Închide

Evacuarea Universității Regele Ferdinand I și a Bibliotecii Central Universitare din Cluj în anul 1940

IstorieTop News by Actual de Cluj - aug. 13, 2022 0 269

Arbitrajul de la Viena din vara anului 1940 a însemnat pentru România o pierdere uriașă atât din punct de vedere teritorial, cât și din punct de vedere demografic. În total, Regatul României a pierdut aproximativ 94.218km2 și o populație de 6.437.007 români, maghiari etc. Unul din importantele teritorii pierdute a fost reprezentat de Nord-Vestul Transilvaniei, în interiorul căreia intră și orașul Cluj, astăzi Cluj-Napoca, cel mai important centru universitar din Transilvania interbelică. Cu toate acestea, românii au continuat să mențină în viață tradiția academică instalată încă din anul 1919 prin intermediul Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj și a Bibliotecii Central Universitare, care au început să funcționeze, din momentul intrării în vigoare a Arbitrajului de la Viena, în orașul Sibiu.

Noile granițe

 Pe plan extern, situația României începând cu anul 1938, an în care Regele Carol al II-lea și-a instalat regimul de dictatură, prin adoptarea Constituției din 1938, a devenit din ce în ce mai proastă. Rând pe rând, România a început să rămână fără aliați, aflându-se într-o poziție politică și geografică vulnerabilă. Desigur, mai exista și problema emergenței statelor revizioniste, dar și a celor care au abandonat democrația în favoarea unui regim autoritar, care la acea vreme părea a fi singura opțiune viabilă pentru păstrarea ordinii interne. Printre statele care au abandonat tradiția unui regim pur democratic se numără și România.

La data de 26 iunie 1940 situația vulnerabilă în care se afla România pe plan extern a escaladat  în momentul în care Uniunea Sovietică, profitând de clauzele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, a lansat României un ultimatum prin care aceasta era nevoită să cedeze Uniunii Sovietice, Basarabia și Nordul Bucovinei. Pretențiile sovieticilor erau enorme pentru clasa politică românească, dar și pentru societatea românească, însă, sfătuiți de către Germania, Grecia, Serbia și Italia, românii au acceptat, cu greu, cererile sovieticilor, pentru a se feri de un război care ar fi fost inevitabil, dar și imposibil de câștigat; rezultatul unui război cu Uniunea Sovietică fiind ocuparea totală a României de către trupele armatei roșii.

Imediat după soluționarea ultimatumului sovietic, România a fost pusă în fața unui posibil conflict cu Ungaria, pe fondul reglementărilor teritoriale din Transilvania. Pentru a menține această situație sub control, Adolf Hitler, care avea nevoie de stabilitate pe flancul estic cât timp se afla în război pe frontul de vest, a trimis o telegramă directă Regelui Carol al II-lea, prin care chema o delegație pentru a soluționa disputele teritoriale dintre România, Ungaria și Bulgaria. Astfel, având în vedere complexitatea situației, pentru a salva statutul Regatului României, delegația diplomatică română a fost nevoită să înceapă o serie de tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea găsirii unei soluții viabile pentru toți cei trei actori. În cazul Bulgariei, disputele au fost rezolvate la data de 7 septembrie 1940 prin semnarea Tratatului de la Craiova, al cărui text stipula cedarea Cadrilaterului, sudului Dobrogei, Bulgariei, revenindu-se astfel la granițele din anul 1913, dinaintea celui de-al Doilea Război Balcanic.

În ceea ce privește Transilvania, în discuțiile inițiale începute în august 1940, delegația maghiară a solicitat guvernului de la București predarea unui teritoriu de 69.000 km2, al cărei populații era de 4 milioane de oameni. Delegația română condusă de Valer Pop, om politic ardelean, clujean, a lansat o contra-propunere, românii acceptând doar un schimb de populație, iar ulterior acestui schimb de populație între cele două state se putea acționa în vederea unor reglementări teritoriale pentru a asigura populațiilor strămutate un teritoriu în care să trăiască. Ambele delegații au respins propunerile aduse pe masa de negociere, astfel că la jumătatea lunii august 1940, discuțiile dintre cele două state s-au blocat.

Pe fondul acestui blocaj, Germania, îngrijorată de un posibil conflict între România și Ungaria, a intervenit în tratative prin intermediul ministrului de externe Joachim von Ribbentrop, și a omologului său italian, Galeazzo Ciano, prezentând în fața celor două delegații soluția la data de 30 august 1940. În urma acestui arbitraj, România a fost obligată să accepte soluția Germaniei și Italiei, modificarea granițelor aducând și o garantare a noilor granițe pe care Regatul României avea să le aibă. Nord-Vestul Transilvaniei a intrat în cele din urmă în componența Ungariei conduse de regentul Miklós Horthy, teritoriu din care făcea parte și orașul Cluj, cel mai important centru universitar din Transilvania, centru în care funcționa Universitatea „Regele Ferdinand I”. (Marcela Sălăgean, Introducere în istoria contemporană a României, Presa Universitară Clujeană, 2013, Cluj-Napoca)

EVACUAREA UNIVERSITĂȚII „REGELE FERDINAND I” ȘI A BIBLIOTECII CENTRAL UNIVERSITARE DIN CLUJ;

În urma Arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940, partea de nord-vest a Transilvaniei, în care se regăsea și orașul Cluj, împreună cu instituțiile sale prestigioase, intră sub administrație maghiară peste noapte. În ciuda opiniei publice și a încercării universitarilor de a organiza o rezistență la aceste decizii luate de către factorii politici,  acestea au fost în zadar. Situația a devenit și mai clară în momentul în care, la data de 5 septembrie 1940, liderul maghiar, regentul Miklós Horthy, a intrat în Satu Mare pe un cal alb. La doar o zi, Regele Carol al II-lea abdică, în locul acestuia tronul fiind preluat de către fiul său, Mihai.

Pentru universitarii și academicienii clujeni, tot ceea ce aceștia au reușit să clădească încă din momentul anului 1919, odată cu finalizarea procesului Marii Uniri din 1918, s-a prăbușit în totalitare odată cu venirea administrației maghiare. De exemplu, Biblioteca Central Universitară, un edificiu prestigios, rămas moștenire administrației românești din inventarul fostei administrații austro-ungare, dispunea de un inventar foarte bogat, care se afla în pericolul de a fi confiscat de noile autorități maghiare. Între anii 1918 și 1940, universitatea românească inițiase un proces amplu de umplere a materialului bibliografic cu lucrări scrise în limba română sau lucrări scrise în limbi de circulație internațională. Una dintre cele mai bogate donații a fost făcută de către boierul moldovean Gheorghe Sion în anul 1922, care a donat din propria sa colecție un număr de 3.500 de cărți rare, 2.000 de stampe, manuscrise, hărți, picturi, medalii și monede. Desigur, biblioteca nu s-a realizat doar prin donații, aceasta a achiziționat și un număr mare de cărți în decursul celor 20 de ani cât a funcționat neîntrerupt sub administrație românească. (Ion Breazu, Universitatea românească „Regele Ferdinand I” din Cluj, editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019)

Situația Universității „Regele Ferdinand I” era una critică, Universitatea protestând în fața ruperii teritoriale încă din data de 30 august 1940, motivul principal al protestului fiind încălcarea integrității teritoriale a Regatului României. Cu toate acestea, profesorul Florian Ștefănescu-Goangă, rectorul Universității, a anunțat în data de 1 septembrie în cadrul ședinței Consiliului universitar faptul că locația potrivită pentru continuarea activității universității era Sibiul. Totodată, în aceeași zi, Senatul Universitar a fost înștiințat de către Ministerul Educației Naționale de faptul că trebuia organizată evacuarea bibliotecilor, Institutelor, Clinicilor Universității, dar și a inventarului Arhivelor Statului.

Procesul de evacuare a bunurilor achiziționate/strânse de personalul Universității „Regele Ferdinand I” s-a derulat într-un timp foarte scurt, începând cu data de 1 septembrie și până pe data de 8 septembrie 1940. Într-o săptămână, personalul didactic și administrativ a fost nevoit să filtreze prin documente, lucrări, mobiliere, tot ceea ce era strict necesar, pentru a putea fi încărcat și transportat în orașele în care Universitatea „Regele Ferdinand I” urma să își continue activitatea. La o zi după ședința Consiliului universitar, 2 septembrie 1940, Ministrul Educației Naționale, Dumitru Caracostea, a semnat ordinul de mutare a Universității din Cluj, Articolul V din Decretul-Lege nr. 3463/1940, publicat în Monitorul Oficial, nr. 241/1940. Textul ordinului semnat de către ministru stipula: Universitatea „Regele Ferdinand I” se mută la Sibiu, cu toate facultățile, cu biblioteca universitară, întregul inventar și personalul de toate categoriile, afară de Facultatea de Științe de la Universitatea din Cluj, care se mută provizoriu la Timișoara cu întregul inventar și personal de toate categoriile (…). Imediat după publicarea acestui ordin de către Ministerul Educației Naționale, rectorul Universității a anunțat personalul că evacuarea trebuia să înceapă, fizic, din data de 3 septembrie, imediat de îndată ce autoritățile centrale reușeau să mobilizeze un număr de 200 de vagoane de tren pentru transportarea materialului salvabil din Cluj în Sibiu. În ajutorul Universității a intervenit și Centrul de Transport Cluj, care a mobilizat 10 autobuze și un camion, pentru transportarea bunurilor. Chiar și așa, evacuarea Universității „Regele Ferdinand I” a reprezentat un efort uriaș, mobilizarea guvernului central și local dovedindu-se a fi insuficientă pentru transportarea întregului material la timp. În ajutor, la data de 6-7 septembrie a intervenit armata, care a asigurat transportul unor materiale până în Turda, ultimul fiind realizat la data de 8 septembrie. (Mihai Teodor Nicoară, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj între două dictaturi, editura Accent, 2011, Cluj-Napoca).

La fel ca în cazul Universității, Biblioteca Central Universitară a fost evacuată în aceeași perioadă. Cu toate acestea, un număr important de volume de specialitate, cursuri, tratate pentru studenți și colecțiile unor publicații străine au fost evacuate din Cluj, însă acesta nu reprezenta întregul inventar adunat în decursul funcționării Bibliotecii în anii interbelici.

Oricum, numărul acestor publicații salvate a fost reîntregit de un număr de volume achiziționate datorită fondurilor pe care Universitatea le-a alocat, dar și prin ajutorul unor fonduri venite din partea guvernului de la București. În același timp, Biblioteca s-a bucurat și de un număr important de donații, după evacuarea acesteia din Cluj, realizate de către „Fundațiile Regale” ASTRA, Cașa Scoalelor, Prefectura Județului Blaj și Primăria Orașului Aiud. Volumele acestea au fost întregite și prin prisma unor donații realizate de către persoane fizice, cum ar fi donația pe care Alexandru Lapedatu a făcut-o, însumând un total de 7.000 de volume. (Marcela Sălăgean, Universitatea din Cluj între 1919 și 1944, în Ovidiu Ghitta, Istoria Universității „Babeș-Bolyai”, editura Mega, Cluj-Napoca, 2012).

În concluzie, evacuarea Universității „Regele Ferdinand I”, dar și a instituțiilor care funcționau pe lângă aceasta, precum Biblioteca Central Universitară, a însemnat pentru universitarii, academicienii și populația clujeană un moment de umilire totală, așa cum Raportul Comisiei Roggeri-Hencke prezenta în anul 1943.

Acest lucru poate fi văzut și prin prisma unor acțiuni pe care personalul didactic al Universității l-a luat imediat după anunțarea evenimentului, un exemplu foarte bun fiind protestul pe care profesorul Onisifor Ghibu l-a redactat. Acesta nu accepta plecarea Universității din Cluj, dorindu-și crearea unei rezistențe românești, care în timp ar fi putut schimba situația în favoarea României. Lângă acesta putem să îi menționăm și pe profesorii Emil Panaitescu, Vladimir Ghidionescu, Petre Sergescu, Alexandru Borza și Iuliu Hațieganu, care la rândul lor militau pentru păstrarea Universității cu centrul în Cluj.

Cu toate acestea, așa cum a menționat și profesorul Onisifor Ghibu în protestul redactat, evacuarea Universității nu înseamnă desființarea ei, ci continuarea ființei (…) tot atât de strălucit în localitatea în care ne vom muta provizoriu. Universitatea și-a continuat activitatea neîntrerupt în perioada 1940 – 1944, asumându-și misiunea de a fi utilă națiunii. (Mihai Teodor Nicoară, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj între două dictaturi, editura Accent, 2011, Cluj-Napoca).

(Tudor-Vlad Pop, Facultatea de Istorie)

Nici un comentariu

Scrie un comentariu