AcasăIstorie De la piața lui Széchenyi la Hala Agroalimentară: ...

De la piața lui Széchenyi la Hala Agroalimentară: povestea unui secol și jumătate al Pieței Mihai Viteazu din Cluj / „Nu s-a putut convinge Primăria”: culisele istorice ale transformării pieței

Istorie Top News by Actual de Cluj - iul. 25, 2026 0 8

În centrul Clujului, acolo unde e astăzi statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu, s-a scris povestea uneia dintre cele mai frământate zone urbane ale orașului.

Piața pe care clujenii o cunosc astăzi drept „Mihai Viteazu” este rezultatul a peste 150 de ani de demolări, reconstrucții, compromisuri politice și decizii arhitecturale – multe dintre ele povestite acum, la persoana întâi, de doi dintre oamenii care le-au trăit direct: arhitectul Vasile Mitrea și urbanistul Gheorghe Elkan, în volumul „Cluj-Napoca în proiecte: 50 de ani”.

Înainte de a purta numele domnitorului unificator al Țărilor Române, piața s-a numit, până în 1918-1919, Széchenyi tér, în onoarea contelui István Széchenyi, om politic influent al Imperiului Habsburgic. Zona a devenit relevantă comercial spre finalul secolului al XIX-lea, când aici a fost mutat târgul de mărfuri al orașului. Odată cu integrarea Clujului în rețeaua feroviară, în jurul anului 1870, s-a construit chiar și o cale ferată dedicată transportului de oameni și mărfuri până în piață – desființată însă în 1902, din cauza accidentelor repetate.

Vasile Mitrea descrie astfel conturul incert al pieței de la acea vreme: se delimita „cumva conturată spre vest”, pentru ca la est, „după demolarea clădirii Muzeului ardelean”, să rămână „zona de tarabe şi prăvălii parter”, iar spre nord „un front de locuinţe cu partere comerciale”. Chiar el rezumă, fără menajamente, moștenirea acelei perioade: „în realitate nu vom beneficia de o configuraţie clară”.

Adevărata ruptură față de configurația de secol XIX vine la începutul anilor ’60, când autoritățile comuniste demarează un amplu plan de renovare urbană. Rezultatul este așa-numitul „Complex Republica”: un ansamblu de locuințe semnat de arhitectul Alexandru Nemeș, completat de un cinematograf de 1.000 de locuri (arhitecții Ioana Schipor și Eugeniu Pănescu) — sala pe care clujenii o știu astăzi drept „Florin Piersic”. Proiectul e finalizat în 1963 și publicat, la vremea respectivă, în revista „Arhitectura”.

Odată cu acest complex, notează Mitrea, „fostul spaţiu se împarte în două”: pe de o parte „scuarul din fața lamei curbe P+9″, pe de alta, la circa 150 de metri distanță spre est, „incinta în funcţiune a pieţei agro cu tarabele”. Scuarul primește, tot în 1963, o amenajare semnată de arhitectul Virgil Salvanu jr. – „agrementat cu pete de verdeață, bănci şi o fântână” – care va rămâne cadrul acestei zone pentru mai bine de un deceniu.

În 1975 se hotărăște amplasarea statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, operă a sculptorului Marius Butunoiu, chiar în scuarul amenajat cu un deceniu în urmă. Proiectul de reamenajare a spațiului îi revine lui Vasile Mitrea, care trebuie să răspundă atât dorințelor sculptorului, cât și „problemelor spaţiului urban”: „circulaţia auto pe latura nordică”, „împăcarea caracterului monumental / oficial cu cel de agrement de scurtă durată”, „scara componentelor”, „axele”.

Discuțiile dintre sculptor și arhitect au avut și o miză de viziune. Despre soclu, Mitrea scrie că sculptorul „a preferat varianta care să ofere grandoare şi dominarea categorică a spaţiului”, în timp ce arhitectul „dorea aducerea lui Mihai Viteazu mai aproape de oameni”. S-a renunțat, „nu uşor”, la ideea inițială de a flanca axul central cu două șiruri a câte 12 statui ale căpitanilor voievodului — dar, admite Mitrea, „nu s-a putut convinge Primăria de a se renunţa la fântâna din spatele monumentului”.

Urbanistul Gheorghe Elkan privește retrospectiv acest episod cu o undă de nostalgie profesională: „Piaţa Mihai Viteazul (…) a fost un demers fără probleme”, scrie el, adăugând că sculptorul și arhitectul „au creat un ansamblu ecvestru dominant şi un spațiu urban viabil”, mutând însă definitiv piața agroalimentară spre zona fostei Băi Publice și lăsând în urmă o nouă sarcină: găsirea unei soluții pentru o hală.

Problema unei piețe agroalimentare centrale, civilizate, ridicate în locul tarabelor în aer liber, apare pe agenda autorităților clujene în anii ’70. Ideea s-a lovit de rezistență ideologică. Potrivit lui Mitrea, un membru al comitetului județean de partid considera că „nu trebuie abordată o soluție costisitoare”, motivând că în Occident spațiul pieței „după folosirea în prima jumătate a zilei, se spală şi devine un cadru civilizat”. A fost nevoie, scrie arhitectul, de o adevărată „muncă de convingere” – condusă în bună parte de profesorul inginer Mircea Mihăilescu – pentru ca ideea unei hale acoperite, cu depozite subterane, camere frigorifice, hotel pentru producători și spații pentru alimentație publică, să fie acceptată.

Marea dificultate tehnică rămânea, potrivit lui Mitrea, „acoperirea unei mari suprafeţe fără stâlpi interiori”. Pe baza unui proiect al său din 1971, Mihăilescu a propus Comisiei Tehno-Științifice a județului o soluție inedită: un acoperiș din „pânză cutată (amintind de o scoică)”, care elimina orice sprijin interior. Gheorghe Elkan confirmă că primele schițe și machete ale acestei variante, realizate de colectivul lui Mihăilescu, foloseau chiar „pânze subţiri”. Proiectul a fost însă abandonat de administrație; potrivit lui Elkan, „structura eterogenă a comerţului «socialist» sau de stat, cooperatist agricol sau meşteşugăresc” a impus „o participare mai înghesuită ce a schimbat atât regimul de înălţime, cât și întreaga temă de arhitectură”. Așa s-a născut, spune el, „o clădire compactă care avea rolul (…) să fie cap de perspectivă al buzunarului pieţei”.

Elkan mai notează un detaliu neștiut publicului larg: hala „era să fie prima clădire comercială avizată, cu perete cortină, cu sticlă de Buzău”, pentru care echipa de proiectanți trebuia să se deplaseze la fabrică „de câteva ori”, deoarece culoarea sticlei, dependentă de șarjă, „mereu a fost altceva faţă de cea dorită”.

Actuala Hală Agroalimentară Mihai Viteazu este ridicată abia în 1984, după planurile arhitectului Nicolae Neamțu, despre care Elkan spune că „a reușit să proiecteze o casă echilibrată”, deși „a suferit şi el” din cauza imposibilității tehnice a vremii de a realiza „o suprafaţă vitrată de calitate” – motiv pentru care, notează urbanistul, Neamțu „a folosit cu mare plăcere placajul de cărămidă la multe din clădirile proiectate”. O propunere paralelă de amenajare a spațiului din fața halei ca scuar, cu parcare la sol și subterană, nu s-a realizat. În scurt timp, hala este cuplată cu o parcare supraterană, la parterul căreia se mută vânzarea produselor agroalimentare, precum și cu un hotel ieftin destinat producătorilor agricoli.

Extinderea peste canal și piața de azi

În anii 2000, comerțul cu produse industriale se extinde folosind bărăci amplasate chiar deasupra Canalului Morilor, acoperit între timp cu dale prefabricate – soluție justificată, potrivit lui Mitrea, prin argumentul că astfel canalul „nu va mai fi folosit pentru aruncarea produselor alterate”.

Astăzi, piața rămâne unul dintre cele mai vii puncte comerciale ale orașului, dar și un exemplu clasic al modului în care deciziile urbanistice din regimul comunist – dictate uneori mai degrabă de constrângeri ideologice și economice decât de o viziune arhitecturală coerentă – au lăsat o amprentă greu de șters asupra centrului Clujului. Mărturiile celor doi arhitecți din volumul amintit arată că multe dintre soluțiile de astăzi nu au fost neapărat cele mai bune posibile, ci cele care au reușit să supraviețuiască negocierilor, restricțiilor bugetare și presiunilor politice ale epocii.