Închide

SPECIAL Sirianul care a venit la Cluj de la 3000 de kilometri să ne învețe ce e umanitatea

ReportajSocialTop News by Catalin Suciu - feb. 25, 2020 0 6070

„Întotdeauna am zis că o țară,  oricât de frumoasă ar fi, dacă e populată de oameni răi devine cea mai urâtă țară din lume. Orice loc , în schimb, unde sunt oameni cu inimă mare, devine cel mai frumos loc din lumea asta mare. „

Mataz Alzarai sau Aziz, cum îi spun colegii, e un bărbat de 31 de ani și lucrează în Cluj la  „Bulevard M”, din Auchan – Iris. E bucătar, unul dintre cei mai buni. Când iese de la muncă merge acasă, la familie, la soția sa Iasmina și la cei doi copii.

Copiii săi merg la grădiniță și la școală în Cluj. Ei știu că sunt români. Nici nu au cum să-și amintească de primii ani din viață. Pentru a nu-i înstrăina de tot de originile lor, Aziz le mai povestește din când în când pe unde și cum au crescut în primii ani. Mai puțin, cât să nu-i sperie. Dar le spune că fiecare zi din vieților lor e un miracol.

E un miracol că sunt bine, că sunt sănătoși, că se joacă. Că trăiesc.

Aziz, sirianul, povestește:

„Pentru mine, pentru familia mea, România e acasă. Clujul înseamnă casa noastră. Am învățat limba, ne-am integrat în societate, aici ne creștem copiii, ei merg la școală și grădiniță și vorbesc perfect limba română. Am învățat să respectăm România, cultura acestei societăți, tradițiile. Am învățat să facem asta fiindcă România ne-a primit atunci când nu aveam nici un loc pe acest pământ. Nimic. Nici o peșteră în care să ne ascundem. Nici un cort. Aveam doar câteva haine pe noi.

În 2009 eram în Damasc și făcusem stagiul militar obligatoriu. Am făcut facultatea, apoi am mers la un master în Arabia Saudită  timp de doi ani pentru specializarea în bucătărie. Sunt bucătar. M-am întors, m-am îndrăgostit, am făcut imediat nuntă. Apoi a venit războiul, primăvara arabă și s-au format toate aceste tabere nocive, iar țara noastră a trecut prin infern. Și trece și acum. Eram tânăr, aveam 24 de ani. Căsătorit. Mi-a venit ordin de încorporare să merg la război. În Siria mergi la război când te cheamă. Ce să fac eu la război, cum să-mi ajut eu țara lăsându-mi soția și copilul mic singuri? Erau bombardamente. Tocmai ne cumpăraserăm un apartament cu trei camere. S-a prăpădit, a căzut o bombă, blocul nici nu mai există. Mă uit și acum la fotografii și nu-mi vine să cred.

Uite, aici am locuit noi. Uite ce este aici. O groapă și moloz. Ruine.

Casa din Siria

Ca toată Siria fărâmițată zi de zi de război.

Noroc că eram toți la părinții mei atunci. Am zis în felul următor: mergem, fugim de aici cu orice risc! În 2014 aveam o fetiță de 2 ani pe care o cheamă Widad, „inimă” în traducere. Ea era inima noastră mare care ne-a ținut în viață. Tocmai se născuse și băiatul meu Yahya, în traducere Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Ce facem? Ce facem? Am zis să fugim. E război, cum am putea să creștem copiii ăștia în război?  Yahya avea 20 de zile. Toate actele mele erau acasă, în casa ce nu mai exista Am făcut planul următor.

Am plecat singur în Liban. Am stat o săptămână și-am așteptat-o pe soția mea, pe Iasmina, cu cei doi copii, la Beirut. A mers la primărie în Damasc, a scos un duplicat de căsătorie, și-a luat ea actele și au venit cu toții la Beirut, iar de aici începea drumul nostru spre Europa. Primul pas era Turcia. Aveam toți banii noștri de la nuntă, câți au mai rămas. Am plătit cărăușii cu 1000 de dolari de persoană. Atâta îți cer, indiferent dacă ești adult sau copil sau bebeluș. Plătești 1000 de persoană. Am mers o săptămână pe jos din Liban în Turcia cu soția mea și cu doi copii mici, cu Widad, de 2 ani și Yahya, care avea 3 săptămâni. Toată săptămâna am mâncat pâine cu apă. Mergeam doar noaptea. Mergeam doar noaptea, Doamne, iar ziua stăteam. Și ne era foame. Foamea e groaznică, dar aveam apă și aveam un scop, acela de a ajunge în lume, în Europa, departe de război.

Eram un grup de 100 de persoane. Pe cărăuși nu-i cunoști, le vezi doar ochii. Cum îi găsești? E foarte simplu. Întrebi la colț de stradă în zonele mai rău famate cine duce oamenii peste graniță. <<Ai bani?>>, te întreabă. Am!

-<<Sunteți 40. Mai vin 10 mâine și mai am încă 30 poimâine și când sunteți 100 plecăm! Să aveți banii la voi!”, spun ei.

Sunt grupuri care fac asta. E foarte simplu, doar bani să ai. Nu le vezi ochii, habar nu ai cine sunt, cum se numesc. Nu vorbesc nimic. Poartă eșarfe, sunt acoperiți din cap până la picioare. La fiecare 8 kilometri apare un alt bărbat care te conduce. Se schimbă între ei. Mergi, mergi, mergi, te duc în pădure, stai, iar noaptea mergi iar pe diverse trasee. Așa se face. Erau și bolnavi în grup. Era un domn în scaun cu rotile dus de cineva,. Toată lumea fugea de război. Groaznic. Am zis că dacă vom trăi vom fi mulțumitori întotdeauna. Nu credeam că vom rămâne în viață. Aveam doi copii și pentru ei trăiam. Să fie ei în viață, să aibă ei un viitor. <<Să supraviețuiască ei, să trăiască ei>>, am zis mereu.

Am zis că, și dacă murim, măcar să ajungă ei în Europa. în civilizație, departe de război. Am ajus în Turcia, la Mersin.

Ce fac aici? Ce fac copiii mei aici? M-am dus și-am tot întrebat. Hai să găsesc ceva de muncă. Am ajuns la o fabrică de frigidere și m-am angajat.  Curățam frigidere și asamblam de dimineața până seara, noaptea, câte 14-15-16 ore pe zi. Aveam o pâine. Mereu ne era foame, e cumplit să-ți fie foame în fiecare zi și cel mai rău e să le fie copiilor foame.

Noi voiam să ajungem în Germania, acolo ne doream, căci acolo pleca toată lumea.

Pâine cu apă, pâine cu apă. Mâncam și lucram. Dar aveam pâinea aia.  Am strâns bani. N-am cheltuit nimic decât pe pâine. Locuiam într-o baracă groaznică, o cameră. Era o familie și camera. Un an și jumătate am stat în Turcia dar n-am mai putut. Am zis să ne continuăm drumul. Am plecat la Izmir după ce-am rezolvat iar trecerea. De la Izmir ne-am suit toți într-o barcă gonflabilă cu motor, o barcă de cauciuc de 9 metri. Eram 50 de persoane, printre care eu, soția mea și cei doi bebeluși. Am zis că de rămânem în viață atunci nu ne mai poate opri nimic pe lume.  1200 de dolari era drumul până în Grecia pentru fiecare persoană.  La prețul ăsta dura undeva la 4 ore drumul. Sunt care fac 7 ore, 8 ore sau care nu mai ajung niciodată la destinație.

Dar nu știai. Erau cazuri că plăteau oamenii și se pierdeau, se scufunda barca, îi prindeau. Și pe noi ne-a luat paza de coastă din Grecia și-am ajuns în Ios, într-o insulă. Aici autoritățile au luat copiii și femeile, pe urmă pe bărbați și femei și ne-au dus la Atena, am fost luați în evidență.  După 24 de ore am luat un autobuz spre Salonic, iar de-aici am luat-o pe jos spre Macedonia cu zeci de mii de oameni. Arabi, palestinieni, sirieni. În Macedonia s-a închis granița,nu mai puteam trece. În Serbia s-a închis granița, nu mai puteam trece. Am stat 3 luni în Macedonia într-o tabără de refugiați în pădure, în corturi. Am așteptat acolo, nu aveam nimic. Nimic. Erau femei care au născut acolo și și-au pierdut copiii. După trei luni ne-am întors la Atena, iar UNICEFUL ne-a ajutat. Aici începea distribuirea migranților spre Europa. Am stat 9 luni în Atena și-am spălat vase la un restaurant. Se făceau repartizări. După 9 luni de zile ni s-a spus că vom pleca dacă dorim. Erau repartizați reufugiații: 200 în Germania, 50 acolo, 50 dincolo.  Nouă ni s-a spus că mergem în România și să semnăm, dacă vrem, dacă nu, rămânem în Grecia și mai așteptăm. Unde plecăm?,am întrebat.

fotografie din Rădăuți

-România!

-Unde-i asta?

-Mai sus puțin.

Nu știam absolut nimic despre România. Nu știam nici cum arăta pe hartă sau unde este. Vedeam doar niște români care munceau în Atena. Am zis atunci: păi dacă sunt români la muncă în Grecia, noi ce să facem în România? Dar nu mai puteam rămâne. Tot spălam vasele și trăiam în tabere de refugiați.  România? Bine, hai să mergem. Am ajuns la Suceava cu un avion, de unde se făceau iar repartizări. 50 de refugiați au fost trimiși la București, 50 la Galați, 50 în  Maramureș, 50 la Rădăuți. Era luna februarie, un frig cumplit și zăpadă de câțiva metri și-am ajuns la Rădăuți. N-am văzut în viața mea așa ceva, de când sunt eu. Zăpadă? Niciodată. Atât de mare? Atât de multă? Unde suntem? Era totul alb. Zăpadă de 3 metri. 

Am stat trei săptămâni și-am zis că în momentul în care voi primi orice fel de act, voi pleca.Vom pleca. Adică să ne continuăm drumul. Și de va dura un an, doi ani, tot vom pleca. Soția mea mi-a spus că a obosit de la atâta umblat și vrea doar să se odihnească, să stea puțin. Să stea undeva. Nu mai putea. Efectiv nu mai putea. Nu aveam nimic în afară de hainele de pe noi.

Am primit câte o sută de lei ajutor social. Primele lucruri pe care le-am luat în România au fost o pungă de orez și un iaurt. Am mâncat orez cu iaurt. După o săptămână am mâncat macaroane cu smântână. Toți. Toată familia mea.

Ce fac aici?, am zis iar. Nu putem sta așa. Hai să facem cumva. Am intrat pe facebook și-am scris în limba arabă că sunt bucătar și îmi caut un loc de muncă. Am scris asta pe un grup de arabi pe facebook.  Am spus acolo că am făcut școala de bucătari, că sunt bucătar și așa mai departe. Am primit un răspuns din Cluj.

Un restaurant căuta angajați.

<<Vii?>>

Vin!

N-am întrebat nimic altceva. Apoi am căutat chirie și-am găsit un apartament cu 2 camere în Mărăști cu 400 de euro. Nu aveam un singur euro. I-am zis patronului care mă dorea: „uite, vin, dar îmi plătești chiria și-mi iei din salariu pe urmă fiindcă nu am cum să plătesc nimic și-am și doi copii.”

Am venit și ne-am instalat. Nu aveam nimic-nimic. Hainele de pe noi și ceva mai gros luat de la ajutoare.

Aveam acoperiș, dar mâncam măsline pe care le împărțeam între noi. Mai aduceam eu ce mai era pe la muncă. Tot foame, foame,foame.

Am lucrat la acest arab cu contract de 4 ore. Și lucram câte 12-14 ore pe zi. Am tras, dar nu mă plâng. Am tras în ultimii 10 ani mereu. Mereu. De aici m-am angajat la un alt restaurant unde munceam și 16 ore pe zi. Am plecat și-am ajuns la un loc de muncă stabil. În sfârșit. Sunt la Bulebard M, aici, dar e totul ok.

Acum am făcut mâncare și pentru englezi, de exemplu, la Institutul Rațiu din Turda. M-au chemat la Londra, pe urmă, să fac mâncare, la un alt eveniment.

Înseamnă că nu sunt un bucătar slab, nu? Toți vecinii noștri se poartă cu noi nemaipomenit. La Crăciun, de exemplu, ei vin și ne aduc prăjituri. Eu le mai fac ceva mâncare orientală. Avem foarte mulți prieteni români. Ne simțim români. E ceva la care nu te poți gândi niciodată. Faci foamea atâta vreme, mergi atât de mult timp pe jos cu copii foarte mici, dormi noaptea sub cer sau în cort cu doi bebeluși și-ți părăsești casa, tot ce cunoști tu, îndreptându-ne spre nicăieri.

 Familia mea s-a adaptat aici. Am învățat toți limba voastră. Am strâns alți bani. Trăim bine. Trăim decent. Omenesc. Nu ducem lipsa mâncării, nu avem lipsuri. Copiii mei merg aici la școală, e formidabil! Fata e clasa 1, iar băiatul meu e la grădiniță. Am găsit înțelegere și de la autorități, de la toată lumea.

Eu nu mă întorc niciodată în Siria, dar nu voi pleca nici în Germania. România e casa noastră acum. Suntem oameni liberi, mergem unde ne dorim. Și soția mea muncește.  Aici e viitorul nostru. Într-un oraș și într-o țară de care nu auzisem niciodată. Pe care nu aș fi putut să le arăt pe hartă.”

Yahya și Widad

CITIȚI ȘI:

Decapitarea umanității. Mărturia unei românce care a evadat din infernul ISIS

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.