzat, doi, trei au croncănit.

Au fost și reacţii vehemente?

Da, dar nu de la preoţi, ci de la credincioşi. „Ce vrei, ne distrugi credinţa?” Dacă filmul meu îţi distruge credinţa, problema e în altă parte. De la preoţi am primit mai ales mesaje de încurajare, sunt inclusiv unii care vor să proiecteze filmul la ei în sat. Au fost directori de seminarii care au trimis mesaje: foarte bine că poţi să spui lucruri pe care noi nu le putem spune.

Crezi că atmosfera e mai permisivă acum?

Da. Inclusiv la seminarul meu acum sunt și eleve fete.

Dar povesteai că nu ţi s-a permis să filmezi acolo, când au aflat subiectul filmului.

Da, nu mi-au permis. Deciziile finale le ia tot Episcopia.

Dirigentele era altfel ca preot? Altfel decât ca profesor.

Da, ca preot era ok. Inclusiv pe noi ne ducea la casa de copii, să ne arate alternative – dacă nu puteţi face copii, înfiați! Ne-a dus la mănăstire. Ca preot era bun, ca dirigente era dezastru.

Nu ai arătat partea asta. De ce? A fost doar o chestiune de concentrare a poveștii sau nu ai vrut să mergi pe direcția asta?

A fost o chestiune de timp, am tăiat mult. Era mult material. Personajele au şi părţi bune şi rele. El avea şi părţi bune. Ăsta nu lua şpagă, de exemplu, asta arăt în film. El voia să elimine asta cu şpaga şi absenţele, să elimine toate merele stricate.

Da, dar poate că merele nu sunt stricate după criteriile tale. Dacă un elev nu şi-a trădat colegii, nu înseamnă că e neaparat „măr stricat”. Colegii ştiau de la început că lucrezi la această poveste a voastră?

Noi am avut și întâlnirea de 10 ani, le-am spus de atunci. Unii nu au crezut, alţii, inclusiv părintele, mă avertizau că sunt unii care vor vrea să mă folosească pentru a ataca biserica. Le-am spus de atunci că eu sunt un om lucid, iar oamenii cu care lucrez nu sunt intersaţi să atace biserica, ci să facă o poveste interesantă. Am fost atent la asta. Mi-au spus: da, dar te duci la festivaluri străine, acolo sunt evrei, protestanţi, vor avea interese. Pot să spun că am lucrat în workshop-uri cu specialiști, de diverse nații și religii, și nimeni nu avea vreun interes să atace biserica ortodoxă; dădeau sfaturi pentru ca povestea să fie logică, iar decizia era a mea. Am avut grijă să monitorizez chestia asta, să nu fie influenţe din afară. Și nu au venit.

Ai avut în vedere că filmul ar putea fi perceput ca unul împotriva bisericii, chiar dacă tu nu vrei asta? Ai avut grijă să nu iasă ceva ce tu nu vrei? Deși, până la urmă, toate sunt interpretabile…

Da, exact. Oamenilor care văd filmul şi zic că e împotriva bisericii, eu le zic că da, aşa e. Dacă atâta îl duce capul, eu nu vreau să fac niciun efort să îl conving de altceva. Dar sunt mulți spectatori care înțeleg că filmul e, de fapt, despre oameni. Sunt unii oameni care fac abuzuri, ei se ascund în spatele sloganului că filmul atacă biserica. Nu atac biserica, atac nişte oameni din rândul bisericii care fac ce nu trebuie. Dacă asta înseamnă că atacăm biserica, dacă atâta înţelegi voi – atunci aşa e. Ce e mai rău e că unii au început să ne atace înainte de film. Părintele Calistrat, care are 400.000 de follower-i, a spus că a auzit  de film și că e o blasfemie. Filmul nici nu era lansat. Era doar trailerul. Ei nu au nicio problemă să critice ce nu cunosc. A creat controversă. Apropo cât de oneşti sunt ei: la premiera de la Bucureşti au venit doi preoţi în ţinute de preoți. Dar era un eveniment cu invitaţii, nu cu bilet. Au minţit, au spus că sunt din partea lui Daniel. Organizatorii i-au lăsat să intre. Îi văd în sală și întreb şi eu: auzi, cine sunt preoţii? Păi nu-s din partea ta? Nu. Ăsta e un furtişag. Ăla era eveniment restrâns, pentru prieteni şi echipă, a fost conferință de presă înainte, puteau veni acolo, a doua zi era proiecție deschisă. Culmea e că în ziarul Lumina aveam un review bun. Pe net s-a lansat această controversă: „Serafimi” e împotriva bisericii sau nu? Unii zic că nu, că uite e și preotul de la ţară, care e bun; copiii ăia nu sunt doar buni – sunt şi buni şi răi. Şi, până la urmă, nu fac cine ştie ce. M-au atacat unii inclusiv fiindcă aș fi făcut scene pornografice cu minori. Actorii sunt majori, ei chiar fuseseră împreună la un moment dat. Nimeni nu m-a întrebat înainte să lanseze așa ceva câţi ani au actorii, dacă sunt majori.

Aveau o problemă cu un film în care elevii care fac sex?

Asta e ipocrize. De parcă elevii nu fac sex. Apoi au întrebat: de ce aţi dezbrăcat-o pe fată? Păi, din experiența mea, aşa fac oamenii, când fac sex. Trebuia să arăt asta, ea era singura prezenţă feminină din film şi era o mare tentaţiei pentru Gabriel, care voia să își păstreze virginitatea, conform canonului, ca să devină preot. Dacă cădea tentaţiei, trebuia să spună la spovedanie. Aveam prietenă, până la 18 ani nu mă atingeam de ea. Am dus-o așa vreo doi ani de zile. Eu într-adevăr m-am dus acolo cu gândul să devin preot.

Experiența de acolo te-a îndepărtat de preoție?

Am ajuns la un moment dat să cred că dacă vrei să devii preot e mai bine să nu mergi la seminar – faci liceul obişnuit, apoi mergi la Teologie. Deşi şi de acolo am auzit tot felul de poveşti. Sunt foarte puţini preoţi care sunt cu adevărat virgini în momentul în care devin preoţi. Termini facultatea la 24 ani, trebuie să fii virgin, apoi ca să iei parhoie, trebuie să te preoţești, dar să te căsătoreşti cu o săptămână înainte de asta. Am terminat facultatea, hai acuma, repede, să iau o femeie pentru toată viaţa, care trebuie să aibă acelaşi valori ca mine. Picam ca muştele. Când am făcut afacerea cu scrisorile (episodul în care seminariștii încep corespondență cu fete, povestit și în film), am colegi care au dus relația aceea mai departe, care s-au căsătorit cu fetele din scrisori. Era facebook-ul acelor vremuri. Și tinerii aceia sunt oameni, care vor şi ei să bea o bere, să mănânce o ciocolată, să facă sex, să călătorească. Ai păcatele tale, care or fi, dar până la urmă contează ce decizii iei, cum îi ajuţi pe oameni. Unul şi-a păstrat virginitatea, dar dă copiii cu capul de bancă. Cu ce mă ajută pe mine canoanele, în acest caz?

Cum aţi ales actorii? Rolul părintelui diriginte pare făcut pentru Vlad Ivanov.

L-am văz pe Ivanov în 4, 3,2. Ştiam de atunci că fac filmul cu el. El e destul de ocupat şi greu de accesat, necesită un buget, dar ştiam că el e omul pentru acest rol. Doar el poate să facă filmul şi într -adevăr a dus filmul. Nici condiţiile la filmări nu erau grozave, aveam multe filmări într-o zi, el se concentra, a lucrat foate bine. I-a plăcut povestea, cu acest personaj, care e la graniţa dintre negativ şi pozitiv. El venea reţinut, cu ideea cu filmul minimalist. I-am spus că personajul ăsta așa e în realitate: era ca un arlechin social, ca Băsescu, făcea o glumă tot timpul, iar cu cealaltă mână îți dădea o palmă. Trebuia să faci zoom out și să analizezi ce face. Câți diriginți știți care fugăresc copiii cu maşina, ca să îi prindă pe elevii care chiulesc? Aşa era omul ăsta. Lui Ivanov i-a plăcut foarte mult, s-a și distrat foarte mult.

Şi tinerii?

Cu tinerii am făcut o şmecherie. Am făcut probe de casting false. Le dădeam textul de citit – proba clasică – apoi făceam pauze de ţigară, povesteam, vorbeam despre tot felul – gagici maşini. Ieşeam cu ei în oraş și îi vedeam cum se comportă fiecare. Acolo mi-am dat seama cu cine vom lucra. 

Pentru cine mai facem filme?

Care e următorul proiect?

Tot un lungmetraj: „Tatăl mută munţii”. Nu are legătură cu biserica, dar e bazat pe o întâmplare reală, pe care nu am trăit-o eu, dar despre care am aflat. M-am documentat, m-a impresionat. E despre ambiţie, despre oameni cu resurse care intră într-o situație dificilă, e genul de situație în care cei care nu au resurse trebuie să renunţe, ceilalți luptă până în pânzele albe ca să îşi facă dreptate. Se pun întrebări: când poţi fi nobil, când poţi fi subiectiv?

Îl aduci în festival? E important să ajungă în festivaluri sau e important să ajungă în cinema? Au un rol festivalurile pentru cinema-ul românesc?

Da, au un mare rol. În primul rând sunt o alternativă, fiindcă nu mai avem săli de cinema. Pentru cine mai facem filme? Pirateria există, există și legi, dar guvernul nu face nimic să blocheze site-urile respective, cinematografele se tot închid. Mai avem 16 săli de cinema în țară, în afară de mall-uri. Festivalurile aduc mai mulţi oameni şi propagă filmele în afara ţării. Mai e problema asta: faci film pentru festivaluri sau pentru public? Eu încerc să fac ceva la intersecţie, cu riscurile aferente. Și despre filmul acesta s-a spus că e mai comercial şi unele festivaluri nu l-ar accepta. Cumva povestea îţi spune pentru cine e şi cum trebuie să arate filmul.

E mai ofertant cinemaul pentru tine decât televiziunea?

Fac lucrurile în paralel. Lucrez pe proiecte care îmi plac. Dacă am o idee sau o poveste, îmi dau seama: asta s-ar preta la un lungmetraj, scurt-metraj sau serial. Chiar acum am o poveste de scurt-metraj pe care îmi doresc să o fac.

Sunt teme sau subiecte care ar trebui, poate, mai mult abordate de cinema, care merită spuse, ca să pui lumină pe ele?

Da, sunt o grămadă, dar până la urmă e alegerea autorului. Dacă un regizor supravieţuieşte mecanismului de acumulare a bugetului necesar şi de realizare a filmului, îşi câştigă dreptul de a face orice film vrea el. Eu am aşteptat 10 ani.

La voi asta a fost problema – bugetul?

Da, în mare da. Era un buget mare pentru un film de debut.

E greu să faci film?

E din ce în ce mai greu.

Sursa foto: Un pas in urma serafimilor, Facebook

Citește și:

Din Vrancea, cu elevii la TIFF. Profesoara de Română care face concurs școlar de trailere după cărți

Vezi și:

Marcelo Martinessi, marele câştigător la TIFF 2018, despre Cluj şi film

și

Tudor Giurgiu, pe scena galei de premiere TIFF.17: „Mulțumim în primul rând publicului de la Cluj!” Cine sunt marii câştigători ai ediţiei de 2018

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.