Satele din jurul Clujului, acum 100 de ani: „aspectul acestor sate e trist”

Istorie by Actual de Cluj - aug. 23, 2026 0 12

Când Victor Lazăr descrie, în monografia „Clujul” din 1923, cele 31 de sate care alimentau piața orașului cu alimente la acea vreme, spune despre ele că sunt triste.

E o imagine dură a satului românesc din ținutul Clujului, la doar câțiva ani după unirea Transilvaniei cu România, scrisă de un autor care privește lumea rurală cu ochi critic, dar și cu o explicație politică pentru ce vede.

Capitolul dedicat „Ținutului Clujului” începe cu geografia. Regiunea e acoperită de dealuri, iar cel mai însemnat dintre ele este Feleacul, cu 833 de metri altitudine. Pământul dă rod, notează autorul, numai muncit din greu, iar recolta de porumb nu corespunde de multe ori efortului depus. Doar valea îngustă a Someșului “răscumpără mai cu îmbelșugare munca plugarului”, comentează autorul. E o regiune cu resurse limitate, iar sărăcia solului explică, în ochii autorului, și sărăcia oamenilor.

În Someșfalău, sat aproape de Cluj, mai multe case țărănești erau adesea îngrămădite în aceeași curte, semn al lipsei de spațiu și de resurse pentru gospodării separate.

Cea mai dură judecată a autorului privește portul popular din regiune. Îl descrie drept „cât se poate de urît”, atât la bărbați, cât și la femei, ”o corcitură între portul unguresc și cel românesc, care lasă însă mai degrabă impresia celui unguresc”. Comparația cu alte zone e nemiloasă: autorul îl consideră lipsit de pitorescul portului românesc de pe valea Mureșului sau din județul Bistrița-Năsăud.

Totuși, notează și un semn de schimbare. Tineretul feminin din ținutul Clujului prinsese gust pentru costumul național, iar duminica se vedeau fete îmbrăcate „de sărbătoare” în port românesc. Aceeași tendință apărea, pe alocuri, și la copii, deși tot doar de sărbătoare. Autorul propune chiar un model de urmat, societatea ungurească din Săcelele Brașovului, unde localnicii ciangăi reușiseră să impună portul lor săcuiesc.

Poate cel mai dur detaliu din tot capitolul privește educația. Autorul notează un număr mare de analfabeți în rândul românilor, pe care îl pune direct pe seama politicii oficiale de dinainte de 1918, care urmărea menținerea populației românești pe o treaptă culturală cât mai joasă. Exemplul dat e Feleacul, un sat mare românesc, care avea, chiar și în 1921, o singură școală cu un singur învățător, dar în schimb douăsprezece cârciumi.

Contrastul dintre o singură clasă și 12 baruri unde se vindea alcool spune, fără nevoie de alt comentariu, ce fel de infrastructură socială moștenise satul românesc din ținutul Clujului.

Cele 31 de sate aduceau la Cluj alimentele de primă necesitate, păsări, țesături de cânepă și de lână, dar nu și cereale. Autorul găsește trist faptul că țăranii români erau nevoiți să-și cumpere iarna, din târgul orașului, mălaiul pentru mămăligă, un aliment de bază pe care ar fi trebuit, în mod normal, să-l producă ei înșiși.

În zilele de târg, luni și joi, piața Clujului se umplea și cu sași veniți din nord-estul Transilvaniei, cu poame și legume, și cu moți, cu vase de lemn și care de lemne de construcție. Autorul notează totuși că, în ciuda sărăciei ținutului, piața rămânea mereu bine aprovizionată și că numărul mare al țărăncilor române de acolo reamintea, la fiecare pas, că ne aflăm într-un ținut românesc.

Statistica pe care o oferă autorul pentru cele 31 de sate arată o populație totală de 42.159 de suflete, dintre care 26.636 români, 15.213 maghiari, 207 evrei și 103 din alte neamuri. Numărul relativ mare al populației maghiare nu e întâmplător, explică autorul. El vine din colonizările intense făcute de guvernele străine din trecut, care urmăreau formarea unui brâu maghiar între ținutul secuiesc din estul Ardealului și maghiarimea din Sătmar. Peste două sute de mii de maghiari fuseseră aduși, în doar patruzeci de ani, pentru acest scop.

Descrierea lui Victor Lazăr nu e o pastorală despre viața satului, ci un raport critic, scris cu o agendă națională clară. Casele triste, portul urât, analfabetismul și sărăcia satelor românești din jurul Clujului apar toate legate, în text, de politicile administrației anterioare, iar semnele de schimbare, portul național purtat de tineret, împroprietărirea recentă, sunt prezentate ca începuturi ale unei redresări așteptate. Rezultatul e un portret al satului transilvănean de acum un secol, prins exact în momentul de tranziție dintre o lume rurală sărăcită de politici discriminatorii și o alta, abia în formare, pe care autorul o privea cu speranță.

---

Nici un comentariu