Cum a debutat ca protagonist în cinematografie cunoscutul actor Emil Hossu cu un film turnat la Cluj de care nu mai știe nimeni
IstorieTop News by Mihai Prodan - iun. 13, 2023 0 697
Un film turnat la Cluj a reprezentat primul rol de protagonist al cunoscutului actor Emil Hossu. Filmul, a cărui acțiune se petrece în mare parte la Cluj, a fost vizionat de 1,3 milioane de oameni de la premiera din 1971, și prezintă cadre din oraș. Hossu joacă rolul unui pilot repartizat la aeroportul din Cluj, spre dezamăgirea sa. După 15 ani, ca o coincidență, urma să aterizeze ca pasager la Cluj și să ajute în cea mai mare tragedie aeriană petrecută în oraș până în ziua de azi. Detalii mai jos
Mai jos o imagine de la premiera filmului:
Filmul a reprezentat primul rol de protagonist al apreciatului actor Emil Hossu, despre care nu multă lume știe că a locuit în Cluj în primii ani de viață și a fost un suporter declarat al Universității Cluj. Filmul a fost și primul film regizat de Timotei Ursu. Mai jos acesta din urmă vorbește despre relația sa cu Hossu și de filmul pe care l-au făcut împreună, după decesul actorului.
Hossu joacă rolul lui Paul Bentu, șef de promoție care visează să piloteze avioane de cursă lungă dar care ”eșuează” la Cluj, unde ajunge pilot pentru avioane utilitare, în solda ”Aviasan”, organizația aviației sanitare din România. Pelicula prezintă exterioare cunoscute ale orașului chiar din primele minute – protagoniștii au o discuție în fața statuii lui Matia Corvin, o continuă pe Cetățuie, pe o îngustă stradă din centrul Clujului pe care puțini o recunosc în actuala pietonală Ioan Bob unde Bentu îi spune Valentinei, jucată de Monica Ghiuță, ”Aici la Cluj doar duminica e soare?”.
S-a filmat și pe cunoscuta ”stradă în oglindă” din centrul Clujului, actuala Iuliu Maniu, pe zidul de lângă Bastionul Croitorilor, ba chiar și la cabana Făget, acum dispărută. E prezentat și pavilionul aerian al aeroportului din Cluj de la acea vreme.
Plus o inedită prezentare astronomică pusă în scenă chiar în fața statuii lui Matei Corvin, în actuala piață a Unirii. Între figuranți apare și Romulus Irimeș, electricianul clujean care a construit primul observator astronomic artizanal din România și puținele din lume, și care ar putea fi decorat post-mortem, căci a decedat de patru decenii, cu titlul de cetățean de onoare al orașului Cluj-Napoca, în ședința Consiliului Local din această săptămână. Mai jos imaginea, Irimeș este bărbatul cu calviție din fundal:
Filmul a fost vizionat de 1,35 milioane de spectatori în cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei din 13 decembrie 1971 și până la data de 31 decembrie 2014 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.
Filmările au debutat în 25 mai și s-au încheiat în 17 octombrie 1971. S-a filmat la aeroportul Băneasa, în studiourile cinematografice Buftea și în Sighișoara și Cluj.
Ca o coincidență, actorul care urma să debuteze în rolul unui pilot la Cluj a fost pasager în cel mai tragic accident aviatic din Cluj-Napoca înregistrat până în ziua de azi, în 1986 un avion a luat foc după ce a ratat aterizarea, accident soldat cu moartea pilotului, a copilotului și a mecanicului de bord. Stewardesa Aurelia Grigore și-a amintit pentru Libertatea:
„Părea o aterizare obișnuită. Doar că, în faza finală când piloții au atins cu jamba față pista ceva s-a întâmplat. Roata și tot dispozitivul hidraulic au străpuns cabina piloților. Avionul a ieșit de pe pistă în flăcări. Se aprinsese lichidul hidraulic. Mecanicul de bord a fost strivit iar piloții au murit și ei. Unul sufocat al doilea la spital cu arsuri grave. Când s-a oprit avionul, în cabină s-a instalat panica. Oamenii urlau și vroiau să iasă. Am deschis ușa din spate și am început evacuarea de urgență. Atunci am observat că unul dintre pasageri nu fugise, așa cum făceau ceilalți. Rămăsese lângă mine, și foarte calm îi ajuta pe ceilalți să coboare și le spunea încotro să o ia. A fost un moment special. Era chiar actorul Emil Hossu. În afară de cele trei victime nimeni nu a avut de suferit ceva. Am aflat că s-a stins. Îmi pare nespus de rău. A fost un erou în acea zi. Nu o să-l uit niciodată”.
Hossu a fost un suporter declarat al echipei Universitatea Cluj – în film, așa cum e prezentat mai sus, apare și un afiș pentru o partidă între Universitatea Cluj și Dinamo. ”E un club pe care l-am cunoscut în anii copilăriei, prin tatăl meu”, spune el. ”Asta se întâmpla în 1945. E o iubire de 60-și de ani”.
Mai jos un interviu pentru site-ul suporterilor Universității, realizat de fostul jurnalist Gelu Radu:
Emil Hossu despre film, conform All About Romanian Cinema:
Unele roluri le primeşti cu un soi ciudat de bucurie fiindcă pe lângă ea se strecoară, mai totdeauna, şi puţină teamă născută dintr-un sentiment, mai mare sau mai mic, care obişnuit se numeşte responsabilitate.
Şi atunci când, în mare măsură, depinde de tine realizarea unui personaj ce trebuie să poarte în el o generaţie, care este chiar a ta, şi trebuie prin el s-o întruchipezi cu tot ce e bun şi rău, cu tot ce înseamnă dăruire şi nechibzuinţă, înţelegeri grave şi superficialitate, atunci vrei cu tot dinadinsul să izbuteşti.
Paul Bentu, eroul meu, în mare parte rudă bună cu toţi furioşii şi nemulţumiţii, trăieşte mereu cu sentimentul unei existenţe pasagere ca replică la o aparentă imposibilitate de împlinire profesională.
Dar el nu mimează doar nişte gânduri ci realmente este frământat de ele; Bentu e un îndrăgostit de meseria sa zborul — şi permanent caută ceva, poate împlinirea profesională, poate dragostea, poate prietenia, poate, toate la un loc.
Orgolios, încăpăţânat, uşor inconştient şi dovedindu-se, în reacţiile sale adesea necontrolate, mai degrabă copilăros decât egoist, are nevoie de confruntarea cu dramatica primăvară a anului 1970, de un şoc brutal, pentru a cunoaşte realele dimensiuni şi valori. (Pliant de prezentare film)
Liviu Ciulei despre film
Un film contemporan, realist, presupune condensarea pe ecran a unor imagini ale vieţii nu numai reconoscibile, dar şi esenţializate.
Universul limitat de marginile ecranului este populat de personaje, adică de figuri care în timpul scurt al apariţiei lor trebuie să condenseze, în aspect fizic şi comportare, esenţa lor socială, caracteriologică, temperamentală, etc. Aceste două condiţii principale mi se pare c-au fost împlinite în realizarea filmului Decolarea, că au fost îmbrăcate într-o haină cinematografică a cărei alegere demonstrează certitudine şi gust şi creează unitatea de stil care leagă într-un tot regia, imaginea, sunetul, montajul.
Mi se pare că modalitatea cinematografică povesteşte cu claritate şi sobrietate modernă acţiunea, aparent simplă, şi o reliefează pe fundalul atâtor întâmplări din ţara noastră.
Evitarea patosului şi a comentariului asupra faptelor ne-a dat nouă, actorilor, posibilitatea de a prezenta oameni oarecari, aşa cum sunt atâţia din patria noastră, oameni ce pot fi eroii nu ai unui moment caracteristic de film ci de viaţă. (Pliant de prezentare film)
Timotei Ursu despre film
Sper că am reuşit să spun prin imagini câte ceva despre aviatori, aceşti oameni care-şi trăiesc mare parte din viaţă «dincolo de ploaie», în înaltul cerului. Ultimul cuvânt însă nu-mi aparţine mie, ci echipei cu care am lucrat, producătorilor, publicului. (Cinema nr. 11, noiembrie 1971)
Criticul de film Călin Căliman despre film, într-o recenzie publicată în Contemporanul:
Avem mai multe motive de satisfacție după recenta premieră a Studiourilor „București”, Decolarea. Este un film de actualitate, un film despre tineri și (cu precădere) pentru tineri, un film care-și propune să vorbească despre chipul spiritual al omului contemporan, despre „lecțiile vieții”, despre confruntarea aspirațiilor și idealurilor cu realitatea, despre simțul răspunderii și despre simțul datoriei, despre adevărata împlinire umană. Este un film al unui regizor tânăr, o „decolare” cinematografică promițătoare, care încearcă să cuprindă în obiectiv gândurile unei generații care este, deopotrivă, generația scenaristului (Constantin Stoiciu), a regizorului (Timotei Ursu) și a principalului personaj al conflictului, pilotul Paul Bentu (interpretat de Emil Hossu). Este, în sfârșit, filmul unor dramatice întrebări și neliniști, filmul unei edificatoare deveniri morale.
Povestea tânărului pilot Paul Bentu are datele unei experiențe de viață cu reale capacități de generalizare. Un tânăr absolvent al școlii superioare de zbor, excelent pregătit profesional, „șef de promoție”, este repartizat, pentru cei doi ani de stagiatură, într-o unitate clujeană a aviației utilitare. Tânărul care visa pilotări spectaculoase în înaltul cerului, acolo, dincolo de norii cei de toate zilele, spre soarele descătușat de cețuri, tânărul care visa zboruri temerare cu viteze supersonice, se vede pus în postura unui banal și deloc poetic „birjar al aerului”, la dispoziția Aviasan-ului, cu îndatorirea de a transporta bolnavi, sau medicamente, dintr-un loc în altul, pe aparate de zbor demodate și uzate, care compromit parcă însăși ideea de zbor. În concepția lui Paul Bentu (și nu numai în accepția lui) poezia se transformă în proză. Și „proza” aceasta, a unei existențe stereotipe, fără nici o aparență spectaculoasă, îi profilează eroului spectrul ratării, îl determină pe acesta să privească cotidianul doar ca o punte spre un „mâine” ipotetic. Pentru Paul, soarele apare, acolo la Cluj, doar duminca, și se numește Valentina… Eforturile comandantului Liviu Barcan, de a-i insufla tânărului pilot un mod de a gândi mai realist, mai puțin egoist, mai adaptat cerințelor vieții, par zadarnice. Paul Bentu își continuă existența sa rudimentară, vlăguită de sens și de pasiune, nu pregetă să sacrifice, egoist, fericirea altora pe altarul și în apărarea „micii sale fericiri”, și va profita de primul prilej pentru a evada: va evada, întâi, „în sus”, zburând dincolo de nori, în căutarea soarelui, dar săvârșind astfel un flagrant act de indisciplină profesională, și apoi va evada „în jos”, va dezerta, laș, de la datorie, tocmai într-un moment de grea cumpănă. Lecția i-o va oferi însăși viața. Pretul lașității sale, însă, va fi deosebit de scump…
Ar fi de remarcat, în primul rând, consecvența cu care Constantin Stoiciu își propune să înfățișeze și să dezbată, în scenariile sale, problematica actualității. Drumul scenaristului este elocvent: Diminețile unui băiat cuminte, Apoi s-a născut legenda, scenariul de televiziune Vilegiatura (toate, filme regizate de Andrel Blaier) și acum Decolarea. Putem descifra ușor, în evoluția scriitorului, o înțelegere progresivă a necesităților tematico-estetice ale filmului, o fericită „cinematografizare” a scrisului său pentru ecran. Faptul este evident în Decolarea, de la însăși problema abordată (o temă cu reale virtuți etice, și cu „adresă” neconfecționată), până la modul inspirat și dezinvolt de conducere a subiectului spre deznodământ, fără „literaturizări” forțate, prin personaje (în majoritate) consistente, cu replici vii, care denotă nu numai o experientă prolifică în cunoașterea realității, ci și un acut simț reportericesc al observației de viață. Poate că demonstrația etică pe care o propune scenaristul nu a insistat suficient asupra unui filon principal: acela al influenței morale pe care o exercită, asupra eroului, comandantul Barcan. Modificarea spirituală a lui Bentu, „momentul adevărului”, se produce în condițiile unor evenimente-limită (inundațiile din primăvara anului trecut); efectele generosului exemplu moral în conștiința personajului central al dramei sunt mai mult sugerate. Dar sunt. Astfel încât scenariul (chiar dacă nu duce până la capăt investigația psihologică) are certe finalități etice, și oferă premise prielnice, veridice, filmului.
Regizorul Timotei Ursu, aflat la primul său lung-metraj artistic, a știut să valorifice acest avantaj (destul de rar în cinematograful românesc) al unui scenariu capabil să transmită, printr-un subiect tensionat, fiorul actualității. Debutul tânărului regizor echivalează cu o certitudine. Atent la rosturile esențiale ale fiecărui personaj în conflict, Timotei Ursu a conferit narațiunii o desfășurare cinematogratică atractivă, nu lipsită de suspense și de încărcătură emoțională. Cadrele filmului, de cele mai multe ori, sunt oprite („tăiate”) la timp, înainte de a face loc acelui descriptivism factice — și firește, irevelant — care a minat adesea, din interior, atâtea pelicule românești. Există o anume sobrietate a expresiei cinematografice, care răspunde eficient tonalităților grave ale subiectului, fără ca această sobrietate, să eșueze în arid. Dimpotrivă, regizorul se pricepe să ferească pelicula de „aterizări forțate”, punctând acțiunea, din loc în loc, cu „semnale luminoase” (o insistență programatică asupra unui prim-plan, un stop-cadru cu valoare de „memento”, anumite „unghiuri subiective” ale personajelor, câte o filmare aeriană voit spectaculoasă) prielnice zborului lin al filmului spre spectator. Da, cum spuneam, filmul reprezintă, pentru regizor, o „decolare” promițătoare. Aceasta nu înseamnă că lipsesc „golurile de aer” (unele, menționate, sunt ale scenariului, altele — aș aminti doar episodul contrapuctic ratat cu „fata din Sighișoara”, câteva acorduri false în „rezolvarea” scenelor de dragoste, anumite asociații inabile de montaj spre sfârșitul peliculei — sunt ale regiei), dar filmul, în ansamblu, se urmărește cu real interes. L-a ajutat, desigur, pe regizor, experiența operatoricească complexă a lui Ștefan Horvath (excelent profesionist al imaginii), autorul unor cadre inspirate și frumoase, dar nu frumoase în sine, ci de o „plasticitate eficientă” pentru conturarea atmosferei dramatice și afective a filmului, (a mai colaborat la film și operatrorul Mihai Narti). După câteva excelente partituri de film (printre care, la loc de frunte, cea pentru Mihai Viteazul), compozitorul Tiberiu Olah a creat, de data aceasta, doar o muzică bună. Notabilă contribuția decoratorului, arh. Radu Călinescu.
Decolarea beneficiază — pe lângă câțiva buni interpreți ai rolurilor episodice precum George Mottoi, Constantin Guriță, Gheorghe Nuțescu, Nicolae Mavrodin — de un trio actoricesc de zile mari. Încă de la primul ei rol pe ecran, Monica Ghiuță a făcut dovada unor aptitudini cinematografice ieșite din comun pe care ne-am simțit datori să le semnalăm ca atare. Acum, în rolul Valentinei (pierdut, din păcate, pe drum de către scenarist), actrița confirmă, se confirmă, și se depășește. Prezența ei în cadru este, mereu, dublată de o revelatoare participare afectivă, personajul Valentinei impune prin autenticitate tocmai pentru că actrița are un deosebit simț al nuanțelor în caracterizarea psihologică, cuprinzând o gamă foarte diversă (mai diversă decât „litera” scenariului) de stări sufletești. Element uman de echilibru, de pondere, a dramei, comandantul Liviu Barcan este interpretat cu bine știuta sa discreție în exteriorizare și cu la fel de cunoscuta sa capacitate de interiorizare, de către Liviu Ciulei, pe care ne-am bucurat să-l întâlnim în acest film cu și despre tineri. Revelația, marea revelație a Decolării, o constituie Emil Hossu, interpretul lui Paul Bentu. În rolurile sale anterioare (roluri mici, fără „respirație”), actorul a trecut mai mult sau mai puțin neobservat. Aici, în filmul lui Timotei Ursu, Emil Hossu creează cu dezinvoltură, degajat, un personaj foarte adevărat, în a cărui existență credem, credem fără nici o ezitare, pentru că actorul ne întâmpină cu un firesc captivant și dezarmant. Decolarea, acest film tineresc străbătut de note grave, are și meritul de a fi impus, în primul eșalon al actorilor noștri de film, numele lui Emil Hossu”.
