Special. România la 100 de ani. Cum se simte Centenarul, de la terminalul Plecări?
ActualitateTop News by Kristina Reştea - dec. 01, 2018 0 552
Serbăm de 1 Decembrie – sub tricolor, printre discursuri, statui și baloane – formarea României Mari. Dar, de fapt, România se face tot mai „mică”. Între 3 și 5 milioane de români trăiesc și lucrează în afara țării, unul din patru absolvenți de studii superioare pleacă din țară și e criză acută în Sănătate – unul din patru medici a părăsit România. Sunt date menționate într-o analiză din an-Centenar a unor economiști ai Băncii Mondiale. Generații întregi de copii, nu mai puțin de 100.000, conform datelor oficiale, rămân în țară fără părinți, deoarece aceștia pleacă în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Numai în 2017, populația țării a scăzut cu 120.700 persoane, din cauza declinului demografic și a emigrației, până la 19,52 milioane de locuitori înregistrați la 1 ianuarie 2018.
Dar acestea sunt cifre. În spatele lor stau oameni și familii. Eu, personal, ajung de vreo două ori pe an (în anii norocoși) în aeroport, ca să întâmpin pe cineva drag la terminalul Sosiri, doar pentru ca peste câteva zile să ajungem la terminalul Plecări, unde, dacă nu mergi în vacanță, știți și voi că nu e prea veselă atmosfera. Iar ca mine sunt mii, sute de mii, milioane de români – căci, de acum, nu știu dacă a mai rămas cineva care să nu aibă măcar un membru al familiei, un apropiat, un prieten drag, un cunoscut plecat „dincolo”.
De aceea, la moment aniversar, am ales să le „dau cuvântul” lor, celor „de dincolo”. Pentru o altă perspectivă. Omul de care mă despart la terminalul Plecări, prieteni, foști colegi de școală sau de muncă ori oameni pe care i-am intersectat, la lucru, aici, și care între timp au plecat din țară ne-au răspuns la două teme. I-am întrebat cum se vede, de departe, România la 100 de ani. Și dacă (și pentru ce) s-ar întoarce acasă. Indiferent de răspuns – că ar veni sau nu înapoi, fiecare dintre ei se gândeşte cu drag la România de acasă.
Partea I. Povestea medicului emigrant de 1 Decembrie
Irina e medic în Franţa şi fiică, şi soră, şi prietenă a unor oameni dragi, rămaşi acasă în România. Întâmplarea a făcut ca povestea ei de imigrant să înceapă chiar într-un 1 Decembrie. Iar 2018 (an centenar) e anul în care şi-a depus actele pentru dubla cetăţenie.
Povestea, pe scurt, spusă chiar de ea:
„De unde vine accentul dvs drăguţ?”
„Cu un pahar de vin în față, la rugămintea unui membru drag al familiei, încep să scriu despre ,,aventura” mea franceză care e departe de a se fini… Această dorință coincide bine cu dorința mea de a povesti de ceva vreme…. Dar au trebuit poate să treacă cei 7 ani ,,biblici” ca să pot scrie și poate să vină sentimentul atingerii acelui echilibru pe care l-am căutat de când am sosit aici și care nu a fost deloc ușor de obținut, dar a contribuit cu siguranță și atingerea obiectivelor pe care mi le-am propus. În urmă cu 7 ani, exact de Ziua Națională a României, pe 1 Decembrie, părăseam țara, cu dorința ireversibilă de a mă instala ca medic in Franța. Valiza mea maro, cumpărată in ajunul plecării dintr-un magazin clujean cu ocazia luării de rămas bun de la același drag membru al familiei, conținea garderoba mea achiziționată în mare parte cu același membru drag prin mall-urile clujene și un fier de călcat, nu știu de ce singurul accesoriu pe care m-am obişnuit să îl iau cu mine, în ciuda inconvenientului de greutate… De ce insist pe aceste detalii? Ca să explic că acasă nu îmi mergea rău… Lucram ca medic la Ambulanță, aveam un salariu decent, datorită sporurilor de urgenţă și de noapte, îmi permiteam câte o vacanță în afara țării… dar cam atât! Mă sufocam în acel sistem și simţeam o lipsă de perspectivă cruntă: ce voi face când turele de noapte și surmenajul își vor spune cuvântul? Nu poți să ieși la pensie ca medic pe o ambulanţă… imposibil, nimeni nu rezistă atât! Așa că am luat decizia de a pleca. Îndrăgeam limba franceză, am continuat să o aprofundez din hobby chiar și în timpul facultății, am făcut un curs de nivel B 2 la Centrul Cultural Francez din Cluj pe care l-am obținut rapid și… mi-am anunțat familia de intenția de a pleca… A fost cel mai dureros moment în toată această odisee, am lacrimi în ochi chiar și acum când îmi amintesc fața unui tată chinuit și a unei mame îndurerate… (deși de atunci echilibrul a fost restabilit – un tată francofil și mândru, care mă vizitează aici in fiecare an și o mamă care mă așteaptă acasă mereu cu cele mai bune mâncăruri preferate, de câte ori mă întorc acasă). Eram medicul familiei, sprijinul lor la bătrânețe și acum plecam… Dar reacția lor a fost extraordinară. Nu au încercat nici un moment să mă împiedice să plec, știau că e viitorul meu în joc – m-au sprijinit și m-au susținut cu durerea disimulată a părintelui care nu știe când își mai vede copilul… Și așa am plecat! Sosită aici, aveam o lună la dispoziție sa învăț tot ce înseamnă documentație de cabinet și să înțeleg un sistem francez de medicină liberală absolut diferite de tot ce știam până atunci! Și pe deasupra să cunosc clientela și să fac impresie bună unei tipologii de pacient francez exigent, suspicios faţă de accentul meu și ceea ce reprezint eu acolo: eram opusul medicul francez bărbat, aşezat și ancestral, care a îngrijit generații de pacienți și care pleacă la pensie… Sosea o doctoriță româncă, mult mai tânăra, dar nu lipsită de șarm și care totuși vorbea limba lor foarte bine, cu puțin accent. Şi care nu a căzut din cocotier, cum credeau ei… Câștigarea încrederii, un examen trecut cu brio nici nu știu cum… totul s-a produs foarte natural. Trebuie precizat că pacientul francez, exigent și neîncrezător, o dată ce s-a atașat, rămâne fidel pe viață! Ca să exemplific, puţinele zile libere pe care reușesc să le iau sunt precedate de o panică generală că nu sunt în cabinet; pentru ei e esențial sa fiu acolo, eu ii numesc pacienții de vineri sau dinainte de vacanță, sunt oameni care se liniștesc şi capătă sentimentul de siguranța când medicul lor e acolo, aproape. E un mic aspect al activității mele aici! O dată sosit aici nu mai ai timp să te gândești la nimic… poate asta m-a salvat de la depresie! Au fost totuși vreo două momente de disperare, când în miez de noapte am fost tentată să îmi iau valizele și să plec… era doar oboseala! Pe 2 ianuarie 2012, am început efectiv sa exersez. Pe 1 ianuarie mă plimbam singură pe străzile orășelului unde locuiam şi îmi spuneam: ,,dacă nu merge, mai am bani de bilet de avion înapoi”… dar ar fi fost eșecul suprem, în mintea mea nu a existat, de fapt, niciodată această posibilitate! M-am lansat într-un ritm frenetic de muncă, după prima zi de muncă știam că am reușit! 12 ore pe zi, putine vacante, 7 ani… E o alegere, dar nu o regret! Încă mi-e greu sa răspund la întrebarea pacienților mei ,,ce v-a determinat să plecați?” Nu știu… ,,un tout” cum spun francezii ! Plus conjunctura, lipsa de perspectivă! Ca medic stagiar aveam salariul mai mic ca al femeii de servici din secția de Pediatrie unde făceam stagiile! De ce aş fi rămas ? Și de ce m-aş întoarce? Nu mă mai văd exersând in România… văd ce se întâmplă, lipsa de mijloace ! Degeaba avem medici bine formați și competenți când nu ai cu ce să lucrezi! Când ai cunoscut și ai lucrat într-un sistem ca cel francez, chiar dacă şi acesta e departe de a fi perfect, nu cred că te mai poți întoarce. Ca generalist, să ai la dispoziție serviciu de radiologie , laborator, medicamente compensate la orice ora sunt condițiile minime pentru o activitate medicală de calitate și decentă! Câștigi timp , confortul pacientului , un sistem ambulator și de ajutor și asistenţă la domiciliu care funcționează în rețea cu medicul de familie, spitalul, infirmiera… De aici răspunsul la întrebarea dacă m-aş întoarce… nu, nu câtă vreme acasă discrepanţele dintre cei care au mijloacele financiare să se îngrijească și contribuabilul de condiție medie sunt atât de crase, câtă vreme plătind 200 de euro poți să ai un examen RMN a doua zi, în timp ce pe lista de așteptare a casei de asigurări, pe locurile compensate, doar anul următor!
Dar aici o să fiu mereu medicul de origine română, nu m-am ferit niciodată sa îmi declin naționalitatea când sunt întrebată cu ipocrizia drăguța franceză: ,,votre jolie accent vient d’où ?“ (de unde vine accentul dvs drăguţ?). Anul acesta devin cetățean francez, dar îmi voi păstra naționalitatea romană, nu cred că aş putea vreodată să renunț la originile mele și nu voi tăia niciodată cordonul ombilical! Trăiesc între două lumi, două culturi, două vieți, două identităţi naționale… Dar e posibil! Mi-au trebuit 7 ani să ating acest echilibru care îți dă un sentiment de siguranță, siguranța și liniștea sufletească că ți-ai găsit locul, că pot să spun seara când plec de la cabinet: plec acasă!”
– Irina Reştea, medic în Franţa
Partea a II-a. „Fereastra” spre România Centenară
Așadar: cum se vede România 100, când ai de-a face cu terminalul Plecări:
„România în anul 100 se vede cam coruptă și fudulă, dar cu o grămadă de oameni frumoși care încă luptă”
„România pe care am lăsat-o în urmă e ca o monedă, cu o față care vrea să-ți ia ochii cu un design deosebit, dar fără nimic de care să te simți atașat și cu o altă față care îți arată adevărata valoare. De la distanță, România în anul 100 se vede cam coruptă și fudulă, dar, pe de altă parte, cu o grămadă de oameni frumoși care încă se luptă pentru o stare de normalitate, în care logica și bunul simț sunt superioare furtului și ipocriziei. Fiecare decizie de emigrare e una personală și fiecare poveste de emigrare e unică în felul ei. În cazul meu, întoarcerea în România nu cred că mai e o opțiune validă, dar pentru toți oamenii dragi mie, care sunt încă în țară, îmi doresc să trăiesc vremea în care capra vecinului nu mai contează, în care Biserica e biserică și nu unul din canalele de dezinformare în masă ale partidului de la putere, în care investițiile în Sănătate, Infrastructură și Educație sunt superioare celor în beculețe de Crăciun și în suținerea unei birocrații absurde” -Doru Lupeanu, director de marketing la o companie care se ocupă de educație online, în Montreal, Canada
„Nu am renunțat niciodată la gândul reîntoarcerii”
„Poate faptul că centenarul, ca orice aniversare, e prilej de evaluări si comparații, iar România la 100 de ani nu arată așa cum ne-am dorit și am sperat mulți dintre sunt lucruri care mă fac să cred că România arată mai rău azi decât acum 8 ani. Sau poate asta se întâmplă pentru că văd România zilnic în primul rând în media și în postările prietenilor mei pe platformele online, cele mai multe negative. Poate faptul că eu m-am schimbat în acești ani departe de casă și compar realitatea de azi cu amintirile de atunci mă face să cred că România arată mai rău. Sau poate pentru că mai mereu în discuțiile cu colegii danezi mă aflu în situația de a explica ultima decizie aberantă de la București mi se pare că mergem spre mai rău. Nu spun asta critic, ci cu tristețe, pentru că, indiferent cum e, România va fi întotdeauna primul meu acasă. E ca într-o familie: crești și te muți, nu mai stai cu ai tăi, dar te doare când știi că acasă nu e bine. Sigur că sunt lucruri care au evoluat în bine și se dezvoltă. Însă cred că suferința cea mare a României, în an centenar și în orice alt an, rămâne fragmentarea. Chiar dacă lucrurile merg bine la Cluj – și mă bucur de fiecare dată când citesc sau aud o stire despre o nouă măsura care îmbunătățește calitatea vieții acolo – în multe alte regiuni lucrurile stagnează în cel mai fericit caz, ceea ce e în sine un pas înapoi (dacă în 2018 suntem tot una dintre cele mai sărace țări din Europa, e un succes că suntem mai puțin săraci ca acum 10 ani?). Lăsându-i la o parte pe politicieni, care sunt într-o ligă numai a lor a nepăsării, nesimțirii și cinismului, am totuși încredere că generația mea și cele mai tinere vor întoarce lucrurile, sunt încă foarte mulți oameni valoroși acasă, fiecare face cât poate în câmpul lui, văd asta la atâția prieteni, colegi, cunoștințe. Și cred că românii plecați fac același lucru, chiar dacă nu suntem fizic acasă, pentru că peste tot pe unde mergem reprezentăm România, fie că realizăm acest lucru sau nu. Cred că e important să ne amintim, nu doar de centenar, dar măcar acum, că Romania suntem noi, românii, oriunde am fi. România nu sunt nici instituțiile statului, nici Viorica Dăncilă, nici Catedrala Mântuirii Neamului. Cred că e esențial să ne reamintim lucrul ăsta și să nu ne mai războim unii cu alții: credincioși cu atei, bătrâni cu tineri, rămași cu plecați, cei care au votat cu cei care n-au votat. Tonul multor discuții este extrem de critic și de cinic, si chiar dacă e justificată critica, felul în care vorbim unii cu alții, despre alții, și despre ce ni se întâmplă, ne dărâmă.
Nu am renunțat niciodată la gândul reîntoarcerii. Întâi, pentru că nu am plecat din România pentru ca nu am mai rezistat sau îmi era greu. A fost o decizie personală, legată de studii, de viitoarea familie (soțul meu nu este român), nu am plecat pentru ca România m-a dezamăgit profund. Apoi, nu am plecat atunci cu gândul de a mă stabili definitiv în străinătate. Prin urmare, discutăm despre posibilitatea reîntoarcerii, în primul rând ca să fim mai aproape de părinții mei, dar și de familia soțului meu; dar și ca să clădim ceva, cât de mic, să punem umărul, fiecare în domeniile noastre de activitate. Soțului meu îi place mult în România, mai mult decât în Slovacia, țara sa natală (poate și pentru că fiecare vedem metehnele țării noastre mai acut ). Însă traiul în afară o perioadă mai lungă complică lucrurile: a trebuit să ne adaptăm la cultura de aici, sistem, mentalitate, avem un copil aici, joburi, prieteni; și recunosc că ne-am obișnuit cu o normalitate a lucrurilor când vine vorba de sistemul social din Danemarca, o stabilitate. Reîntoarcerea în România ar însemna o readaptare fundamentală și ne întrebăm cum ar arăta ea, mai ales că din afară situația nu arată bine. Îmi dau seama că am ieșit din acea rutină a zbaterii pe care o aveam în România, unde ca să funcționeze ceva trebuie să te lupți cu mentalități și instituții. De la spital, la creșă, școală, administrație publică, job, trafic. Când trăiam în România nu vedeam lucrurile astfel, pentru că acela era sistemul de referință, dar acum le văd. Să ne înțelegem, societatea daneză nu e ideală sau perfectă, în ciuda a ceea ce apare prin media. Are metehnele ei. Însă nu-și sufocă cetățenii și îi respectă. Ar trebui să se schimbe multe pentru ca România să se facă bine, începând cu educația și sistemul de sănătate, stârpirea corupției, respectul clasei politice pentru cetățeni (asta din urmă sună aproape de SF!) Cu toate astea, nu pot spune că trebuie să se schimbe ceva anume ca să ne determine pe noi să ne întoarcem. Reîntoarcerea noastră s-ar face din alte motive: oamenii dragi și dorința de a contribui, pe care eu o resimțim și ca pe o responsabilitate față de locul de unde am plecat. Pentru mine există și un dor aproape permanent de casă și de oameni, de un acolo bun. Nu știu dacă suntem pregătiți să ne întoarcem, dar dacă ne vom întoarce, va fi o decizie asumată în contextul existent, fără alte condiții” –Ancuța Tarța, Consultant comunicare la o firma de IT security în Danemarca
„M-aș întoarce în România și probabil o voi face tocmai pentru a mă implica”
„Sunt plecat în Marea Britanie de aproape 5 ani și urmăresc cât se poate de aproape ce se întâmplă în România. Cred că faliile între diverse zone ale societății românești s-au adâncit și chiar au apărut altele noi, iar unitatea națională sau un proiect comun de țară sunt deziderate greu de atins. Am văzut în cazul Marii Britanii (Brexit) ce consecințe pot avea asemenea diviziuni, mai ales dacă acestea sunt alimentate ani de zile de media și politicieni inconștienți, care apoi dispar din peisaj când realizează ce au făcut. M-aș întoarce în România și probabil o voi face tocmai pentru a mă implica. Cred că cei din diaspora care vor să se implice pentru o Românie mai bună trebuie să se întoarcă, nu poți rămâne între două lumi și doar să aștepți. Sau să semnezi petiții online și să comentezi pe Facebook. Trebuie să te întorci și să încerci să aplici ce ai observat în anii petrecuți în afară: de la a nu mai da șpagă de orice fel până la inițiative locale sau naționale care ies în stradă și discută cu cetățenii. Schimbarea în politică sau administrație trebuie să pornească de la “firul ierbii”, altfel electoratul rămâne doar cu ce aude la televizor de la un moderator sau altul” -Tudor Cutuș, publisher al site-ului GazetadeRomania.co.uk
„Aveam speranțe mari că lucrurile se vor schimba în România”
„România în anul 100 nu se vede bine din afară, din cauza deciziilor luate de guvernul actual al țării. Este absolut inacceptabil ce se întâmplă la momentul actual în țară, lipsa de respect a guvernului față de poporul român și față de drepturile acestuia. În urma cu câțiva ani, aveam speranțe mari că lucrurile se vor schimba în România. Guvernul Cioloș a redus birocrația și a promovat transparența instituțiilor de stat, a încurajat lupta anticorupție și a promovat cultura, nu incultura. În perioada respectivă, presa internațională lăuda schimbările pozitive din România și inițiativele care urmau să aducă România la nivelul de țară europeană. Din păcate, lucrurile au luat cu totul altă întorsătură o dată cu alegerea actualului guvern. Dacă m-aș întoarce în țară? Da, m-aș întoarce, dar doar atunci când consider că drepturile cetățenilor sunt respectate, când cei condamnați nu sunt lăsați liberi pe străzi și când educația și libera exprimare sunt promovate și acceptate de cei de la guvernare. Mă bucură nespus de mult să văd implicarea cetățenilor și eforturile lor de a a face o schimbare. Aici mă refer la protestele masive, la implicarea generației tinere în viața politică prin susținerea partidelor noi” – Adela Comsa, Senior trainer Hong Kong
„Se vede că România face unele progrese, dar mai este mult de îmbunătăţit”
„Se vede că România face unele progrese, dar cred că mai este mult de îmbunătățit la nivel general, în țară. De întors nu m-aș întoarce, dar mi-ar plăcea să contribui cu ce pot, ca să fac Romania un loc mai bun pentru fiecare. În primul rând, mi-ar plăcea să văd un sistem de învățământ îmbunătățit, astfel încât toți copiii să aibă șanse egale la educație și în școli să fie un echilibru între teorie și practică, să se pună accent egal pe experiențele din viața reală și teorie. Din propria mea experiență, în școlile din România e mai multă teorie decât practică. Aș lucra la ideea de comunitate. Comunitățile ar trebui să aibă posibilitatea să se adune împreună și să lucreze împreună, pentru a crea un mediu mai fericit. Aș vrea sa existe mai multe departamente unde oamenii pot fi ascultați și la care aceştia să poată apela pentru ajutor, atunci când au o nemulțumire sau o problemă. De exemplu, dacă o problemă nu poate fi rezolvată la nivel local, persoana respectivă ar trebui să poată merge cu încredere mai departe, la nivel național, iar acea problemă să fie investigată corect și să se vină cu soluții și planuri de îmbunătățire a situației respective. Nu în ultimul rând, aș vrea ca autoritățile locale să aibă un departament care să-i ajute pe oameni să găsească locuri de muncă și să ofere training unde este nevoie” – Anuța Dunca, director grădiniță, Londra
„E aproape amuzant cum am ajuns să-mi prețuiesc țara mai mult atunci când am fost departe”
„Cum se vede de departe România? Acum cam la 1000 km distanța, iar în trecut și de pe alte continente, să vezi România de departe îți dă perspectivă. Crescând, am auzit de multe ori “așa ceva numai la noi/ la români se poate”. După ce am călătorit puțin, în Africa de Nord și apoi Asia de Sud-Est am văzut că se poate cu trafic și mai aglomerat, se poate cu instituții și mai disfuncționale, se poate și cu o istorie mai dureroasă. E aproape amuzant cum am ajuns să-mi prețuiesc țara mai mult atunci când am fost departe. Gândul să mă întorc l-am luat în considerare. Ultima dată când am decis să-mi schimb jobul, plecată fiind, am aplicat mai întâi în România și abia apoi în alte țări. Dar am constat cu durere că alte companii din alte țări au fost mult mai interesate de profilul și experiența mea – și m-au angajat în două săptămâni. De la firmele din țară nu am primit răspuns. Mi-e greu să spun că știu exact ce ar trebui să se schimbe ca să mă întorc, în special acum în prag de căsătorie când am evaluat din nou împreună cu viitorul soț (cetățean străin) unde vrem să ne întemeiem familia – România a căzut de pe listă pentru că salariile nu i-ar permite să-și plătească împrumutul pentru studii pe care îl are. În pofida situației, în toate țările în care am locuit am căutat o comunitate de români sau am contribuit să o creez, adunând toți românii de pe lângă mine să ne întâlnim periodic. Dulce-i limba de acasă” -Florina, Talent Acquisition Specialist, Praga
Partea a III-a. Cum se vede România 100, de acasă, cu experienţa lui „dincolo”
„Cel mai mult, în acest moment, în România, mă sperie imaginea sumbră a viitorului unei țări captive”
Andrei e arhitect din Cluj, întors recent în România, după un stagiu postdoctoral în Statele Unite şi el ne aduce încă o perspectivă. Rămâne aici? Ar pleca?
„Asemenea legilor mecanicii și poziția unui om în țara natală e supusă unui complex de forțe. O parte îl țin, o parte îl împing, iar altele îl trag în afară. Cred că în ceea ce mă privește, ultimii ani petrecuți în afara țării, precum și cele ce s-au petrecut în țară în ultimii ani au schimbat semnificativ balanța acestor forțe pentru mine. Dacă ar fi să le evaluez obiectiv, le-aş pune în aceste trei categorii. Ce mă împinge în afară ? Cred că cel mai mult, în acest moment, în România, mă sperie imaginea sumbră a viitorului unei țări captive. Lipsa speranței pentru societate și pentru generațiile ce vin e cea mai amară parte a existenței mele în România centenară în ziua de azi. Și cred că este lucrul de care mi-a fost cel mai groază atunci când m-am întors. Acum, desigur, nu e rău în Cluj și nu e rău în zona academică, mai ales dacă nu ai mari ambiții și nici mari principii. Dar nu e nici loc de mai bine și mai ales în ceea ce privește cercetarea nu prea mai e… nimic. Și dacă arunc o privire la bâlciul elitelor politice românești, cred că furia, frustrarea și neputința de a schimba putregaiul ce s-a instalat acolo sunt forțele de împingere dominante către ușa marcată ca evacuare. Ceea ce mă trage în afară? Sunt multitudinea de oportunități pe care le-am văzut și le-am simțit, oportunități ce există în sisteme de valori stabile, unde munca și pasiunea îți pot aduce rapid succesul. Unde scopul poate fi atins fără călcarea în picioare a principiilor morale. Când vezi că se poate și în limita valorilor tale morale… de ce ai mai fi dispus să faci compromisuri. Ce mă ține acasă? E țara mea, familia mea și lumea pe care am muncit destul ca să o construiesc. Cred că un anumit tip de fericire nu poate fi atins decât aici. Mi-ar plăcea să pot să îmi regăsesc speranța pentru viitorul acestei țări și pentru mine și familia mea aici … Dar încă mai sper să-mi regăsesc speranța. Dacă aș pleca acum ? Probabil nu … nu încă. Dar cum spuneam… balanța se înclină în continuare” – Andrei
