Închide

„Eram colegi de școală și vecini. Au fost duși și ei. Nu ne-am mai văzut niciodată. Nici el, nici mama lui n-a venit acasă din Auschwitz”. Cutremurătoarele mărturii ale deportării evreilor din Cluj

EducaţieIstorieTop News by Mihai Prodan - dec. 26, 2018 2 620

Deceniile care au trecut de la al doilea război mondial și faptul că acum foarte puțini dintre martorii acelor vremuri mai sunt încă în viață fac ca în Cluj puțini să mai știe despre deportările evreilor în lagărele morții naziste – când mii de oameni, chiar și bebeluși, au fost trimiși la moarte.

Cercetătorul Kristóf János Muradin de la universitatea Sapientia e specializat în documentarea acestor vremuri tulburi din a doua jumătate a celui de-al doilea război mondial la Cluj: și-a documentat teza de licență pe tema situației social-politice din Cluj în 1944, teza de masterat pe tema situației clujenilor din lagărele sovietice iar cea de doctorat acoperă transformările instituționale din viața culturală maghiară în Transilvania în perioada 1944-1948. E lector la universitatea Sapientia din 2008 și cancelar al facultății de științe și arte a universității din 2014.

Am vorbit cu cercetătorul și l-am întrebat dintre toate experiențele povestite de zecile de persoane pe care le-a intervievat pentru lucrările sale care documentează această perioadă tulbure din istorie care e cea care l-a impresionat cel mai mult? „Am vorbit cu un fost ziarist, a murit din păcate, care a avut un prieten foarte bun, un băiat de vârsta lui, cu care a fost și coleg la școală, deportat de naziști împreună cu toată familia și a dispărut, a murit la Auschwitz. A fost martor la brutalitatea cu care au fost deportați oamenii și a văzut tragedia în fața lui. Era un băiețel de 12 ani pe care l-a atins foarte tare această chestiune. Mi-a spus că problema cea mai mare a fost că nimeni nu i-a ajutat pe sărmanii evrei care au fost deportați. Stăteau civili, maghiari și români, cei care erau pe stradă, s-au uitat și nimeni n-a ajutat sau nu a intervenit, ca măcar copiii să nu fie deportați. A fost ceva care a prins foarte mult sufletul acestui băiețel, care la 83 de ani își amintea perfect. Problema e că de fapt conștiința noastră, și noi am fost ca locuitori acestui oraș, am fost nu numai martori dar datorită faptului că nimeni n-a intervenit am fost de fapt între cei care au ajutat, complici oarecum, că nimeni nu a fost interesat că e un băiețel care se duce la moarte”. 

Dacă ar fi să tragă o concluzie ca urmare a zecilor de mărturii documentate personal despre deportările naziste de la Cluj, care ar fi? „Două concluzii aș trage de fapt: trebuie să conștientizăm că într-o chestiune cum a fost deportarea realizată de naziști toată lumea trebuie să fie conștientă că nu numai naziștii erau de vină. Dacă noi între noi, români, maghiari, germani, evrei sași, am fi fost împreună și ne-am fi jautat unul pe altul niciodată n-ar fi reușit Germania nazistă să ne ocupe și să ne deporteze. Altă concluzie este că aceste tragedii  nu trebuie uitate, deoarece situații în istorie se pot repeta, cu alte persoane sau situații, dar se pot repeta. Dacă nu amintim de aceste tragedii și nu încercăm să le evităm în viitor se pot repeta”.

Muradin noteză în lucrarea sa: „Orașul Cluj s-a confruntat cu ocupația germană direct pentru prima dată în 27 martie 1944, când primul tren, cu restaurantul său elegant din vremea habsburgică ce transporta unități Wehrmacht a ajuns la gară. În curând tancurile germane își ocupau poziții de tragere sub copacii din parcul central. În același timp, ca să pregătească o apărare împotriva unui atac aerian, germanii au instalat tunuri antiaeriene în partea de sud a orașului și pe înălțimile strategice cunoscute ca Cetățuia, la nord de Someșul Mic.
(…).
Gestapo-ul a intrat în oraș în același timp cu trupele germane și și-a stabilit cavrtierul general în hotelul New York, actualul Continental, situat în centrul orașului. În curând și-a transferat rezidența la vila „Petru și Pavel”, pe strada Apaczai Csere Janos, în estul Clujului. Gestapo-ul a început să inventarieze și să vâneze simpatizanții comuniști cunoscuți și în luna aprilie i-a internat (sic-n.red.) cu ajutorul eficient al administrației maghiare. Un val de arestări a măturat teritoriul. Între 500 și o mie de bărbați au fost duși în lagăre de concentrae în Nagykanizsa, un mic oraș din sud-vestul Ungariei, sau în lagăre de concentrare ori de muncă din Al Treilea Reich. Arestările din Cluj au ajuns la vârf în 15 aprilie 1944, cu arestări în masă. Persoanele reținute erau acuzate de simpatii comuniste, iar acuzațiile de sprijinire a partizanilor au servit tot mai mult ca justificări pentru folosirea violenței. Unele dintre persoanele încarcerate au fost eliberate, dar au rămas sub supraveghere continuă și nu aveau voie să-și părăsească locuințele.
După invazie, în plus față de arestările celor mai cunoscuți simpatizanți ai stângii, germanii au început să facă liste cu populația evreiască din întreg teritoriul Ungariei, folosindu-se de cărți de telefon și, în unele cazuri, de informatori. Urmând ordinul direct al lui Adolf Eichmann, SD Obersturmbannfuhrer, guvernul a adunat cei mai mulți dintre evrei în ghetouri, și în curând mare parte dintre ei fură deportați.
Începând cu 15 mai 1944, evreii maghiari au fost deportați sistematic din părțile de est ale țării, mai întâi toți la Auschwitz, dar și la lagărele morții din Dachau și Mauthausen, unde cei mai mulți au murit. Carpato-Ucraina a fost prima provincie de unde întreaga populație evreiască a fost dusă – aproape 200.000 de persoane – și după aceasta deportările sub control german au început și în nordul Transilvaniei. Procesul de a-i deporta pe evrei a fost executat de administrația maghiară. În mai 1944, 131.641 evrei din nordul Transilvaniei au fost deportați la Auschwitz. Cu acest teribil act provincia a devenit oficial „liberă de evrei” sau „judenrein”.
Doar foarte puțini, care suspectau tragicele consecințe ale deportării, au încercat să scape fugind în Transilvania de Sud, ce aparținea României. În Cluj, un oraș la graniță, acesta părea cel mai bun mod de a evita deportarea, dar cei mai mulți evrei care au încercat să scape în acest mod au fost prinși de gărzile de frontieră chiar la graniță. Cei care au reușit să treacă de granița păzită strașnic și au ajuns la Turda au scăpat. Dar numărul acestora a fost insignifiant.
Cea mai mare parte a populației creștine a Clujului a urmărit adunarea evreilor în ghetouri asistând pasiv. Chiar și cei care aveau bune relații cu evreii s-au arătat indignați în rare cazuri. Sandor Dozsa, un clujean, își amintește: „în casa noastră era un doctor evreu pe nume Szenasi, și familia Weiss, care de asemenea era evreică. Nu știu ce s-a întâmplat cu doctorul Szenasi, dar am fost prezent la transportarea familiei Weiss în ghetou. A fost o zi de primăvară, când câteva persoane au venit în numele autorităților ca să ducă familia Weiss la ghetou. Eu abia ajunsesem acasă. Întreaga familie, o doamnă în vârstă și cele două fiice ale sale, au fost împinse în remorca unui camion, care înainte era folosit pentru transportul gunoiului. Unul dintre vecini a ajutat-o pe femeie să se urce în remorcă. Femeia i-a mulțumit iar vecinul i-a răspuns cu milă: „să mă ferească Dumnezeu de la astfel de mulțumiri în viitor”. Oamenii regretau ce se întâmpla cu evreii. A fost total neplăcut (sic-nota autorului). Femeile plângeau pe străzi când doamna Weiss a fost deportată. Nu puteam face nimic împotriva acestui lucru. Au fost duși de polițiști care veneau după ei la adrese exacte și după nume exacte”.
Au fost și oameni care vorbeau pe străzi sau le strângeau mâna prietenilor evrei care purtau steaua galbenă. Unii dintre ei au încercat să-i ascundă, sau să-i salveze de la deportare, cu documente reale sau false, sau chiar folosind propriile lor documente de identitate. Alții au păstrat averile încredințate lor de către evrei. Dar foarte mulți au revendicat imediat magazinele evreiești expropriate, atelierele și casele sigilate ce acum erau goale. Au dus de acolo obiectele de valoare și hainele evreilor deportați.
Cea mai mare parte a populației orașului a urmărit cu indignare și era terifiată de modul în care erau tratați evreii. Marton Varga își amintește: „Pe strada noastră nu erau evrei, în general partea de vest a orașului nu avea populație evreiască. Totuși eu am fost prezent când i-au adunat în piața Szechenyi (actuala piață Mihai Viteazu-n.red.) pentru că eram asistent la un magazin cu accesorii pentru pantofi. Evreii au fost adunați în grupuri, apoi aranjați pe rânduri. Jandarmi și soldați s-au asigurat că nici unul dintre ei nu poate scăpa. Evreii erau extrem de terifiați. Nu știau nimic din ce ar urma să li se întâmple. Deși existau zvonuri teribile despre soarta evreilor, nu le-au dat atenție, pentru că nu-și imaginau că așa ceva li s-ar putea întâmpla. În acele vremuri la intersecția străzilor Hosszu și Eotvos funcționa una dintre școlile evreiești ale orașului. Aici au fost duși toți evremii adunați în piața Szechenyi, bebeluși și bătrâni deopotrivă. De la acea școală toți au fost duși la ghetoul de la fabrica de cărămizi. Doar jandarmi maghiari și civili i-au escortat, germanii n-au făcut-o; au lăsat toată procedura în sarcina ungurilor. Printre acești evreu erau și câteva cunoștințe de-ale mele. Ne-am făcut cu mâna. Dar gărzile nu ne-au lăsat să ne vorbim. N-a fost permis niciun cuvânt”.


Jurnalistul Ferenc Laszlo i-a spus cercetătorului în urmă cu mai bine de zece ani când a fost intervievat despre evenimentele de la Cluj din 1944: „cel mai bun prieten al meu, Hari Lebovics, era evreu. Eram de aceeași vârstă. Eram colegi de școală și vecini. Ei locuiau la colțul străzilor Rakoczi și Tohotom, și aveau o mică băcănie până le-a fost luată de autorități. Au ajutat alți oameni în multe cazuri; puteai cumpăra de la ei pe credit. Au fost duși și ei. Nu ne-am mai văzut niciodată. Nici el, nici mama lui n-a venit acasă din Auschwitz. Nu voi uita niciodată că o dată, în timp ce mergeam pe strada Malom, am fost martor la evacuarea unei familii de evrei. Un bătrân și o fetiță erau împinși într-un camion unde erau deja și alte persoane. Unii dintre ei stăteau pe o bancă de lemn, alții stăteau pur și simplu în picioare. Au fost duși din aceeași casă, pentru că acolo locuiau doar evrei. Pe pieptul bătrânului, lângă steaua galbenă, am recunoscut mai multe decorațiuni militare maghiare din timpul primului război mondial (…) Fetița avea o păpușă în mâini, pe care o strângea la piept chiar și când camionul s-a pus în mișcare. Mama ei stătea lângă ea. A fost o scenă de plâns. Mi-a părut foarte rău pentru ei.
Cei mai mulți dintre evrei erau arestați noaptea, ca să nu fie martori. Dacă mă ajută memoria eram anunțați când polițiștii și soldații urmau să vină pe o anumită stradă ca să ia familiile de evrei și toți membrii familiei trebuiau să fie acasă. Jandarmi maghiari, membri ai poliției militare maghiare și soldați germani îi escortau pe evrei la ghetou”.

După doar trei săptămâni de funcționare ghetoul din Cluj a fost golit în două săptămâni de transporturi pe calea ferată către Auschwitz. Toți evreii din Cluj au fost deportați cu șase transporturi în 25, 27, 29, 31 mai și 5 și 7 iunie 1944. Mulți dintre evreii deportați încă erau de părere că vor fi transportați în lagăre de muncă în vestul Ungariei.

Ghetoul de la Cluj a fost amenajat în fabrica de cărămidă din oraș în 1944. Aici au fost închiși timp de câteva săptămâni nu mai puțin de 18.000 de evrei din Cluj, Gherla, Borșa, Huedin și satele din vecinătate. Dintre aceștia 4.000 erau copii sub 13 ani. În județul Cluj a mai fost amenajat un ghetou la Dej, unde au fost închiși aproximativ 8.000 de evrei.

Placa notează, în română și engleză, de la montarea sa în 1998: „aici a funcționat în mai 1944 ghetoul unde armata horthystă și autoritățile ungare de ocupație au trimis în lagărele naziste ale morții 18.000 de evrei, din care 4.000 de copii sub 13 ani”.

Iată situaţia ghetourilor din Cluj – Napoca şi Dej, după cum este ea prezentată de Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord:

Ghetoul din Cluj a fost unul dintre cele mai mari din Transilvania de Nord. Ca şi în alte zone ale regiunii, ghetoizarea, care a început la 3 mai 1944, a fost precedată de un anunţ lipit în întreg oraşul cu o zi înainte.

Ghetoizarea s-a făcut în ritm rapid. La 10 mai, populaţia ghetoului ajunsese la 12.000 de persoane. În momentul său de vârf, chiar înainte de deportare, cuprinzându-i atunci şi pe evreii transferaţi din ghetoul de la Gherla, populaţia ghetoului din Cluj era de 18.000 de persoane.
Cărămidăria ghetou din Gherla cuprindea aproape 1.600 de evrei. Dintre aceştia, circa 400 erau originari chiar din oraş; alţii au fost aduşi din comunităţile vecine în districtul Gherla.21 Transferul acestor evrei în ghetoul din Cluj s-a făcut sub comanda lui Lajos Tamási, primarul Gherlei, şi a lui Ernö Berecki şi András Iványi, ofiţeri comandanţi ai poliţiei din oraş.
Ghetoul a fost evacuat în şase transporturi, primul dintre acestea fiind executat la 25 mai, iar ultimul la 9 iunie.

Ghetoul din Dej a cuprins cea mai mare parte a evreilor din judeţul Someş.
În momentul de vârf, ghetoul cuprindea 7.800 de evrei, inclusiv cei 3.700 de evrei din oraş. Alţii au fost aduşi din comunităţile rurale ale judeţului Someş, mulţi dintre ei fiind adunaţi, iniţial, în reşedinţele de district de la Beclean, Chiochiş, Dej, Gherla, Ileanda şi Lăpuş.24 Cei mai norocoşi dintre locuitorii ghetoului se adăposteau în barăci improvizate, ceilalţi fie în corturi făcute manual, fie trăiau sub cerul liber. Înainte de transferul către „Bungur”, evreii din Dej au fost concentraţi în trei centre din interiorul oraşului, unde au fost supuşi la percheziţii corporale pentru a li se lua obiectele de valoare.
Ghetoul, încercuit cu sârmă ghimpată, era păzit de poliţia locală, ajutată de o unitate specială formată din 40 de jandarmi, adusă de la Zalău.

Condiţiile sanitare din ghetou erau deplorabile, ca şi serviciile de bază şi aprovizionarea.
Ghetoul a fost lichidat între 28 mai şi 8 iunie, din el fiind deportaţi 7.674 de evrei, în trei transporturi. Câţiva evrei au reuşit să scape din ghetou. Printre aceştia s-a aflat rabinul József Paneth din Ileanda Mare, care, împreună cu nouă membri ai familiei sale, se pare că a reuşit să ajungă în siguranţă în România.

 

Citește și:

SPECIAL Supraviețuitorul

70 de ani de la deportarea evreilor din Cluj spre exterminarea de la Auschwitz. Cum arătau ghetourile din Cluj

author photo two

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Cursuri de specializare la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.

Scrie un comentariu

Articole similare