Cum i-a ascultat Securitatea pe clujeni în anii ’80: conversații private, telefoane interceptate și microfoane în casă / ”Nimeni nu mai are încredere în nimeni (…) Neîncrederea a devenit politică de stat”
Istorie by Mihai Prodan - apr. 09, 2026 0 64
Între 1980 și 1989, Securitatea din județul Cluj a construit un sistem elaborat de supraveghere a cetățenilor prin ceea ce numea, în limbaj intern, „tehnică operativă” — adică microfoane ascunse în locuințe, interceptări telefonice și transcrieri ale conversațiilor private realizate de ofițeri și subofițeri specializați. Documentele păstrate în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) arată că nimeni nu era prea mic sau prea neimportant pentru a fi ascultat.
Unul dintre dosarele reprezentative din această colecție redă, cu minuțiozitate birocratică, o discuție purtată la 4 iunie 1980 în locuința unui inginer agronom din Odorheiu Secuiesc, pe numele său Jakab Arpad, directorul C.I.F. local. Oaspeții săi în acea zi — profesorul universitar Veres Istvan din Cluj-Napoca, ginerele acestuia Totfalusi-Veres Bela și inginerul Gyorfi Istvan din Lupeni — nu știau că fiecare cuvânt le era notat. Documentul, clasificat „strict secret” și redactat în trei exemplare, a fost tradus din limba maghiară de un subofițer și trimis Serviciului I al Inspectoratului Județean Harghita-Securitate.
Discuția surprinsă de microfoane era una de familie, dar cu accente politice clare, firești pentru acei ani. Bărbații se plângeau că elevii maghiari din Ardeal nu învată istoria proprie și că Biblia nu mai face parte din educație. Comentau despre moralitatea în declin a societății comuniste, despre creșterea efectivului Ministerului de Interne, despre industrializarea forțată a Ardealului și migrația masivă a moldovenilor spre vest. Cineva menționase că ascultase Radio Europa Liberă și ajunsese la concluzia că marxismul nu mai convingea pe nimeni. Un altul glumise pe seama conducătorilor de stat, consemnate sec de ofițer drept „bancuri batjocoritoare”.
Această conversație a fost catalogată de Securitate ca emanând dintr-o „poziție naționalistă maghiară” — suficient pentru a justifica supravegherea continuă a participanților.
Același fond de arhivă cuprinde și un document din iulie 1982, în care ofițeri ai Securității transcriu o discuție interceptată acasă la un obiectiv denumit „Cardiacul”, în care un vizitator necunoscut din Cluj susținea că Consulatul maghiar din Cluj-Napoca nu-și justifica existența și că relațiile dintre România și Ungaria erau permanent tensionate. Nota de la finalul documentului dezvăluie că vizitatorul era frate cu un cojocar din Odorheiu Secuiesc — o informație pe care Securitatea o colectase și catalogase cu același sârg cu care nota orice altceva.
În noiembrie 1983, un obiectiv din Cluj-Napoca denumit „Economistul” este surprins vorbind la telefon cu o fostă colegă de facultate. Conversația e banală: el scrie o carte despre condiția intelectualului, ea se plânge că e copleșită de obligații și că nu e lăsată în pace. Nimic nu pare subversiv sau periculos — și totuși, transcrierea completă a schimbului a ajuns pe biroul unui ofițer de Securitate din Bistrița-Năsăud.
Doi ani mai târziu, în noiembrie 1987, o altă transcriere redă convorbirea telefonică dintre două femei din Cluj-Napoca — o doamnă Boldor și o doamnă Filip — despre o vizită și coșmaruri recente. Femeia numită Boldor pare să practice un fel de consiliere spirituală neoficială. Securitatea nota totul, inclusiv ora exactă a apelului și numărul de telefon al uneia dintre femei.
Ultimele documente din dosar datează din ianuarie-februarie 1989, cu câteva luni înainte de prăbușirea regimului. Obiectivul „Bela” este ascultat acasă, discutând cu un prieten despre ruperea relațiilor culturale dintre România și Ungaria, despre Andrei Saharov și despre înmormântarea unui preot greco-catolic căreia autoritățile îi puseseră piedici. La finalul notei, șeful de unitate scria că materialul era „de interes operativ” și că „obiectivul” urma să fie luat în urmărire informativă printr-un dosar separat.
Practicile documentate în aceste dosare nu erau excepții. Securitatea lui Ceaușescu dispunea de sute de mii de informatori și de kilometri liniari de dosare de urmărire informativă, de tehnica operativă, de ascultări de telefoane, de informatori de bloc și la locul de muncă, în toate instituțiile, până și în școli. În județul Cluj, rețeaua de informatori din mediul universitar număra, în 1985, 186 de informatori, 49 de colaboratori și 12 rezidenți, pe lângă gazde de case de întâlniri și surse de partid.
Ceea ce rămâne în urma lecturii acestor dosare este imaginea unei societăți în care oamenii nu aveau nici măcar intimitatea propriei locuințe. ”Nimeni nu mai are încredere în nimeni”, e remarca unui ”obiectiv” atent notată de un ofițer de Securitate.
