Un pic despre oamenii care nu se cred Dumnezei

„Sunt momente în viaţă de mare îndoială”. Aşa a zis! Şi pentru că a zis-o atât de limpede şi frumos şi pentru că era nevoie de gândul ăsta, colţul de Opinie de azi e împrumutat parţial câtorva perechi de ghilimele.

„E înfricoşător să mă gândesc că e gata cariera. M-am întrebat dacă nu e o risipă să dai premii unor oameni bătrâni. Dar apoi am realizat că bătrânii au foarte mare nevoie de premii. Sunt momente în viaţă de mare îndoială, de disperare, cand îţi pierzi respectul de sine, când crezi că nu ai realizat nimic. Şi apoi vezi toate aceste premii şi poate munca ta capătă un oarecare sens. Încerc să trec de depresii când filmele nu sunt bine primite sau când sunt respinse în festivaluri. Există mereu speranţă, există mereu un nou film”.

Acesta a fost discursul de pe scena de final de TIFF 2014 a lui Krzysztof Zanussi, regizorul și producătorul care a primit premiul pentru întreaga carieră la ediţia de anul trecut a festivalului de film de la Cluj. Omul despre care directorul TIFF, Tudor Giurgiu, spunea că e unul dintre cei mai inteligenţi, cerebrali şi speciali oameni de film. Om cu filme în „portofoliu”. Om care a confirmat în Cinema. Om care a venit la Cluj tocmai ca să ridice un premiu. Şi, ridicând premiul, nu a zis nici că e genial, nici că a făcut multe filme, nici că va mai face multe filme, nici că a avut idei. Ci a spus că i-a fost frică. Că îi e frică. Şi acel teribil „Sunt momente în viaţă de mare îndoială, de disperare, cand îţi pierzi respectul de sine, când crezi că nu ai realizat nimic”.

Când am auzit gândul ăsta, m-am oprit puţin, deşi eram acolo ca să scriu despre eveniment. Şi apoi nu am putut să îmi scot din cap fraza asta cu multe neliniști. Sinceră să fiu, nici nu am încercat. Mi-a plăcut prea mult, cu toată neliniștea ei sau poate tocmai de-asta. Şi mă întorc la ea (la frază) de fiecare dată când dau de câte un anti-Zanussi. De câte un om dintre aceia foarte mulţumiţi de ei înşişi, atât de mulţumiţi de ei înşişi încât îţi demonstrează cu toată competenţa (!!) de care sunt în stare cât sunt de limitaţi. Un om care are în spate premii și recunoașterea breslei în domeniul lui și mai are totuși întrebări despre cât şi cum a făcut versus toți actorii aceştia pe care îi vezi zilnic în știri sau lângă tine și care, fără să fi demonstrat ceva, au aroganța și încrederea în ei a unor mari cuceritori. E un fel de medicament să mă întorc la fraza cu dileme.

Şi să vă mai dau un exemplu bun.

„În permanenţă nemulţumit de el însuşi”. Aşa începe un articol în Adevărul despre Justin Capră (despre trecerea lui în nefiinţă), cel mai mare inventator contemporan român. Să (mai) citim un pic ce zicea un inventator şi cum, cerându-i-se să vorbească despre el, el vorbea despre alţii. Despre unii pe care îi considera mai buni (Dumnezeul în care credea e unul dintre ei): “Nu este meritul meu, ci al lui Dumnezeu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este. Rucsacul-zburător a fost invenţia cea mai în vogă, pentru că era spectaculos. Zburai fără avion. Dar eu n-am inventat, eu n-am făcut decât să propulsez un om în spaţiu folosind nişte elemente deja cunoscute. Rareori am avut câte o idee personală pe care am brevetat-o, cum ar fi efectul pelicular. Nici asta nu-mi aparţine 100%, pentru că m-am influenţat de experienţele lui Magnuss şi Bernoulli“, spunea Justin Capră. Restul de citit AICI.

Şi încă o recomandare: citiţi-l pe aproape laureatul de Nobel Haruki Murakami răspunzând pe un blog fanilor care îl întreabă despre… metode de slăbit. Sau despre conţinutul genţii lui. Credeţi cumva că se autointitulează genial şi artist şi deasupra unor asfel de frivolităţi? Nici vorbă! Răspunde uman şi savuros.

Am trecut aici nişte vorbe de citit. Dar există câteva personaje din acestea şi mai aproape, pentru fiecare. Oameni care stau cu tine la o cafea. Nu sunt neaparat vârstnici şi înţelepţi, unii dintre ei sunt foarte tineri. Sunt oameni inteligenţi, care au demonstrat că sunt foarte buni în domeniile pe care şi le-au ales  şi care totuşi încă se mai luptă cu limitele. Nu vorbesc despre nişte oameni care nu sunt în stare să își asume o decizie și o acțiune, ci de oameni curajoși, dar în stare să evalueze, să aibă o îndoială, să vrea mai mult recunoscând că se poate mai mult. Oricând. Vorbesc despre oamenii care înţeleg diferenţa aceea subtilă şi esenţială dintre orgoliu şi aroganţă. Diferenţă de nuanţă, ar zice unii mai puţin sensibili la nuanţe. Dar lumea noastră tocmai aşa e alcătuită: din nuanţe. Să nu fii umil, dar nici înfumurat. Să fii bun (dacă poţi, cât poţi), dar să mai cauţi… E mare lucru să găseşti astfel de oameni: foarte buni acolo unde sunt şi, în acelaşi timp, nemulţumiţi, dilematici, cu îndoieli şi căutând…

Oameni ca aceştia, munca lor, creaţiile lor şi vorbele lor sunt medicamente. Pentru toate momentele acelea în care dai de aroganţă şi înfumurare din partea unor oameni care nu au demonstrat până acum cine ştie ce sau care poate au ajuns în vreun punct bun de carieră fiindcă au primit o şansă, fiindcă au ştiut să se descurce, fiindcă au cunoscut pe cine trebuie sau fiindcă provin din mediul bun, fiindcă au fost isteţi sau fiindcă au prins şansa. Şi care acum se cred stăpâni pe o bucată de omenire, mai mică sau mai mare, în raport direct proporţional cu averea, funcţia sau aroganţa lor.

După oamenii-artişti, de un bun-simţ uluitor şi cu o modestie uneori incredibilă, să vă dau un exemplu şi din cealaltă categorie. Nu pot să vă ascund că după ce am scris, şi eu şi alţi colegi din presă, despre cum (nu) se face de zece ani Autostrada Transilvania am zâmbit citind, dinspre Bucureşti, în Ziarul Financiar, articolul ACESTA („De şase luni de când sunteţi ministru v-aţi luat salariul degeaba”) despre suveranul ministru de Cluj. E cel de la Transporturi, care a lansat, superior, înţeleapta şi complexa sintagmă cu „ori mergem înainte, ori mergem înapoi”, fără să avem în mandatul lui vreun rezultat concret, în teren, al unei astfel de eficiente şi fundamentate strategii de infrastructură.

Şi acum, deşi am pledat pentru Întrebări, în încheiere o să pun o certitudine. Fiindcă, de fapt, ştiu de ceva vreme asta: oamenii care au cearcăne şi dileme sunt printre cei mai frumoşi oameni pe care poţi să îi întâlneşti.

Nici un comentariu

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.