Închide

Academician clujean: semnificația internațională a Marii Uniri de la 1918 și cum era să nu se mai întâmple. „Românii au avut șansa să aibă conducători buni, dar acesta a fost tot meritul poporului român”

Istorie by Actual de Cluj - Feb 13, 2018 0 646

Academicianul clujean Ioan Aurel Pop aduce detalii despre împrejurările care au dus la Marea Unire de la 1918.

La intrarea României în Primul Război Mondial, țara era formată din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut fără Bucovina și Dobrogea, cu partea sa de sud, reunită la 1913, arată Ioan Aurel Pop într-un discurs la Năsăud, cu prilejul Adunării Anuale a Despărțământului AstraNăsăud. Atunci România avea aproximativ șapte milioane de locuitori, avea ca vecin la est imperiul rus, la nord și la vest – Imperiul Austro-Ungar, la sud-vest – Serbia  iar la Sud – Bulgaria. „Cu toți acești vecini, România avea probleme teritoriale, din mai multe motive, cel mai important fiind atunci, în epoca mișcărilor de emancipare națională, acela al prezenței multor români – în cazul austro-ungar și rus, a milioane de români – pe teritoriile acestor state”, arată Pop. „Față de Bulgaria, România nu avea, practic, pretenții teritoriale după alăturarea sudului Dobrogei în 1913, dar avea Bulgaria față de România astfel de pretenții, deoarece țara vecină din sud considera Dobrogea parte integrantă a statului național bulgar, ca moștenire istorică bulgară. Nici cu Serbia nu erau neapărat probleme la 1916, dar acestea se conturau tot mai clar spre anul 1918, pe măsură ce unirea Banatului cu România devenea tot mai probabilă”. În consecință problemele cele mai mari erau cu cele două imperii, în care trăiau cam opt milioane de români.

Trei lecții învățate din primul război mondial, după 100 de ani, în contextul ascensiunii radicalilor în Europa

„Toate revoluțiile și mișcările ideologice importante din secolul al XIX-lea au fost de emancipare națională sau au avut ca scop și formarea statelor naționale, mai ales în Europa Centrală și de Est. Ideea general acceptată de spiritele înaintate de atunci era aceea că fiecare popor sau națiune are dreptul să aibă propriul stat național. Pentru aceasta au militat nu numai românii, ci și polonezii, cehii, slovacii, croații, slovenii, grecii, bulgarii, ucrainenii, albanezii, lituanienii, letonii, estonii etc. Cei mai înverșunați dușmani ai acestor mișcări de emancipare a popoarelor erau, firește, marile imperii multinaționale, adică Rusia, Austro-Ungaria, Germania și Turcia. În momentul declanșării Primului Război Mondial, se afirma un punct de vedere care părea de necontestat: succesul mișcărilor de emancipare a popoarelor depindea de rezultatul conflictului. Natural, și România se gândea foarte serios la acest posibil rezultat, înainte de a face pasul decisiv spre intrarea în conflict. Dacă România intra în Tripla Alianță după cum s-ar fi impus în acord cu angajamentele secrete luate în 1883 și dacă biruia Tripla Alianță – sau Puterile Centrale, în frunte cu Germania și Austro-Ungaria – atunci ar fi trebuit să ne mulțumim, eventual, cu Basarabia și să renunțăm la Transilvania și la Bucovina. Nu-i puteai cere unui aliat să renunțe la o parte din teritoriul pe care îl socotea al său. Dacă România intra în luptă alături de Tripla Înțelegere sau Antanta, cum dorea cea mai mare parte a opiniei publice românești, iar Antanta în frunte cu Franța, Anglia și Rusia obținea victoria, atunci România trebuia să renunțe la Basarabia și să spere obținerea Transilvaniei și Bucovinei. Era clar că mișcările naționale românești luptau din interiorul poporului român pentru unirea tuturor provinciilor românești cu România, numai că decizia de unire a poporului nostru avea nevoie de o conjunctură internațională favorabilă, ca și de recunoașterea marilor puteri. Iar rămânerea țării într-o neutralitate perpetuă era imposibilă, în condițiile desfășurării conflictului armat și ale presiunilor care se exercitau asupra țării. Prelungirea neutralității putea să fie și o piedică majoră, până la urmă, chiar în calea înfăptuirii unirii. Astfel, după doi ani de neutralitate, România a intrat în război – în ciuda opoziției unor oameni politici conservatori, „germanofilii”, – în august 1916, de partea Antantei”, descrie academicianul.

Acesta continuă: „în ciuda entuziasmului inițial aproape unanim, au urmat doi ani de război – 1917 și 1918 – plini de privațiuni, de sacrificii umane, materiale și teritoriale și chiar de pierderi de speranțe. La un moment dat, în 1917, România părea distrusă, iar visul de unire părea risipit. Dezamăgirea era așa de mare încât era clar pentru mulți că și speranța pierise: ocuparea Bucureștilor de trupele invadatoare germane însemnase mutarea Casei Regale, a guvernului, parlamentului și altor instituții la Iași; trimiterea între 1916 și 1917 a tezaurului național la Moscova a însemnat irosirea sa până astăzi, în cea mai mare măsură; apărarea disperată a părții de țară rămase, posibilă în urma victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz în vara anului 1917, nu a putut fi urmată de o ofensivă românească, datorită lipsei de sprijin suficient din partea Antantei și datorită defecțiunii Rusiei, devenite bolșevice; unirea Basarabiei – o rază de lumină – fusese urmată de semnarea păcii separate, de la Buftea-București în martie-mai 1918, cu Germania; România, ciuntită grav, ar fi trebuit să aibă obligații față de învingător pentru următoarea sută de ani, adică până în 2018; bolile transmisibile, distrugerile, pierderile de vieți omenești, lipsurile materiale, sărăcia generalizată se adăugau tuturor celorlalte nenorociri. Și totuși, până la urmă, energiile națiunii și împrejurările internaționale s-au conjugat sub o zodie favorabilă. În noiembrie 1918, România a denunțat pacea separată impusă de Germania și a revenit în rândurile Antantei, alături de care intraseră și Statele Unite. Mișcările de eliberare națională din Bucovina și Transilvania erau tot mai puternice și mai eficiente, încât, pe fondul lipsei de autoritate a regimurilor de la finele războiului, s-a putut împlini unirea acestor regiuni și a populației lor cu România”.

Cronologia Marii Uniri la Cluj: cum a preluat România administrația orașului și de ce a durat 2 luni până la primul document oficial

Instanțele reprezentative și legitime, întrunite 27 martie/ 9 aprilie 1918 la Chișinău („Sfatul Țării”), în 15/ 28 noiembrie 1918 la Cernăuți („Congresul General al Bucovinei”) și în 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 la Alba Iulia („Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”), au decis actul unirii cu Regatul României, de care acesta a luat act și pe care l-a acceptat.
„Și totuși, se mai aud voci interesate, tendențioase, ignorante sau teribiliste, care pun la îndoială rolul poporului român în decizia de unire. Sunt unii care spun că numai slăbiciunea vecinilor noștri, adică a Rusiei țariste și apoi sovietice (aflate în războiul mondial și apoi în războiul civil) și a Austro-Ungariei (înfrânte în conflagrație), au făcut posibil actul unirii de la 1918. Iar alții spun că doar marile puteri învingătoare au creat România postbelică sau „România Mare”, cum i se mai spunea atunci, cu ironie și cu invidie, dar și cu admirație. Trebuie să fim realiști și să recunoaștem rolul acestor doi factori în desăvârșirea actelor Marii Uniri. Până la urmă, o analiză atentă ne arată clar, pe baza izvoarelor, că procesul unirii a fost unul foarte complex, determinat de mai multe cauze, favorizat și împiedicat sau întârziat de numeroase împrejurări și coordonate, unele mai bine cunoscute și cercetate, altele mai puțin. Dar nu se poate să nu vedem și să nu acceptăm factorul principal care a stat la baza formării statului național unitar român și care este mai vizibil în întreg secolul de dinaintea anilor 1918-1920, cam de la mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu și până la mișcările din 1918. Este vorba despre voința de unire a românilor, despre strădania românilor de a-și forma scutul lor, adăpostul lor, apărătorul lor. Statul național este acea instituție supremă care organizează, rânduiește, protejează și reprezintă în raporturile internaționale o națiune. Procesul acesta final de unitate politică românească s-a clădit pe unitatea etnică și lingvistică a românilor și a fost consolidat mereu de către elita românilor. Cu alte cuvinte, datorită faptului că marea majoritate a locuitorilor de la Dunăre, Carpați, Nistru și Marea Neagră vorbeau aceeași limbă, aveau același nume general, aceeași origine, aceeași credință bizantină, aceeași cultură, aceleași obiceiuri etc., elitele acestor români au putut clădi ideile de unitate, au putut educa poporul, în mare măsură analfabet, au putut pregăti spiritele și au putut crea atitudinile adecvate pentru unitatea politică națională. Unirea s-a datorat, astfel, în cea mai mare măsură – cum ar fi spus Nicolae Bălcescu – lucrării poporului român asupra lui însuși. În conștientizarea poporului pentru unitatea națională, liderii au avut, firește – ca peste tot – un rol esențial, dar aceasta nu înseamnă că liderii au „făcut” sau au „inventat” națiunea și statul național. Românii au avut șansa să aibă conducători buni, dar acesta a fost tot meritul poporului român în ansamblul său. Un popor fără elite este unul pierdut, dar nici elitele nu au rost fără comunitatea cea mare și nici comunitatea fără lideri. Dacă statul numit România ar fi fost o construcție precum o casă, făcut de vecini, de marile puteri sau de lideri, atunci acest stat s-ar fi putut forma în chip aleatoriu, din Serbia și Valahia, de exemplu sau din Transilvania și Rutenia. Or România s-a format din români și pentru români, așa cum Polonia era menită polonezilor, Lituania lituanienilor, Letonia letonilor, Estonia estonienilor, Cehoslovacia cehilor și slovacilor, Iugoslavia slavilor de sud etc. Era, evident, un alt stadiu de evoluție a organizării lumii față de epoca imperiilor și regatelor multinaționale, un stadiu superior, care considera că orice națiune are dreptul la statul său național, după principiul autodeterminării”.

Marile puteri nu au făurit România, nici Polonia, nici Lituania, ci au recunoscut doar, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, ceea ce deciseseră popoarele respective, iar popoarele acelea nu mai voiseră să trăiască nici în Imperiul Austro-Ungar, nici în Imperiul Țarist, nici în Imperiul German, nici în Imperiul Otoman, ci în propriile alcătuiri politice. Natural, legitimarea internațională a noilor realități și, mai ales, a noilor frontiere a fost extrem de importantă. În cazul României, toți vecinii au recunoscut aceste granițe, cu o excepție, anume granița de est, de pe Nistru, neacceptată sub aspect juridic de Rusia sovietică și apoi nici de URSS. Această neacceptare nu a împiedicat însă existența acestei realități – adică a prezenței Basarabiei în cadrul României și a hotarului de pe Nistru – vreme de peste două decenii (1918-1940), până la ultimatumul sovietic. „Cu alte cuvinte, ceea ce s-a realizat de facto a contat, adică unirea Basarabiei făcută de români, și nu ceea ce funcționa, formal, de iure, adică inexistența unui tratat. Raporturile României cu vecinii – cu o excepție, anume Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, din 1929, Iugoslavia – nu au fost foarte bune nici în epoca interbelică, dar România a păstrat mereu dialogul. Rusia, renăscută ca „imperiu roșu”, și-a continuat pretențiile teritoriale, Ungaria a trecut la o politică revizionistă fățișă, în conivență (complicitate-n.red.) cu Germania și Italia, iar Bulgaria și-a reiterat pretențiile teritoriale. România însă, în ciuda cedărilor din 1940 și 1944-1947, a rămas și și-a păstrat, în linii mari, arhitectura de la 1918, semn al statorniciei unui proiect realist de țară”, mai arată Pop.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu