de Vladimir Bogosavlievici
Lucrarea de față aducea în lumină aspecte și contribuții ale etnicilor Italiei la istoria Clujului de ceva secole în coace. Concepută spontan, lucrarea de față, însă dacă mă gândesc mai profund, ea este rezultatul unei procesări mai îndelungi, mai ales că am avut o avanpremieră din punctul de vedere al tratării etniei italiene și al limbii italiene, prin faptul că anul trecut, împreună cu un grup de elevi care acum sunt in clasa a XII-a C, am tradus o carte de-a mea intitulată „Bogo si elevii” de la Colegiul Național „George Bariţiu”, într-o serie pe care o realizez în colaborare cu amicul meu editor Mihai Armanca „Explorăm Clujul istoric”. Traducerea lucrării au realizat-o acești elevi care studiază italiana, coordonați de colegele mele Anca Crăciun și Ana Maria Pignatiello. A fost o prezentare a Clujului în limba italiană, pentru italienii care vizitează orașul nostru. Tot atunci mi-a venit ideea să investighez participarea italienilor la istoria seculară a orașului. În cadrul istoriei Clujului cunoaștem mai mult istoria etniilor principale, mă refer la etnia română, maghiară, germană, evreiască, la care apoi s-au adăugat și alte comunități mai restrânse, care și-au pus, la rândul lor, amprenta asupra dezvoltării economice, culturale și sociale a Clujului. Trebuie să amintim că orașul acesta are un caracter multiconfesional datorită multor etnii conlocuitoare, fapt care oferă și un aspect multicultural, despre care putem afirma că este un lucru deosebit de bun. Plimbându-ne prin oraș, vedem serie de edifici, și, făcând o istorie la pas, putem vedea mai multe stiluri, idei și fațade ale culturii care au fost date de diversele grupuri care au locuit în acest spațiu.
De italieni se știe mai puțin, din cauza numărului lor mai restrâns, în comparație cu al celorlalte naționalități. Atunci m-am gândit că nu ar fi rău pentru iubitorii de istorie a Clujului și nu numai, să scriu o scurtă istorie a reprezentanților acestei etnii în orașul nostru. Normal că italienii și-au pus o amprentă asupra culturii României, însă aici m-am referit numai la Cluj și consider că este încercare istorică benefică. Este o prezentare scurtă a principalilor reprezentanți ai italienilor care au avut o contribuție importantă în cultura orașului nostru. Am început de la Renaștere cu un reprezentant fundamental al culturii italiene, și anume primul manager al universității clujene medievale, Antonio Possevino. În demersul acesta am colaborat cu prietenii mei Massimo Novali și Gianni Calderone care au realizat sponsorizarea acestei scurte prezentări a etniei italiene.
Nu în ultimul rând, aș dori să îi mulțumesc tânărului meu coleg de breaslă, Andrei Dălălău pentru tehnoredactarea textului. Sper să placă publicului ceea cea am așternut pe hârtie, mai ales că se cunoaște mai puțin despre contribuția italiană asupra orașului. Este o lucrare scurtă pe care o puteți parcurge în aproximativ două sau trei ore în funcție de dispoziția dumneavoastră. Vă doresc o lectură plăcută!
Negustorii și meșteșugarii
Vom vorbi despre comunitatea italiană din Cluj, un subiect interesant, dar mai puțin dezbătut. Încercăm să îl expunem într-o povestire care sper să fie instructivă și informativă pentru cei care iubesc istoria orașului nostru și doresc să știe mai multe despre, cazul în speță, italienii din Cluj.
Ne referim la o legătură a italienilor cu orașul nostru, pregnantă din Evul Mediu, mai ales că în secolele XIV-XV italienii se văd remarcați în Transilvania și, implicit în Cluj, prin activitatea lor negustorească. Trebuie să amintim că știm din documente faptul că la mijlocul secolului al XV-lea negustorii italieni erau implicați la cel mai înalt nivel în viața economică a Transilvaniei și, bineînțeles, locuiau în Cluj. De exemplu, îi găsim pe membrii familiei lui Christophorus Italicus de Florența, un arendaș în parteneriat al Cămării Monetare și al celei miniere din Sibiu. Activau în comerțul din oraș. Dintre aceștia, Franciscus Italicus de Florența îi scria cumnatului său în 1469, Nicolaus Aurifabel, primar al Sibiului. Una dintre cele mai importante personalități pe care le-a dat Clujul medieval a fost tot un italian, și anume Nicolaus de Mirabilibus, i se spune Hungarubus, fiindcă provenea din Regatul Maghiar, dar era italian, născut din doi părinți italieni. Acesta a devenit călugărul conventului dominican din Cluj, astăzi aflat în zona Pieței Muzeului, lângă actuala biserică franciscană. Acest reprezentant al culturii s-a pregătit temeinic în domeniul teologiei, logicii și filosofiei, ajungând treptat la Conventul Dominican din Buda și apoi la Universitatea din Padova. Deci, acest clujean italian, care va fi ulterior trimis la curtea regelui maghiar Matia Corvin, și care va deveni rectorul școlii superioare de la Buda, a fost numit prior și vicar general al provinciei maghiare a ordinului dominican. Se pare că a activat și ca mare inchizitor în anul 1495.
Italienii sunt cunoscuți în primul rând în epoca Renașterii ca foarte buni meșteșugari, armurieri, negustori, medici și, în cazul acesta, vom discuta despre ordinul iezuit, ordinul „Companiei lui Isus”, fondat de Ignațiu de Loyola. Ordinul s-a făcut prezent în Cluj și a avut rol primordial în constituirea primei școli academice, colegiul de atunci având rol de universitate. Aici avem un reprezentant al italienilor, foarte important pentru acest colegiu academic, și anume Antonio Possevino. Unii cred că a fost rectorul acestei instituții superioare, însă nu este adevărat, a fost, mai simplu spus, managerul sau organizatorul acestei instituții. EI s-a născut la Mantova în 12 iulie 1533 și a murit la Ferrara în 1611, dar misiunea principală a lui Possevino era restaurarea credinței catolice și, ca dovadă, a grăbit crearea școlilor iezuite din Cluj, ca reacție la ceea ce făcuseră așa-numiții „eretici”, adică reformații. Aici trebuie să amintim un alt italian, Giorgio Blandrata, care a avut o atitudine anti-trinitariană și l-a influențat pe fondatorul confesiunii unitariene, Francisc David. De asemenea, acest medic italian, a fost și sfătuitor al principelui Ioan Sigismund. În relațiile pe care le avea cu reformatorul italian, acesta nu a fost la un moment dat de acord cu David și s-a ajuns la un conflict. Între timp, David este închis la Deva, iar medicul italian se retrage în Italia unde moare în 1588. Se spune că ar fi fost sugrumat de unul dintre nepoții săi.
În ceea ce privește acest colegiu și activitatea lui Possevino, în primul rând, el a scris o lucrare în limba italiană, o monografie despre Transilvania, intitulată chiar „Transilvania”. Desigur, nu a scris-o din rațiuni științifice sau din buna cunoaștere a unei țări îndepărtate, ci este mai mult o descriere comandată din punct de vedere al misionarismului pe care îl avea din partea confesiunii romano-catolice. El prezintă totuși o serie de adevăruri din zona transilvană. Între timp, aduce un meșter numit Massimo Milanesi, un alt italian, care a fost șeful lucrărilor de restaurare și reconstrucție al colegiului.
Colegiul a funcționat o perioadă scurtă în Mănăștur, la Calvaria – cum fi spun clujenii din prezent de fapt la Mănăstirea benedictină între 1579-1581, iar ulterior s-a mutat intra muros, în Clujul propriu-zis, în cadrul bisericii și mănăstirii de pe strada Lupului, adică Mihail Kogălniceanu de astăzi, care a fost întemeiată de Matia Corvin, „sponsorul principal”. A fost nevoie de lucrări de reconstrucție în incinta acestei mănăstiri. Ei au dorit să facă și o nouă școală, pentru că inițial, pe lângă colegiu trebuia să funcționeze și un seminar al preoților, însă noile clădiri care au fost proiectate nu au fost terminate niciodată. Lucrările s-au desfășurat în timpul mari epidemii de ciumă, în 1585, iar Massimo Milanesi lovit de acest flagel. Nu moare, însă nu mai reușește să realizeze noul edificiu al acestei instituții. În cadrul colegiului, talienii au un rol de seamă prin Dascălii pe care i-au trimis aici. Un alt reprezentant al etniei italiene în cadrul acestui institut a fost noul rector Ferrante Capeci, adus de iezuiți pentru a aplana conflictul dintre rectorul polonez, Jacob Wiyek, si Stefan Santo, care era un iezuit ce reprezenta etnia maghiară. Antipatiile dintre cei doi nu erau de natură etnică, ci aveau ca obiect al conflictului organizarea administrativă a seminarului. Iezuiții au avut un rol de seamă în fondarea instituției, iar acest focar de cultură reprezentativ, care pe teritoriul României de astăzi este primul de această seamă, nu a activat un timp îndelungat. A funcționat până în 1601, dar trebuie amintit, încă o dată, efectul benefic pe care l-a produs în rândul vieții științifice și culturale a orașului.
Un personaj interesant al etniei italiene în raport cu Clujul de secol XVI este Giovandrea Gromo, care era un mercenar. Este născut la Bergamo în 1518 și moare cam după 1567, iar la un moment dat a fost șeful gărzii personale a principelui Ioan Sigismund. Ceea ce este de remarcat la acest personaj este că într-o scriere de-ale sale, numită „ Descrierea Transilvaniei”, pe lângă alte orașe, el vorbește despre Cluj, unde amintește de cele trei etnii. Fiecare își avea poziția într-o anumită parte a orașului. Despre românii din Cluj se spune că se află în cartierul Someșeni de astăzi, iar comunitatea maghiara își avea fieful în sudul orașului de astăzi, mă refer la cele 45 de hectare. Comunitatea săsească era plasată în nord. Foarte interesant este acest amănunt scris de mercenarul și umanistul principelui transilvan.
Intelectuali, dascăli și artiști
Alți reprezentanți ai italienilor au fost, de exemplu, părintele Ferrante Capeci, care și el a intrat în ,,Societatea lui Isus”, a studiat filosofia și teologia și a fost desemnat rector al instituției. Alt împuternicit de la Roma, Pater Campani, a acordat un rol foarte important acestui colegiu, mai ales că atunci se afla aici și tânărul principe Báthory, unicul fiu al regelui Poloniei, Ștefan Báthory. El reprezenta în continuare Colegiul iezuit și comunica forurilor superioare de la Roma că la Cluj numărul studenților este destul de ridicat, printre aceștia numărându-se și bursieri. „Numai în acest an”, spune el, „s-au înscris 80 de elevi bursieri și de la casa săracilor, primind ca masă doar ceea ce rămânea de la masa părinţilor”. Face in general prezentare a școlii de care răspundea. Iezuiții veniți la Cluj trimiteau mereu relatări fraților lor de la „Societatea lui Isus”, mai ales între anii 1584-1587. Se vorbește aici de introducerea calendarului gregorian din porunca papei Grigore al XIII-lea. În 1582 știm că avut loc această reformare calendarului. Sunt amintite aici două alungări ale demonilor din mijlocul femeilor catolice care a avut loc în Cluj-Mănăștur. Desigur, aceste practici sunt caracteristice obscurantismului prezent în Evul Mediu, pretutindeni. De asemenea, în ceea ce privește modul în care iezuiții s-au implicat in tratarea de boli, avem relatări mai complexe tot din partea acestui Massimo Milanesi care era si un infirmier al colegiului. Despre ravagiile făcute mai ales de ciumă, avem mărturii de la un alt italian, fratele Girolamo Fanfonio care ne comunică știri dezastruoase din oraș, referitor la ce s-a întâmplat în cadrul acestei maladii de sfârșit de secol al XVI-lea, care a eradicat o mare parte din populația Clujului de atunci. Se amintește și numele profesorilor iezuiți care au murit din cauza epidemiei. În altă ordine de idei, din grupul de iezuiți care au avut misiuni în Cluj aș aminti: Cosmio Capponi, Filippo Pigafetta, Giovani Pietoco, Giordano, Cezare Viadana, Giorgio Tomasi și alții. Aceste misiuni aduc un plus de informații despre ceea ce s-a întâmplat în Clujul acelor ani de secol XVI.
Un alt misionar italian, iezuitul Amalteo, fiul lui Girolamo, un profesor de medicină la Padova și poet, ajunge la Cluj ceva mai târziu, după ciumă, la 2 mai 1592 si este cazat la Mănăstirea iezuiților din Cluj-Mănăștur, de unde trimite un raport în care relatează că a fost foarte bine primit și tratat în acest loc. Un alt misionar, Pietro Busto, vorbește și de Transilvania și de Cluj, relatând despre lucrurile care se întâmplau în acea perioadă. Iată cum descrie Clujul: „Clujul este cel mai mare oraș locuit de unguri si de alte neamuri, are mulți negustori, fiind un oraș negustoresc”. Era un oraș important, de vreme ce Sigismund Báthory a convocat aici Dieta din 1595, unde ulterior și-a omorât oponenții, printre care și rude, în Piața Unirii de astăzi, iar locul de supliciu a fost unde astăzi în Cluj se află monumentul ,,Stâlpii împușcați”. De asemenea, un misionar italian, Filippo Pigafetta, spune că Bathoreștilor le vine numele de la Bathor, localitate de lângă Carei. El ne dă și o descriere a Clujului, câteva lucruri demne de luat în seamă: orașul îl numește Claudiopoli, spune că este în rând al treilea după Alba Iulia și Sibiu și arată că în Transilvania se cultiva vița de vie. Spunea de Cluj că este un oraș mare, înconjurat de ziduri.
Un protonotar al nunțiului apostolic Alfonso Visconti, Giorgio Tomasi, îl însoțește pe importantul personaj în Transilvania și prin Cluj, amintind de importanța acestui oraș despre care ne spune că era așezat la poalele unor dealuri falnice și înconjurat de un zid înalt. Apoi alt italian este Ioan Argento, care și el de asemenea oferă niște relatări explicative despre Cluj. Foarte interesant e faptul că în majoritatea relatărilor iezuiților italieni, Transilvania apare cu numele de Dacia, deci folosirea acestui vechi nume are o mare importanță deoarece nu au în vedere ocupantul istoric-pe romani. Este si cazul unui cosmograf italian, Giovanni Lorenzo d’Anania, care a publicat o astfel de carte în 1596 în care numește Transilvania drept Dacia și în care sunt prezentate orașele ei importante, printre care si orașul nostru Cluj. Deci vedem o pleiadă de italieni din ordinul iezuit, pentru că aceștia au avut o misiune foarte importantă în orașul de pe Someșul Mic, având în vedere că urbea în acea perioadă era eminamente reformată -unitariană, în primul rând și pe urmă calvină – iar această ofensivă realizată după Conciliul de la Trento, numită și Contrareforma, organizată de papalitate, a reușit să recâștige teren în unele părți ale Europei și, bineînțeles, ale Transilvaniei prin activitatea ordinului iezuiților.
Toți acești umaniști italieni, reprezentanți ai Renașterii, remarcă populația românească, populația autohtonă. Ei arată originea latină a poporului român și a populației din Transilvania, și a celei limitrofe orașului Cluj, accentuând că românii erau oameni falnici, rustici, în general oieri aprigi. În general, românii erau iobagi ai nobililor maghiari. Această perioadă a Renașterii poate fi considerată un fel de „boom” economic și cultural pentru întreaga Europă și implicit pentru Transilvania. În ceea ce îi privește pe românii din Transilvania este edificatoare descrierea sicilianului Ferrante Capeci, călugăr iezuit și rector al colegiului clujean. El afirmă că românii descind din italieni și că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, alcătuiesc același popor cu românii din cele două principate extracarpatice care „au limba asemănătoare cu italiana, astfel încât se poate învăța în câteva luni, după cum și ei, vlahii, învață ușor limba italiană, ba chiar ei se și cheamă pe sine romaneschi”. Observăm că preocupările lor erau nu numai de natură religioasă, geografică, etnică și de informare a opiniei publice de atunci.
Arhitecții
În ceea ce privește orașul nostru, revelator pentru acel „boom” sau acea renaștere care include și preocupări umaniste, se poate observa schimbare la nivel arhitectural. Acest lucru îl putem percepe cel mai bine printr-o vizită la lapidariumul Muzeului de Istorie a Transilvaniei, unde avem urme elocvente ale vechilor case clujene din secolele XVI-XVII, o mare parte dintre acestea fiind realizate de meșteri italieni. Tot la acest lapidarium se pot vedea si fragmente din casa fostului paroh al Clujului și vicar episcopal totodată, precum și sfetnic regal, Adrianum Wolphard, care își avea o activitate intelectuală în studii umaniste la Universitatea din Bologna, el fiind un mare admirator al Renașterii. El va apela la meșteri toscani pentru construcția casei sale. Aprecierea de care s-au bucurat acești meșteri pietrari italieni din Cluj este ilustrată mai ales prin construcțiile publice realizate. În mijlocul secolului al XVII-lea, între anii 1651-1654, este construit un edificiu al vechiului colegiu reformat de pe strada Mihail Kogălniceanu de astăzi (clădirea de astăzi este nouă și datează din secolul al XIX-lea pentru că edificiul a ars în urma unui incendiu în secolul al XVII-lea), realizat de arhitectul italian Agostino Serena. Pe lângă clădirea sfatului orașului, deci un echivalent al primăriei orașului, acestea sunt singurele construcții publice ridicate în Cluj în secolul al XVII-lea.
Nu putem să nu-l amintim la sfârșitul acestui veac al XVII-lea pe un mare arhitect și constructor de ziduri, italianul Davide Retani, căruia i s-a încredințat întărirea zidurilor fortificațiilor Clujului.
La începutul secolului al XVII-lea se realizează un edificiu extrem de important pentru Cluj, o cetate pe care o realizează stăpânirea habsburgică, însă arhitectul militar șef al Transilvaniei de atunci era italianul Giovanni Morando Visconti, care în 1714 execută acest plan si primele măsurători ale viitoarei citadele, pe care o denumim „Cetățuia”, căreia locuitorii maghiari îi spun Fellegvár (tradus ,,cetatea dintre nori”). De fapt, dealul era denumit Dealul Pietros sau dealul Köveshegy Komal, iar clujenii îi spun acestui loc deosebit de pitoresc din Cluj, aflat la o altitudine de 65 m fata de oraș, Cetățuie. Cetatea a fost realizată după planurile italianului Visconti.
Un alt arhitect de seamă, tot italian, Carlo Iusti, care la un moment dat era arhitectul șef al comitatului Turda, este angajat de soții Toldalagi Korda să realizeze un palat extrem de frumos, vizibil și astăzi. Inițial, acea porțiune aparținea bisericii reformate, dar a fost cumpărată de către cei doi soți bogați, iar lucrările de fundație au început în 1801. Palatul a fost ridicat între 1804-1808 și întreaga documentare a construcției a fost păstrată, de aceea știm că portalul de coloane și balustrada scării principale au fost realizate de un pietrar numit Mihaly Kocsárdi. Astăzi este sediul administrativ al Universității Babeș-Bolyai. Așadar, se pot vedea realizări ale italienilor până în acest veac al XIX-lea.
Antreprenori
În continuare vom vorbi despre un antreprenor extrem de talentat și de un om de știință, un chimist mai puțin cunoscut: antreprenorul Gaetano Biasini. El s-a născut în 1790 și, ca tânăr soldat, a participat la campania din Rusia a lui Napoleon, după care s-a stabilit la Viena. Baronul Miklós Wesselényi și contele Ferencz Béldi l-au convins să vină la Cluj pentru a deschide o școală de scrimă, o activitate foarte populară în acea perioadă, așa cum este în prezent tenisul sau fitness-ul. Conform unor surse, Biasini s-a mutat la Cluj la începutul anilor 1820, alții susțin că mai repede – în 1818 – oricum el și-a deschis o școală privată în clădirea redutei, unde astăzi este Muzeul Etnografic de pe strada Memorandumului la numărul 21, și de asemenea, mai încolo, a avut o altă sală de scrimă în clădirea Tivoli, care era o clădire cu restaurant în spatele Palatului Bánffy, care astăzi nu mai există. La acea vreme nu existau clădirile statusului romano-catolic sau „clădirile gemene”, deci strada nu ajungea până în Piața Unirii de astăzi. Oricum, aceste săli de scrimă au fost frecventate de aristocrația Clujului de atunci. În 1824 se pare că școala privată de scrimă a devenit o școală publică de spadă, sub numele de Kolosvari Viadal Iskola. Din 1834, în acea clădire a funcționat o societate de acțiuni cu participarea a 26 de tineri aristocrați. Așadar, pe lângă spadă, Biasini a predat tinerilor limba franceză, limba italiană, muzică și dans. Din cauza vârstei, în 1835 se retrage din scrimă. La început nu a avut drepturi cetățenești, conform regulilor societății de atunci, dar între timp, în 1832, se căsătorește cu Kibédi Anna si devine cetățean cu drepturi depline al orașului, ceea ce îi va da reale oportunități în dezvoltarea talentului său antreprenorial. Ce face el după ce devine cetățean cu drepturi depline? S-a gândit la transportul local. A înființat un serviciu de închirieri de trăsuri, pentru că cele 9 birje existente atunci nu prea satisfăceau nevoile comunității. Biasini, până la urmă, obține exclusivitatea afacerii. Pentru deplasări la distanță ale persoanelor a inițiat un poștalion rapid care asigura circulația persoanelor si mărfurilor între Cluj și Szolnok, Buda, Pesta, Sibiu, Brașov și București. La început nu puteau fi transportate mai mult de 10 persoane o dată. Ca fapt divers, distanța dintre Cluj și Budapesta era parcursă, în vreme bună, în trei zile, pentru că dacă ploua devenea dificil. De asemenea, în 1837 el cumpără un restaurant numit Szacsvai din strada Avram Iancu de astăzi, atunci denumită strada Turda Exterioară și a primit o aprobare pentru reconstrucția acestui restaurant. El pune acolo bazele unui hotel extrem de modern, pentru că devenea un loc confortabil pentru popasul diverșilor călători care veneau cu poștalioanele. La parter, a deschis o cafenea, iar în față a organizat o terasă cu mese și scaune, copaci, deci un mediu plăcut în care oamenii se puteau relaxa. Acest local a devenit locul preferat al societății clujene; aici s-au bucurat de confort: celebrul compozitor Franz Liszt, Sándor Petőfi cu soția, George Barițiu, Nicolae Bălcescu, Cezar Boliac, Mór Jókai, pentru a aminti numai câteva dintre personalitățile care s-au perindat în această locație. Foarte interesant că înființează o agenție de plasare a servitorilor din Cluj pentru că angajarea acestor servitori ușurau viața gospodinelor cu stare de atunci, iar cei care nu erau plasați primeau un cămin modest, cu hrană, în casa sa de pe strada Potaissa de astăzi. Mai mult, a introdus un serviciu de pompe funebre și înmormântări cu care funerare, lăsând obiceiuri mai sofisticate pentru clujenii de atunci. Important, de reținut este căsătoria sa cu fata episcopului reformat Kibédi Samuel, Anna, care a avut ca rezultat șase copii – patru băieți și două fete. Soția sa era o femeie educată, făcea traduceri din latină în maghiară. De exemplu, a tradus „Eneida”. Dintre copiii săi, cel mai cunoscut clujenilor a rămas Domokos Biasini, care va locui în casa de pe actuala stradă Bulevardul 21 Decembrie, numărul 14, pe colț, vis-a-vis de casa în care sunt astăzi așa-zisele confesiuni înfrățite de la 1568, după Edictul de la Turda prin care se conferea libertate religioasă în Transilvania. Casa aparținea unitarienilor în acea perioadă. El a încetat din viață la 1 august 1847, la vârsta de 57 de ani și își are mormântul în Cimitirul Central din cripta Biasini care se poate vedea și astăzi. Ce se întâmplă însă cu afacerea hotelieră? Îi urmează fiul Domokos, care ține afacerea la cote înalte, mai apoi urmează o serie de alți proprietari. Nu uităm că aici era și poșta Clujului până în 1870, când s-a mutat în clădirea în care funcționează astăzi Universitatea maghiară Sapientia. În oraș însă a crescut concurența, a apărut hotelul central, Melody de astăzi, New York, fostul Continental. Treptat, afacerea Biasini pierde teren. În timpul Primului Război Mondial, locația devine un fel de bordel, iar după război, când a decăzut complet, localul a fost desființat, urmând ca din 1926 să se transforme în clădire de locuințe. În 1939, doctorul Lupan, care era proprietar, a cerut locatarilor să se mute și și-a anunțat intenția să transforme clădirea într-un spital pentru căile ferate. A funcționat ca spital pentru o durată scurtă de timp până în vara anului 1940, când devine sediu de poliție. După al Doilea Război Mondial, vechiul hotel a devenit clădire de locuințe, iar astăzi vedem o serie de plachete așezate pe clădire. Se poate observa că acest mare antreprenor a avut un rol de seamă în dezvoltarea serviciilor de care Clujul ducea lipsă în perioada secolului al XIX-lea.
Un important antreprenor și om de afaceri, Samuel Benigni, îl cunoaștem ca fiind vicepreședintele Camerei de Comerț din Cluj și apoi președinte al acestei instituții, iar sigla numelui său o avem pe unul dintre palatele emblemă ale Clujului, Palatul Elian, care după cum se poate observa are inscripționat o literă „B” pe frontispiciul casei. Acest „B” vine de la Benigni, palatul fiind cumpărat ulterior de Victor Elian.
Savanți
Un alt personaj mai puțin cunoscut de origine italiană a fost profesorul de chimie Rudolf Fabini. El a câștigat experiență în Germania, a studiat si la Heidelberg și a devenit membrul mai multor asociații științifice. În fruntea catedrei de chimie ajunge după moartea predecesorului său Antal Fleischer, aducând laboratoarele de chimie din cadrul Universității clujene de atunci „Franz Joseph” la un nivel ridicat în privința dotărilor. În vederea promovării cercetărilor si pentru a crea un for de înaltă ținută științifică, timp de șapte ani a inițiat și a participat activ la „Revista de chimie”. Pe vremea sa, institutul de chimie a devenit cunoscut și peste hotare. Fabini a fost un deschizător de drumuri în domeniul chimiei organice în Transilvania, deoarece lucrările sale în ceea ce privește greutatea moleculelor și stereochimia au apărut în Paris și în alter orașe germane. El a fost ales si președinte al Asociației chimiștilor și membru corespondent al Academiei Maghiare. A fost ales si decan al Facultății de Matematică și Științe Naturale, fiind membru al mai multor societăți științifice din Europa.
Militanți și ziariști
În ceea ce privește sfârșitul de secol XIX, anul 1894 a constituit pentru românii din Transilvania un an de referință privind lupta de emancipare națională prin mișcarea memorandistă, căreia i s-a intentat un proces de răsunet la Cluj. Aici amintim că au venit din toată lumea ziariști care au urmărit acest proces, care a avut loc în sala Reduta, actualul sediu al Muzeului Etnografic. În acest sens, amintim un ziarist italian, Roberto Fava, care avea concepții garibaldiste, născut în 1859 la Parma. Era un tânăr înflăcărat, care S-a erijat în lupta pentru eliberare națională dusă de Giuseppe Garibaldi. El și-a continuat studiile de specialitate în filologie la Parma, Bologna si Milano, și ulterior s-a consacrat gazetăriei și literaturi, scriind o serie de romane și studii despre Contrareformă. El conducea ziarele „Il Presente” din Parma, „La Ragione” din Milano și „L’epoca” din Genova, urmărind foarte atent toate schimbările care se petreceau atunci în Europa. Așa se face că în momentul în care s-a declanșat acest proces de la Cluj el n-a ezitat să ajungă în orașul de pe Someșul Mic. Are o carte de impresii și atitudini pro-române scrise în urma acestui voiaj de peste Dunăre. Cartea se intitulează „Ricordi Rumeni. Note di un viaggio in Transilvania e Romania” și a apărut la Parma în 1894. A fost tradusă cu titlul „Amintiri din Țările Române”. În cel dintâi capitol, intitulat ”De la Triest la Cluj”, își arăta interesul pentru lupta națională a românilor transilvăneni. Totuși, el ajunge în Cluj într-o situație critică, când tensiunea era la paroxism, dat fiind că susținătorii memorandiștilor erau veniți din toată Transilvania, în timp ce acuzatorii foloseau elemente retrograde pentru a contrabalansa situația din Cluj. Nu o dată memorandiștii au fost atacați cu pietre sau li s-au spart geamurile de la hotel Hungaria, actualul Hotel Transilvania de pe strada Regele Ferdinand, unde au fost cazați în timpul procesului desfășurat între 7-25 mai. El descrie într-un întreg capitol orașul și trecutul său, fiind bine informat. Ulterior s-a dovedit un mare prieten al poporului român. A fost cazat Ia Hotelul Biasini, al lui Gaetano Biasini de lângă Cimitirul Central, hotel ocupat în mare parte de ziariștii români de la București, Brașov și Timișoara. În considerațiile pe care le-a făcut acest italian în urma vizitei sale din Cluj, a oferit câteva detalii caracteristice pentru poporul român, calitățile sale artistice, lăcașurile bisericești și multe alte lucruri care îi defineau pe români. El s-a întors în Italia si ultima dată când a revenit în Cluj a fost în 1914, când s-a întâlnit cu amici de-ai săi pe care i-a cunoscut în sejurul din Transilvania. Este foarte importantă activitatea acestui Roberto Fava în ziaristica europeană, deoarece cartea pe care a scris-o și a publicat-o a constituit un ajutor de propagandă semnificativ pe care corifeii luptei de desăvârșire a statului național unitar au popularizat-o în mai multe fragmente in diverse ziare ale timpului.
Oficialități italiene din sec. XX și universitari
Mergând spre începutul secolului al XX-lea, în 1918 a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia. Activitatea din Cluj a fost, în această perioadă, extrem de ferventă și destul de tulbure, referindu-ne la situația politică a Transilvaniei și implicit a urbei noastre. Însă în 1921, la trei ani de la unire. Clujul primește un cadou neașteptat: primăria Romei acordă o copie a statui lupoaicei, o copie fidelă realizată de un celebru sculptor Ettore Ferrari. A fost adusă la Cluj într-o mare procesiune. Presa timpului și ziarele au marcat acest eveniment al latinității în cuvinte elogioase. Ziua de 28 noiembrie a fost ziua cea mai așteptată, fiind ziua în care statuia Lupei Capitoline a fost instalată chiar în fața statuii ilustrului rege Matia Corvin. Au luat cuvântul înalte oficialități – din partea clujenilor au vorbit profesorii Bănescu, Bogrea, protopopul Ilie Dăianu, actorul Zaharia Bârsan etc. – iar din partea italienilor a vorbit contele Grolo, Bruno Amanti și domnul Gritta, conform ziarelor timpului. Sigur, oaspeții italieni au fost în centrul atenției și în zilele următoare, ei au fost conduși la gară într-un cortegiu care a arătat însemnătatea acestui moment. La încheierea festivităților, italienii au plecat înspre Arad.
Acum aș dori să amintesc două personalități italiene semnificative. Una dintre ele a fost un mare prieten al românilor, și anume Giandomenico Sera. Acest Sera s-a născut chiar la Locana, o mică localitate din Canavese, în 1885 într-o familie modestă. Mama sa a fost învățătoare și i-a transmis, am spune chiar genetic, dragostea pentru studiu. A fost sprijinit de un profesor numit Martineti, de la Universitatea din Milano, și s-a înscris la Facultatea de Inginerie din Torino, dar a avut ○ dragoste mai mare pentru studiul limbilor clasice, care-l determină să abandoneze studiul științelor exacte. În ceea ce privește legăturile sale cu Clujul, în primul an de funcționare al Universității românești în 1919-1920, marele filolog Sextil Pușcariu, rectorul acestei instituții superioare a cerut prietenului său Matteo Bartoli, un colaborator de la studiile istro-române, să-i recomande un tânăr pentru catedra de limba și literatura italiană. Acest tânăr recomandat a fost Giandomenico Sera. Se cuvine să subliniem că Sextil Pușcariu a fost cel care pentru jumătate de secol a impulsionat cercetările lingvistice clujene, iar Sera s-a bucurat de condițiile oferite de Muzeul Limbii Române, unde lucrau cercetători de prestigiu ca Vasile Bogrea, Nicolae Drăganu, George Giuglea, Yves Auger, Gustav Kisch și alții. A fost o bogată activitate universitară. Acest Giandomenico Sera, din cele 13 volume ale Daco-Romaniei, este prezent în 11 dintre ele, lipsind în cele două apărute după plecarea sa din Cluj. Lucrările sale se bazează pe o muncă susținută, pe o cercetare atentă a documentelor din arhivă. Un alt onomast de seamă, Ștefan Pașca face o recenzie la unul dintre studiile sale, în care subliniază importanța lui Sera ca adevărat om de știință. A fost un tip generos, stimat de colegi și venerat de studenți. Știm mai multe despre el datorită doamnei profesor Viorica Lascu, care schițează un impresionant portret al fostului profesor, care stă la baza datelor pe care le avem despre el. Îndrăznim să reproducem aici trei dintre dedicațiile găsite prin lucrările dăruite lui Sextil Pușcariu: „Al professor S. Pușcariu, omaggio deferente”, „A.S. Pușcariu omaggio devota”, „A.S. Pușcariu con affetto di amico e devozione d’allicvo”.
Sigur că o afecțiune deosebită a avut față de marele filolog, Pușcariu. Giandomenico Sera pleca din această lume în anul 1958, moartea 1-a surprins la masa de lucru, când era în plină activitate.
Un alt scriitor, sau mai bine zis poet italian, care ne-a vizitat orașul a fost Massimo Bontempelli, care vine în România în 1938. Era o figură cunoscută, în literatura de specialitate. În acel an s-au impus două evenimente scriitoricești, care au reținut atenția publicului doritor de literatură din România, și anume vizita a doi scriitori cunoscuți – francezul Georges Duhamel și italianul Massimo Bontempelli. El a fost tradus și la noi în țară, iar teatrul național a introdus în repertoriul său din acel an piesa „Luna vinovată” despre care a scris cu încântare criticul George Zbârcea. Aflăm în articolul scris de Zbârcea că scriitorul s-a născut la Como în 1884, a urmat studii de filologie și a funcționat mai întâi ca profesor, debutând cu o nuvelă intitulată „Socrate moderno”. Volumul intitulat „Sette Savi” din 1912 a însemnat o dată importantă în evoluția artei sale. Desigur, el este vizat de marile cotidiene ale timpului, mă refer la „Curentul”, „Universul” și alte ziare ale României de atunci, iar în ceea ce privește relația cu publicul românesc, primul contact de acest fel l-a avut la Cluj, unde a rostit câteva cuvinte la Colegiul Academic, la Universitate si pe urmă la Feleac si la Turda. A fost si oaspetele Veturiei Goga la Ciucea. În următoarea zi a făcut o scurtă vizită a orașului Cluj, fiind vizate principalele clădiri ale Universității. În sala mică a Colegiului Academic s-a desfășurat partea a doua a acestei vizite, conferința oaspetelui fiind consacrată scriitorului italian Gabriele D’Annunzzio. Scriitorul fost prezentat publicului tot de către profesorul Sextil Pușcariu, despre care am amintit anterior. După conferință, a urmat un select banchet oferit oaspetelui la „Autoclubul Regal” din Cluj, care se afla cam unde este astăzi „Casa Armatei”. A doua zi scriitorul italian a părăsit Clujul, îndreptându-se spre Iași.
Edificii italice
Pentru perioada interbelică e nevoie să amintim de un mare arhitect italian care a lucrat aici în Cluj, Gio Ponti, a lucrat la Vila Tătaru împreună cu arhitecta Ellis Lazăr și a proiectat casa celebrului medic dermatolog care a fost și primar al Clujului și care a fost rezident regal în timpul dictaturii carliste. Această vilă de pe actuală stradă C.A. Rosetti numărul 17 a fost prezentată pe larg în revista italiană de arhitectură si design „Domus”. Datorită acestei valori intrinseci a vilei s-a realizat un proiect, iar vila aceasta construită în stil modernist, cubist, reprezintă un punct de referință al arhitecturii moderne din România. E bine să amintim un lucru, poate mai puțin știut, unde era zona diplomatică a italienilor în Cluj și anume Consulatul Italian care se afla pe strada Woodrow Wilson nr. 4, identificată astăzi cu strada Roșca din apropierea Tribunalului Cluj sau a Pizzeriei Napoli Centrale. Strada Pavel Roșca s-a mai numit și strada Reșița în perioada comunistă. Acolo era consulatul italian și, pentru curioși, consulul se numea Antonio Logoluso. Era un consul de carieră, iar ca funcționari mai activau un cavaler, Luigi Gandi, care era cancelar, precum și un secretar Donato Dragone. Lucrurile acestea le cunoaștem dintr-un ghid al Clujului, realizat de un ziarist pe nume Virgil Dudea, ghid din 1939, foarte similar cu „Pagini aurii”, din care aflăm o serie de date importante ce relevă adevărul din Clujul interbelic.
După al Doilea Război Mondial și în perioada comunistă, prezența italiană nu prea este cunoscută. Sporadic au fost vizite protocolare, dar rezidenți italieni cu activitate, care să iasă în evidență având în vedere regimul totalitar sub care se afla România, nu mai există.
Italieni în actualitate
Însă după revoluția din 1989 și revenirea la democrație, în 2012 apare firma De’Longhi care produce aparatură – aparate de cafea, râșnite etc. Aceasta a venit la Jucu în locul firmei Nokia. Să nu uităm si de Grand Hotel Italia, acest hotel deschis în 2011 în urma unei investiții de 20 de milioane de euro făcută de familia Batani, care are mai multe hoteluri în Italia. De asemenea, pentru iubitorii fotbalului, trebuie să amintim de doi antrenori care au activat la clubul sportiv CFR Cluj, și anume Cristiano Bergodi și Andrea Mandorlini, cât și jucătorii De Zerbi, Scuffet Roberto Dezerbi (actual antrenor în Anglia) și Simeone Scuffet, portar la Cagliari. A nu fi uitaţi și cei doi piloți de raliuri, Tempestini Marco si Simone, tată și fiu, care sunt acum și cetățeni ai Clujului.
Iarăși, și cu această parte ne apropiem de final, există și un liceu care are ca limbă străină de studiu limba italiană. Este vorba de Colegiul National ,,George Barițiu” din Cluj, un liceu cu o istorie îndelungată. Este cel mai vechi liceu românesc de băieți din oraș. Până în 1950 învățământul era segregat între băieți si fete, de aceea vorbim despre împărțirea școlilor pe criterii de gen. Aici, din 1992, începe să fie predată limba italiană, iar în 1996 s-a realizat un parteneriat cu statul italian de către reprezentanții de atunci ai liceului. În 2002 s-a realizat și un memorandum între guvernul României și guvernul Italiei prin care s-a recunoscut pe plan internațional specializarea bilingvă din cadrul acestei școli. Acum, liceul este considerat sprijinit de oficialitățile din Italia. Din acea perioadă datează și prezența lectorilor de limbă italiană care s-au perindat în cadrul acestui liceu: Giuseppina Boca, Manuela Vasconi, Roberto Giunta, Enzo Palmisciano, Tiziana Raschiatore, Patrizio Trequattrini, Piergiorgio Mori, iar în anul de grație 2024 predă Anna Maria Pignatiello. Cu sprijinul financiar al autorităților italiene a fost inaugurată sala Dante, o sală cu o importantă bibliotecă școlară, și de care răspunde un reputat profesor român de etnie maghiară, Laszlo Alexandru, doctor în filologie. Profesorul este la rândul său un reputat scriitor și, putem spune cu certitudine, este cel mai bun specialist în Dante. El se ocupă și de traducerea scriitorului italian Luigi Pirandello, din a cărui operă a tradus nuvelistica, și a câștigat cu elevii la Agrigento de-a lungul carierei o serie de premii și distincții în cadrul diverselor concursuri la care a participat. Domnul profesor a primit din partea Președintelui Italiei titlul de cavaler al „Ordinului Steaua Italiei” în anul 2022. Nu trebuie uitat faptul că elevii liceului Barițiu tot timpul beneficiază de excursii și schimburi de experiență în Italia, participând la programe și proiecte universitare și culturale, acest lucru contribuind la învățarea limbii și culturii italiene. Această colaborare este vizibilă în mass-media, pentru că rezultatele profesorilor de italiană au fost răsplătite cu numeroase distincții și diplome de excelență. Aportul consulului onorific și ambasador al Italiei, Massimo Novali, a fost unul deosebit de important în ajutorarea școlii. El este o prezență vie în cadrul colegiului, iar această colaborare este în continuă dezvoltare.
Vor apărea noi orizonturi în studierea limbii italiene și în întărirea raporturilor dintre statul român, liceul „George Barițiu” și statul italian, prin școlile din Italia.
Bibliografie selectivă:
1. Bogosavlievici, Alexandru-Vladimir, „Clujul văzut și nevăzut”, Ed. Mega, 2017
2. Bogosavlievici, Alexandru-Vladimir, „O istorie povestită a Clujului”, Ed. Arcadia-Media, 2021
3. Cosma, Ghizela, „Antreprenori și afaceri clujene de altă dată, Ed. Mega, 2022
4. Ghitta, Ovidiu (coord.), „Istoria Universității Babeș-Bolyai”, Ed. Mega, 2012
5. Popa, Mircea, „Ferestrele Clujului. Exerciții de memorie culturală”, Ed. Eikon, 2014
6. Rusu, Cosmin Cătălin, „Comunitățile comunității Clujului”, Ed. Școala Ardeleană, 2019
7.Rusu, Vlad Sebastian, „Evoluția urbanistică a Clujului interbelic”, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015
