Gară de citit „Eleganţa Ariciului”
Opinie by Kristina Reştea - aug. 21, 2016 0 463
Cumva galben cald şi alb rece – aşa e afară. E un fel de după-amiază de sfârşit de vară, luminoasă, dar un pic înţepătoare, avem adică o atmosferă destul de curioasă pentru un august care nu a trecut încă în cealaltă jumătate (aia dinspre toamnă). Suntem în preajma gării, loc unde oamenii sunt mereu grăbiţi, fiindcă, desigur, trebuie să fie oriunde altundeva decât într-un punct de tranzit.
Am găsit totuşi un loc mai calm, o cafenea cu vedere la piaţa prin care trec mereu geamantane. De fapt, nu e chiar o cafenea, dar se vede şi maşina strălucitoare de cafea, se vând produse de panficaţie şi sandviciuri. E călduţ aici, mesele sunt de lemn şi canapelele pufoase, iar ferestrele mari sunt construite de fapt din mai multe pătrate de ferestre (1, 2, 3, 4, 5 – pe lungime, apoi altele pe lăţime) – sunt suficient de multe şi mari încât să nu separe brutal lumea de aici de lumea de afară. O jumătate din perete e construită din cărămidă (aparentă) şi acolo a apărut un ceas mare, cu cadran alb în cerc negru – e cumva ca o roată de maşină; oricum, domină totul. Pus oriunde, un ceas are putere asta, să domine totul.
Se aude Yann Tiersen şi, dintr-o dată, ştii că undeva plouă.
Şi pe aici, prin cafeneaua asta de gară, se succed vieţi de oameni. Cum probabil se succed prin orice cafenea şi poate nu am remarcat încărcătura, până acum.
O tânără stă la o masă de colţ şi firele albe ale căştilor de la telefon îi trec peste eşarfă. E singură la masă şi citeşte Eleganţa ariciului (recunosc imediat cartea, după desenul de pe copertă) şi încerc să o studiez pe furiş, atât cât să nu pară că e ceva neobişniut în a sta într-o cafenea şi a citi. Pe masă mai are, alături, încă o carte groasă şi paharul e pe jumătate golit de sucul de portocale. Mă bucur, cumva, că a ieşit din tiparul pe care îl aveam în minte despre „fata care citeşte în cafenea” (în tipar ea are, mereu, alături o ceaşcă – de ceai, de cafea). Şi o admir, fiindcă eu nu am putut să fac vreodată asta cu adevărat. Am încercat de vreo două ori, dar mereu îmi pierdeam concentrarea, urmărind altceva sau aşteptând să sune o dată telefonul. Ea nu e interesată de nimic altceva, minutele astea. Are căştile albe şi citeşte din Eleganţa ariciului. Mai intră un tânăr grăbit, ia repede ceva în punga de hârtie şi iese ca să îşi recupereze bicicleta. E pâine moale şi proaspătă (poate cu măsline), călduţă încă, pusă în pungă de hârtie. E sfârşit de zi de lucru, e seară şi el merge cu acest foşnet calm, de pâine caldă, spre casă, spre începutul de week-end. Un domn şi o doamnă, aflaţi, îmi închipui, în anii de început de pensie, încearcă să se decidă asupra umpluturii de ştrudel. Se consultă scurt şi expert, cu viteza cu care se consultă cuplurile solide, care îşi ştiu deja, de mulţi ani, opţiunile – ea ar fi putut spune înaintea lui că el preferă ştrudelul cu vişine. Între timp, la masă s-au aşezat doi tineri. Par proaspăt ieşiţi din studenţie, dar el are deja rucsacul branduit de corporaţie. El încă aşteaptă ca ea să spună ce vrea şi merge să îi aducă comanda. Poate, foarte curând, va şti şi el ce fel de sandvici vrea fata, fără să o întrebe. Mănâncă doar pe jumătate ce au comandat, îşi iau bagajele şi pleacă în grabă. Sigur au de ajuns la o destinaţie de week-end prelungit, undeva la munte. Masa lor se ocupă în scurt timp. O doamnă care îşi poartă demn griul din păr şi-a instalat laptopul şi studiază ceva. Are vesta de fâş (specifică middle class-ului occidental) şi atitudinea relaxată a cuiva care se încadrează mereu în termene, deci nu are de ce să fie grăbită. Nu caută destinaţie da vacanţă (pare că şi-a rezervat-o cu mult timp înainte), dar are de rezolvat un schimb de e-mailuri. Încă un biciclist. Ăsta de acum, creţ şi măsliniu, are însă cască de profesionist şi gambe de ciclist şi pare că a pedalat până aici din munţi. Pleacă şi el cu punga adăpostind o pâine călduţă.
Afară, alte episoade se derulează prin faţa noastră, dincolo de geamurile – pătrăţele. El tocmai o fi ieşit de la muncă, are încă salopeta albastră plină de pete şi şovăiala dată de o sticlă golită de ceva. Stă pe bancă, se ridică, stă, din nou. A venit şi ea – nu e siluetă, dar pantalonii negri sunt mulaţi şi tocurile înalte-înalte o fac şi pe ea şovăitoare. Se trag de mâini, se îndeamnă unul pe altul. El pleacă, ea îl urmează, se reunesc şi se pregătesc să traverseze o stradă. Au plecat. Peste ceva timp iar apar prin faţa ferestrei noastre – doar ea. Apoi doar el. Dispar, din nou.
Cum ne intersectăm toţi, pe aici, în doar câteva minute! Curioasă treabă 
Mă întreb dacă ceilalţi s-au uitat şi ei aşa, în treacăt, la noi şi au scotocit vreo poveste.
