Cluj-Mănăștur. O povestire istorică

Istorie by Actual de Cluj - mart. 29, 2025 0 224

de Vladimir-Alexandru Bogosavlievici

Cuvânt înainte

Prin această nouă lucrare, „Cluj-Mănăștur. O povestire istorică”, a profesorului Vladimir-Alexandru Bogosavlievici, continuăm seria volumelor de autor ,,Explorăm Clujul istoric”. După cum am obișnuit cititorii, și în această carte veți regăsi același stil colocvial, povestit, specific unui ghid prin meandrele istoriei locale.
Exploatând pasiunea pentru istorie și dragostea pentru cultura orașului nostru, l-am provocat pe autorul acestui volum la o incursiune în evoluția și viața cotidiană a vechiului Mănăștur.
Punct de reper în spațiul transilvan, acest loc s-a dezvoltat sub semnul unui conflict perpetuu între Clujul – cetate și Clujul – mănăstire, între autoritățile dictatoriale și dorința de libertate a mănășturenilor. Discursul profesorului Bogosavlievici ne permite incursiune prin vremea voievodului Gelu, prin Evul Mediu, prin perioada istoriei moderne și prin confruntările directe dintre mănăştureni și autorități, până la construcția blocurilor din Mănăștur și a ultimelor construcții reprezentative, Institutul de Științele Vieții sau mall-ul de pe Calea Mănăștur. Astfel că, după realizarea generosului volum ,,O istorie povestită a Clujului”, lucrarea de față vine să completeze lipsa unui istoric scris al localității Cluj-Mănăștur.
Parcurgem paginile unui volum necesar, un ghid real pentru ceea ce a fost și a devenit Mănășturul azi, un cartier apreciat al municipiului Cluj-Napoca. Un spațiu care a depășit traumele istorice și în care regăsim, mai mult decât în alte zone, bine conservat spiritul cetăți și bunul simț ardelenesc, transformate într-un civism specific marilor orașe cu un trecut marcant în istorie. Satul, pe care s-a sprijinit cetatea Clujului atâta vreme, s-a transformat într-un cartier, ce a reușit să „naturalizeze” populația adusă forțat pentru industrializarea orașului și să creeze un spațiu generos pentru cei ce doresc astăzi să conviețuiască într-o zonă cu o vibrație aparte. Pentru că, după cum afirma istoricul Varga Attila, într-un interviu pentru ziarul Buletin de Mănăștur, „cel care vine în Mănăștur bea apa din Cluj și își urmează cu pasiune vocația nu va mai pleca de aici niciodată”.
În acest volum, profesorul Bogosavlievici dezvăluie cititorilor săi, noi elemente care să le întărească apartenența la acest spațiu încărcat de istorie, creat de oameni cu viziune și care, dincolo de interesul economic imediat, au știut să ofere comunității șanse pentru educare și dezvoltare.
Mihai Armanca

Introducere

După cum bine se știe, Clujul cu istoria lui e o pasiune pentru mine și aflu în fiecare zi ceva nou despre orașul de pe malul Someșului Mic. În tururile pe care le efectuez cu diverse grupuri de oameni, în principal elevi, studenți, dar și turiști, ajung în locuri mai puțin explorate, care spontan îmi trezesc interesul. De regulă, oamenii habiteaza într-o zonă, într-un cartier, unde parcurg un traseu zilnic, dar dacă își pun întrebarea ce știu despre aceste locuri, ei, aici pentru foarte mulți e o mare necunoscută.
Locuiesc din anul 1987, în cel mai mare cartier al urbei noastre, Mănăștur, și am realizat că lumea cunoaște mai mult la „suprafață”. Așa că m-am gândit că ar fi un lucru benefic să încerc să le dezvălui, în primul rând, actualilor locuitori ai cartierului Mănăștur, cât și clujenilor, în general, o scurtă istorie a celui mai mare cartier al urbei noastre.
Așa că împreună cu prietenul și editorul meu Mihai Armanca, mănășturean get-beget, ne-am pus pe treabă. Lucrarea de față nu are pretenția de a fi o lucrare științifică, ea se adresează cu preponderență publicului larg, pasionat mai mult sau mai puțin de istoria locală.
Sigur, ca orice carte, și aceasta e perfectibilă, sunt lucruri omise, dar esența unei istorii a Mănășturului e prezentă în volum.
Vă doresc lectură plăcută!
Vladimir-Alexandru Bogosavlievici

Prefață (sau precuvântare)

Monografiile sunt prilej de introspecție pentru autor și cititor deopotrivă. Autorul se frământă în momentul de gestație al studiului: ce trebuie să las deoparte, ce trebuie să includ în această nouă povestire? Pot spune aproape totul sau cât mai mult din ceea ce am de spus în scris? Cititorul citește ulterior și imaginația lui aleargă prin locurile evocate de autor. Unul sau altul cunoaște locurile respective, alții habar nu au de acelea, acum le descoperă pentru prima dată prin ochii autorului.
Este perspectiva acelui autor bună sau rea? Din start afirmăm faptul că, în opinia noastră, nu există așa ceva. Perspectiva este filtrul personal al autorului, este marca sa proprie. Așa cum acum o mie de ani olarii îți marcau operele pentru eternitate în lutul încă aburind, astfel autorii își lasă amprenta în operele lor.
În cazul de față vorbim despre „marca Bogo”, o marcă pe care o întâlnim frecvent în librăriile clujene. Mănășturenii, din păcate, nu mai au decât o serie de mici papetării unde mai găsești și cărți. Dar în oraș mai sunt destule librării. Iar acolo lucrurile arată diferit în sensul în care volumele scrise de profesorul Vladimir Bogosavlievici sunt foarte căutate și gustate de publicul cititor.
Acest volum dens, redactat în stilul bun al ghidurilor ce îmbină istoria cu povestirea, monografie a unui sat emblematic, fie și numai prin pacta et conventa de la 1437 dintre răsculații de pe dealul Bobâlnei și nobilimea transilvăneană, îndeamnă la reflecție asupra mersului comunităților umane, mai mari sau mai mici. Destinul lor este legat invariabil de geografie și topografie. Importanța lor este dublată de toponimie. Sat dezvoltat în preajma abației benedictine a lui Bela I a văzut și traversat un mileniu de istorie ca sat, apoi ca un cartier metropolitan.
Invităm cititorii să lectureze cu interes op-ul de față și poate să își noteze informații pe care nu le-au știut vreodată despre satul emblemă al comitatului Cluj, apoi al județului cu același nume. Acesta stă la fel de bine lângă toponime precum Apahida, Bonțida, Feleacu, Jucu, Cojocna sau Țaga.
Dr. Hasan Mihai-Florin

Repere cronologice

Secolul X – pe promontoriul numit „Calvaria” s-a construit o cetate cu șanț și palisadă, Cetatea lui Gelu, Gelou, menționată de Gesta Notarului Anonim al regelui Bela al III-lea;
1068 – cetatea este atacată de pecenegi, o populație asiatică;
Secolul XI – în ultimul sfert de veac, a fost instalat un convent al călugărilor benedictini;
Secolul XII – la Cluj-Mănăștur se află reședința comiților de Cluj. Convent – loc de adeverire a actelor, un fel de notariat;
Prima atestare documentară, datând din 1173, Thomas comes Clusiensis
Început de secol XIII, luptele dintre episcopii de Alba-Iulia și abații mănăstirii.
11 IV 1241 – cetatea Mănășturului – cucerită de oștile mongole, conduse de Kadan Han, un nepot al marelui Genghis-Han;
1285 – o nouă invazie mongolă;
1288 – Abația benedictină de la Cluj-Mănăștur primește dreptul de loc de adeverire;
1297 – este atestat satul mănăstirii;
Primul document cunoscut datează din 1308;
6 VII 1437 – s-a semnat pactul dintre răsculații de la Bobâlna și nobilimea transilvană;
1465 – regele Matia dărâmă zidurile mănăstirii în urma participării abatelui la o conspirație împotriva suveranului;
1531 – în iulie, principele Ioan Sigismund se căsătorește, la Cluj-Mănăștur, cu Iohanna, fiica regelui Ferdinand de Habsburg;
1556 – desființarea ordinelor călugărești, implicit cel benedictin, din Cluj-Mănăștur;
1579 – Ștefan Báthory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei, înființează la Cluj-Mănăștur, în clădirea fostei abații benedictine, un institut de educație a iezuiților, care va fi mutat în orașul Cluj și va deveni, la 12 mai 1581, colegiu cu rang de universitate;
1598 – un mare incendiu cuprinde biserica de pe promontoriu Calvaria;
1614 – Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen a permis Ordinului Catolic Iezuit să-și desfășoare activitatea la Cluj-Mănăștur:
1658 – 1661 – incursiuni ale turcilor și tătarilor;
1780 – Biserica Sf. Maria (Calvaria) ruinată, folosită ca depozit;
1818 – din pietrele din nava bisericii a fost ridicată clădirea gimnaziului piariștilor, azi Liceul Teoretic „Báthory István”;
1848 – la casa parohială a bisericii, azi Adormirea Maicii Domnului, atunci de confesiune greco-catolică, s-a desfășurat o adunare a revoluționarilor români;
1869 – Academia Agricolă;
1878 – Fabrica de Bere;
1895 – Mănășturul devine cartier al Clujului;
1918 – Marea Unire, participarea mănășturenilor la Adunarea de la Alba-Iulia;
1940-1944 – Mănăștur – localitate de graniță;
1946 – Evenimentele sub simbolul „Până aici democrația, de aici Mănășturul”;
2 august 1971 – recepția primelor blocuri construite în cartierul Mănăștur, primul de pe strada Grigore Alexandrescu, bloc F4, al doilea, pe Aleea Micuş, numărul 3. Apartamentele erau proprietate privată, lucru rar pe atunci, și erau extrem de scumpe (100.000 de lei un apartament cu 4 camere);
1977 – s-a construit podul ce leagă Mănășturul de cartierul Grigorescu, în zona Cora de astăzi;
1986-1987 ⁃ s-a realizat linia de tramvai;
1987 ⁃ construirea podului de pe Calea Florești;
1989 – Revoluția din Decembrie, mănășturenii participă direct la evenimentele din seara de 21 decembrie 1989, când are loc ciocnirea cu militarii, în zona Fabricii de Bere.

În rândurile acestui volum, voi relata povestea celui mai mare cartier din Cluj-Napoca, Mănăștur, care astăzi are aproximativ 120.000 de locuitori. După cum bine știm, numele provine de la mănăstirea care era situată pe dealul Calvaria, mănăstire ce aparținea Ordinului Sfântul Benedict.
Nu este singura așezare cu acest nume în țara noastră. De exemplu, mai există un Mănăștur în comuna Mănăstireni, satul din comuna Mănăstireni – Mănășturul Românesc, și mai regăsim localitate Mănăștur în județul Maramureș, i se spune Copalnic-Mănăștur.
Povestea noastră începe cu un mic istoric al cartierului, care până în anul 1895 a fost o comună în apropierea Clujului.
Se pare că pe promontoriu, acea ridicătură pe care o vedem toți când trecem prin Mănăștur cu troleibuzul, pe care se află astăzi biserica cu hramul Sfânta Maria, s-a construit o cetate, o cetate întărită. După mai multe păreri ale specialiștilor, aici ar fi fost centrul Comitatului Cluj, amintit pentru prima dată în 1173. Pentru că e bine știut că în acest areal existau mai multe localități Cluj. Era Clujul cetate, care era aproximativ în zona de astăzi a Pieței Muzeului, era Clujul sat, cam în arealul, să-i spunem, actualei Piețe a Unirii și era Clujul Mănăștur sau Mănășturul Clujului.
De asemenea, trebuie să amintim, la nivelul județului regăsim Cojocna de astăzi, în limba maghiară, localitatea Kolos-Okna, adică Ocna Clujului, Clujul oraș Kolos-Var și Kolos-Monostur, mănăstire. Deci, hai să spunem, Ocna, Cetatea și Mănăstirea. Vedem că în acest areal, există mai multe localități cu acest nume. Se pare că numele, și aici sunt mai multe ipoteze, provine din latina medievală, însemnând loc închis, loc între dealuri. Deși și în alte derivații din alte limbi, după semantica numelui, mă refer la limba slavă, Cluj, sau la limba germană, Klause, are cam același sens. Vedem acum, dintr-un document care ne-a parvenit despre vechiul Cluj, el este amintit pentru prima dată în 1173 – comitat și în 1213 – cetatea Cluj.
Pentru prima dată, se pare că este atestată localitatea Cluj-Mănăștur în anul 1297, în urma unei cercetări care a fost ordonată de voievodul Transilvaniei, la cererea unui abate, pentru că sus, pe acea înălțime, era abația din Cluj-Mănăștur. Această judecată a fost imperios cerută de abate, pentru că aveau numeroase dispute cu vecinii, cu orașul Cluj. De fapt, întreg Evul Mediu este parcurs de aceste două localități, Cluj-Mănăștur și Cluj-oraș, într-o perpetuă rivalitate.
De ce spun acest lucru? Se pare că probleme au apărut după a doua invazie a mongolilor. După cea din 1285, prima având loc în 1241, această invazie i-a făcut pe călugări să se împrăștie. Bineînțeles că mongolii au jefuit și au distrus totul, luând în robie populația pe care au prins-o. Dar iată că, după dispariția călugărilor, averea și mănăstirea au fost disputate de nobilii din împrejurimi. Iar la finele secolului al XIII-lea, anul 1296, Abatele Henrich, care era și capelan al curții regelui Andrei al III-lea, a cerut acestuia să curme starea tulbure și de violență existentă în Mănăștur și să dispună repunerea călugărilor benedictini într-o serie de drepturi asupra satului.
Se conturează, astfel, și în documente: hotarul satului Mănăștur, în partea dinspre răsărit, pleacă din râul Nadăș, urcând spre sud în dealuri care domină creasta despărțitoare a văilor Nadăș și Someș. După traversarea Someșului, linia de hotar intersectează, după o porțiune, drumul care leagă Clujul de Cluj-Mănăștur și urcă dealul de lângă Institutul Agronomic de astăzi. De acolo, hotarul coboară la pârâul numit Valea Popii, mergând în sus pe pârâu tot spre sud până la izvorul văii. Spre răsărit rămâne pământul Clujului, iar spre apus, moșia Mănăștur. După ce treci peste un codru mare, care aparține mănăstirii, pădurea Făget, hotarul mai merge puțin spre sud, se găsesc trei semne de hotar, care mărgineau spre răsărit pământul Clujului, lăsând spre miazăzi moșia Vâlcele și spre apus, moșia Mănăștur a Abației.
Dar un alt lucru demn de semnalat este o descriere în limba latină, pe care un predicator iezuit, cu numele său de Arator, în limba latină, dar de fapt îl chema Ștefan Santo, sau Istvan Santo, o face superiorului său din Roma, care se numea Claudiu Aquaviva. Să vedem ce spune acest Ștefan Santo: „al doilea loc, unde frații noștri de ordine (se referă la ordinul iezuiților) s-au putut stabili la prima ocazie se numește Mănășturul Clujului, care a fost odinioară reședința abatelui transilvănean și aparțineau de el vreo 30 de sate și orașe, care au fost împărțite între nobili, după ce călugării au fost izgoniți din țară. Este cea mai frumoasă și mai sănătoasă așezare la răsărit a satului nostru, care se învecinează cu suburbia Clujului și cu mănăstirea noastră”. Elocventă această descriere a acestui iezuit.
Din punct de vedere geografic, observăm cum Mănășturul e situat într-o depresiune fertilă, caracteristică unei zone de podiș, în general, are altitudine de aproape 400 de metri. Satul Mănăștur e înconjurat de dealuri, cum ar fi dealul Hoia, care are cam 500 de metri, asta este spre nord-vest, și dealul Feleacului, cu o altitudine mai mare, de până la 800 de metri, spre sud-est. Și, bineînțeles, solul este propice pentru cultivarea cerealelor și nu mă refer acum la porumb și cartof, în Evul Mediu nu exista nici porumb, nici cartof, ci grâu, mei, orz, ovăz. O altă bogăție însemnată a satului Mănăștur erau fânețele.
Sigur că în Mănăștur s-au descoperit vestigii încă din comuna primitivă. De asemenea, un istoric Istvan Kovacs, în urma săpăturilor efectuate între anii 1911-1912 a descoperit unelte și obiecte din epoca hallstatiană, cultura Hallstat fiind din epoca fierului. El a mai descoperit și cuptoare de ars ceramică și o cantitate de vase, chiar și un pieptene. Și această zonă a fost străbătută de populații migratoare, dintre care unele s-au așezat aici. Amintim gepizii, o populație germanică, sau avarii, de origine asiatică. Urme de așezare din această perioadă au fost găsite în zona Câmpului – Calea Mănăștur, la săpăturile efectuate, când s-a construit clădirea care astăzi funcționează ca și Kaufland Mănăștur. Nu se știe exact cărei populații aparțineau. De asemenea, mai mult ca probabil în secolele IX-X, acest teritoriu aparținea voievodului român Gelu. Pentru că descrierea din Gesta Hungarorum notarului anonim a regelui Bela al III-lea al Ungariei spune că după luptele cu maghiarii, Gelu s-a retras la o cetate de lângă râul Someș, pentru a organiza o nouă rezistență. Nu a reușit să se pună la adăpost, pentru că a fost ajuns de oastea maghiară lângă râul Căpuș, în apropiere de Gilău, unde a și fost omorât. Cetatea asta la început se credea că e Dăbâca. Dăbâca totuși e destul de departe de Someș, iar dacă ne uităm bine la ridicătură, la promontoriu, la dealul pe care se află astăzi Biserica Sfânta Maria din Mănăștur, vedem că ea este mult mai aproape de Someș, iar dacă ne gândim că evenimentele au avut loc acum peste o mie de ani și ținem cont de meandrele Someșului de atunci, se pare că ipoteza că cetatea lui Gelu a fost la Cluj-Mănăștur este de luat în seamă.
Bineînțeles, cetatea feudală a fost realizată de către regalitatea maghiară, care înființează acolo și o abație a călugărilor benedictini. Abatele acestor călugări avea putere de episcop, astfel că de-a lungul secolelor XI, XII, XIII au avut loc numeroase conflicte între episcopul de Alba-Iulia și abatele de Mănăștur. Putem spune că și conflictele cu vecinii din Cluj au avut o astfel de cauză, ținând cont că orașul Cluj făcea parte din proprietatea episcopului de Alba Iulia. Acestea ar fi elementele principale care marchează vechimea acestei localități, pe lângă care, bineînțeles, se va dezvolta și satul, satul Mănăștur.
Un alt aspect important legat de viața și evenimentele din Mănăștur este dat de confesiunea religioasă.
Confesiunea locuitorilor, clar, prima a fost catolică. Biserica, de care am amintit până acum, era catolică. Dar populația românească din zona, în acea perioadă, mai mult ca sigur că era ortodoxă. Aveau sau nu aveau biserică? Cu siguranță aveau o biserică. Și lucrul acesta îl vom vedea mai târziu, de exemplu, când o solie suedeză, care a fost însoțită de un pastor, numit Conrad Jacob Hilderbrand, amintește de ortodocși. Acest pastor era un asesor judiciar la tribunalul din Stetin, trimis de regele Carol al X-lea al Suediei, să trateze cu principele Gheorghe Rákóczi al II-lea pentru ca principele transilvan să obțină tronul Poloniei.
De aici a pornit acea acțiune, putem să o numim aiurită, a principelui, care a cauzat multe pierderi Transilvaniei și, până la urmă, chiar principele moare, lângă Oradea, sau chiar în Oradea, iar Transilvania e pustiită de oștile turcești și tătărești. E vorba de expediția militară din Polonia (1657), încheiată cu un eșec usturător.
În această referire la populația din Mănăștur, pastorul reformat menționează un element, care i s-a părut extrem de interesant – toaca. Cum chemau preoții populația la slujbă? Folosind bătăile în toacă. Sigur, e un lucru elocvent acest eveniment dar prea multe date despre Biserica Ortodoxă din acea perioadă nu avem.
Aceste aspecte le voi detalia în capitolele dedicate bisericilor și locurilor mai importante din Mănăștur.
Știm, iarăși, că populația românească din Mănăștur, în jur de 500 de persoane, a trecut la cultul greco-catolic.
Pare că 500 e un număr redus? Pentru acea perioadă, pentru Evul Mediu pentru secolul al XVIII-lea era o cifră importantă astfel că nu erau puțini, ținând cont de faptul că populația nu era atât de densă și atât de numeroasă ca și în zilele noastre.
Sigur că misionarii iezuiți doreau să atragă populația românească la catolicism și prin acest compromis al unei noi confesiuni, greco-catolică sau unită cu Biserica de la Roma, s-a încercat atragerea românilor.
În anul 1784 se produce și o reformă structurală, care vizează și Mănășturul. În acel moment, Mănășturul făcea parte de Comitatul Cluj, dar aparținea de plasa Gilău, datorită faptului că, după plecarea iezuiților, când aceștia au fost scoși în afara legii în 1773, mănăstirea și satul au fost preluate de nobilul de la Gilău.
În ceea ce privește soarta mănăstirii din Cluj, schimbându-se mereu proprietarii, nimeni n-a mai avut grijă de întreținerea construcțiilor, așa că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, biserica a servit ca și grânar și magazie. După ce acoperișul mănăstirii a fost din nou reparat și s-a renovat un turnuleț, în 1799 împăratul Francisc donează mănăstirea Mănăștur și satele aparținătoare fondului învățătorilor catolici.
Nava bisericii, în 1818, în afară de sanctuar, a fost demolată, iar materialul rezultat a fost utilizat în construcția Liceului Romano-Catolic din Cluj, actualul Liceu „Báthory István” de pe strada Mihail Kogălniceanu.
Din punct de vedere al evenimentelor istorice, trebuie să amintim răscoala de la Bobâlna, 1437-1438, răsculații având aici o înțelegere cu nobilimea, la conventul de la Cluj-Mănăștur (6 iulie 1437).
Conventul era un loc unde se adevereau actele, să spunem așa, un fel de notariat. Mai era un capitlu la Alba-Iulia, dar acest convent era răspunzător de actele emise pentru judeţe din nordul Transilvaniei.
Aici este amintit Budai Nagy Antal, sau Anton cel Mare, o căpetenie a răsculaților, căzut în luptă aproape de fortificațiile bisericii Calvaria. Și să nu uităm de magistrul Ioan, alt conducător al răscoalei, locuitor al Clujului, pentru că nu din întâmplare una din străzile cartierului Mănăștur poartă numele Ioan Meșter. Este de la acest magistru Ioan.
Regele Matia dărâma zidurile de la Cluj-Mănăștur în anul 1465, la cererea cetățenilor orașului Cluj, cerere favorizată de faptul că abatele mănăstirii Péchváradi Péter a pactizat cu nobilimea răsculată impotriva marelui rege.
În iulie 1531, la Cluj-Mănăștur, principele Ioan Sigismund s-a căsătorit cu Johanna, fiica regelui habsburg Ferdinand.
Mai putem spune că prima universitate clujeană, care a fost instituită de iezuiți, a pornit din Cluj-Mănăștur, aici a avut baza, din anul 1579. La 14 mai 1581, iezuiții au primit locul din partea de est a cetății Cluj, lângă Bastionul Croitorilor de astăzi, Biserica Reformată de astăzi, în Claustru, unde s-a înființat prima instituție academică feudală, cu titlul de universitate. În ceea ce privește această universitate, ea deținea șase sate, care o aprovizionau, o sponsorizau. Iar satele astea aveau în jur de 578 de iobagi. Și din acest total, 221 se pare că erau din Cluj-Mănăștur, restul – din satele Baciu, Leghia, Chinteni, Tirbucz și Băgara. La Cluj-Mănästur, se pare că erau 23 de porți iobăgeşti.
În anul 1598, în timpul unei furtuni, Biserica de la Cluj-Mănăștur a fost lovită de un trăsnet și a fost incendiată. Soţia lui Sigismund Bathory, Maria Kristina, s-a îngrijit de repararea bisericii.
Sigur că satul evoluează ca și societatea. În 1784 în timpul răscoalei lui Horea, situația a fost destul de explozivă, totuși, în această zonă, nu s-a întâmplat nimic. De asemenea, se zvonește, nu știm dacă e adevărat, dar există această ipoteză, că Avram Iancu, în 1848, a făcut demonstrație de, hai să spunem, curtoazie, dar și de forță în Mănăștur, cu armata sa, știind faptul că Mănășturul aproviziona zona munților Apuseni cu alimente, pentru că acea zonă, a munţilor, era în blocadă, blocadă pe care a instituit-o armata revoluționară maghiară.
De asemenea este demn de semnalat faptul că, lângă parohia din deal de astăzi a Mănăşturului, la 27-28 martie a avut loc o adunare a revoluționarilor, a studenților din Cluj, în frunte cu Ioan Hodoș, Nicolae Popea, cu participarea lui Alexandru Papiu Ilarian de la Târgu Mureș și Ion Buteanu. Această adunare de tineri a realizat un program revoluționar înaintea programului Petiția Națională de la Blaj, din 3-5 mai 1848.
Alte evenimente în care s-a remarcat Mănășturul sau mănășturenii: în anul 1894 se desfășurau dezbaterile completului de judecată de la clădirea Reduta, astăzi Muzeul Etnografic de pe strada Memorandumului numărul 21, în care fruntașii mișcării de emancipare națională, ce au înaintat un memoriu Curții de la Viena, au fost târâți într-un proces cu mare rezonanță, nu doar în spațiul românesc, ci și în lumea întreagă. În cadrul acestor dezbateri, de care aminteam și care s-au desfășurat între 17 și 25 mai, mănăşturenii s-au organizat în două grupe, făcând cu schimbul în permanență printre mulțimea aflată în fața Redutei, pentru a interveni la nevoie, chiar folosind și armele albe de care dispuneau. Dezbaterile s-au încheiat, cum am zis, în data de 25 mai, când principalii acuzați au rostit pledoarii de mare răsunet, iar unele dintre cuvintele rostite de președintele Partidului Național Român, dr. Ioan Rațiu, sunt edificatoare: „ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român, existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. Cei 15 memorandiști, ştim, au fost condamnați, dar apoi au fost amnistiați prin intervenția regelui Carol I al României.
Apoi, în timpul primului război Mondial, mulți mănăștureni au fost înregimentați în armata austro-ungară. Nu sunt puțini la număr cei care au murit pe frontul rusesc sau pe frontul italian. Cei care au căzut prizonieri în Rusia au fost organizați de Pompiliu Nistor, Ion Matei și Sebastian Bornemisa (viitor primar al Clujului în perioada interbelică) în unităţile de voluntari români, care, sosiți la Iași, au luptat în cadrul armatei române. Dar trebuie reținut, în Cluj situația era foarte tensionată, iar Amos Frâncu, celebrul nepot al unui tribun al Crăișorului Munţilor – Avram Iancu, s-a adresat conducerii Partidului Național Român și lui Ștefan Ciceo Pop, cerându-le să-și exprime public poziția față de situația din țară, printr-un manifest. Iar în iulie 1918, muncitorii români mănăștureni, de la fabrica de țigarete, arătau, într-un memoriu, că la Cluj, ca și în alte localități din Transilvania, salariile sunt mult mai mici decât ale altor muncitori din alte zone din monarhie.
Întoarcerea soldaților români de pe front, dintre care majoritatea cu arme, a dat un nou impuls mișcării naţionale. Amos Frâncu lansează un important manifest intitulat sugestiv ,,Moților, Fraților”, prin care cheamă la luptă pe viteji moţi, pentru înfăptuirea unirii tuturor românilor.
Amos Frâncu – unul dintre cei mai mari avocaţi din Ardeal și important om politic. S-a remarcat ca apărător al memorandiştilor, conducând apărarea acestora în timpul procesului. După organizarea, la Cluj, a Senatului Național Român din Ardeal, îl regăsim ca militant pentru Marea Unire din 1918 şi chiar reprezentant al Clujului la această adunare. Își continuă activitatea profesională ca un apărător al drepturilor şi libertăților moţilor. Născut la 28 ianuarie 1866, se stinge din viață la 3 noiembrie 1933. Conform dorinței sale, este înmormântat în cimitirul greco-catolic din Baia de Criş. Pe tot parcursul, de la Cluj la Baia de Cris, cortegiul funerar este întâmpinat în satele pe care le parcurge de populația condusă de preoți cu prapori în frunte.
Ofițerii și intelectualii din oraș s-au întrunit în localul Băncii Economul și au hotărât înființarea Senatului Român, care să preia conducerea orașului. Aflând de conținutul apelului făcut de Consiliul Național Român la 2 noiembrie 1918, mănășturenii s-au prezentat cu mic cu mare la un mănășturean numit Grigore Sălicean sau „A lu Purece”, după poreclă, fost ofițer în armata austro-ungară, și au cerut să fie încadrați în Garda Națională Română. Acest Grigore Sălicean a luat imediat contact cu Sebastian Bornemisa și primind instrucțiuni de la Consiliul Național Român, a trecut la organizarea Gărzii Naționale Române din Mănăştur. Sediul Gărzii Naționale din Mănăștur era într-o clădire situată în dreptul stației de autobuz din Grădini Mănăştur, casă cumpărată mai târziu de un alt mănășturean, Albu Pavel, poreclit Tentu, de către consătenii săi, pentru că Mănăşturul, deși făcea parte din Cluj, avea încă un aspect de comună, de sat. În curtea acestei clădiri se adunau de trei ori pe săptămână toți mănășturenii, care formau Garda Națională. Garda era compusă din 120 de bărbați, cu vârste între 25 și 45 de ani. Clădirea nu mai există în prezent.
Membrii gărzii erau îmbrăcați în civil, dar purtau pe brațul stâng o banderolă tricoloră și marea majoritate a lor era înarmată cu puști și pistoale. După ce se făcea apelul, membrii gărzii se încolonau pentru marș, în frunte aveau un steag care era purtat de oamenii cei mai înalți, bineînțeles, dintre gardieni, pentru a da un aer solemn acestei demonstrații.
Garda era comandată de ofițeri, foști ofițeri din armata crăiască, echipați bineînţeles în uniformă militară. Unul dintre aceștia era amintitul Grigore Sălicean sau Purece, cum i se spunea, funcționar la Primăria Cluj, la secţia financiară, iar mai târziu a fost și arbitru de fotbal. Un alt ofițer sau comandant a fost Sebastian Bornemisa, cel care va ajunge primar al Clujului.
Sebastian Bornemisa – primar al Clujului în perioadele 01.02.1932 – 11.06.1932, 29.09.1938 – 11.09.1940. S-a născut în 24.06.1889 (1890?) în localitatea Burjuc, judeţul Hunedoara. Urmează cursurile liceelor din Orăștie și Brașov, apoi studiază în cadrul Universității Maghiare din Budapesta, la Facultatea de Litere și Filosofie, filologia latină și română, precum și istoria literaturii maghiare. Pe timpul studiilor universitare a beneficiat de bursa „Gojdu”, bursă înfiinţată de Emanuel Gojdu pentru studenţii români merituoși, cel care a deținut o impresionantă avere și opt imobile grandioase în centrul Budapestei, ce se pot vedea și azi.
În anul 1914, Sebastian Bornemisa și-a susținut teza de doctorat în literatură şi filosofie. În anul 1922 s-a stabilit în Cluj, unde a ocupat mai mulți ani funcţia de consilier municipal, ajutor de primar (în timpul lui Coriolan Tătaru). A fondat o bancă, iar între 28.12.1937 – 09.02.1938 a fost ministru subsecretar de stat la cultură, în guvernul Goga-Cuza. A fost președintele Sindicatului Presei Românești din Ardeal și Banat, ulterior condamnat de autorităţile comuniste și întemnițat la închisoarea de tristă amintire Sighet, unde și moare la data de 16.07.1953.
Garda străbătea orașul pe Calea Victoriei, actuala stradă 21 Decembrie, până lângă fabrica de tutun, traversau în zona fostei fabrici de confecții „Someşul”, intrau într-o curte mare, unde a fost o unitate militară, și acolo timp de trei – patru ore primeau instructajul.
De asemenea, trebuie amintit că orașul nostru fost reprezentat de luptători de seamă pentru cauza națiunii la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918. Îi amintim pe Elie Dăianu, Emil Hațieganu, doctor Valentin Poruțiu, Petre Barițiu, Amos Frâncu și alții, dar și pe reprezentanții din cartierul Mănăștur, de unde au fost aleşi Pavel Albu, zis Tentu, și învățătorii Ion Pescaru și Vasile Chintouan. Şi lucrul acesta este demn de semnalat pentru a evidenția rolul mănăşturenilor în mișcarea de unitate naţională.
Nu putem omite, din cadrul evenimentelor în care mănășturenii s-au remarcat, asaltul diviziei secuiești din 1918 asupra clădirii Băncii Economu, în care se afla tânărul Octavian Petrovici, adolescentul este împușcat de membrii diviziei secuiești aflată în retragere, spre gara din Cluj. Atacul asupra sediului Senatului Român este respins în urma intervenției mănășturenilor.
De asemenea, la 1946 când studențimea română s-a întors în Cluj, după refugiul de la Sibiu și de la Timișoara, au avut loc niște evenimente de amploare, ciocniri între bandele comuniste din cartierele muncitorești ale Clujului, în general formate din etnici maghiari, și studenţimea românească. Muncitorii au atacat căminul studenţesc Avram Iancu, astăzi sediul Facultății de Drept de pe strada Avram Iancu. Și atunci, tot mănășturenii au reușit să-i salveze pe studenții baricadați în cămin, pe foarte mulți dintre ei i-au ascuns în casele lor, ori pe strada Câmpului. Chiar conducătorul acestei revolte studențești naționale și împotriva comunismului, viitorul Mitropolit Bartolomeu Anania, atunci student la medicină în anul 2, a fost adăpostit în Mănăștur, pe strada Dealului. Astăzi nu mai există această stradă în Mănăștur. Acesta din urmă a fost găzduit de Felecan a lui Dura (o ipoteză), apoi a stat ascuns într-o colibă încropită special în Groapa Moșului. Sunt demne de remarcat și nu putem să omitem aceste evenimente în care mănășturenii au dat dovadă de mare curaj.
Astfel de evenimente s-au mai întâmplat, puterea comunistă ce s-a instaurat a adus multe necazuri locuitorilor din Mănăștur, cartierul fiind chiar izolat și lăsat fără curent electric, pentru a-i forța pe locuitori să predea fugarii adăpostiți.
Să vedem acum, în câteva cuvinte, situația mănășturenilor după desființarea iobăgiei, știind faptul că în marea lor majoritate, mănășturenii au fost iobagi, deci țărani dependenți în Evul Mediu. După desființarea iobăgiei, mănășturenii au rămas în continuare cu pământurile deținute și sub feudalii care s-au perindat la stăpânirea Mănășturului, fie ei laici, fie ecleziaști, mă refer în primul rând la mănăstirea din deal, adică de pe promontoriul Calvaria. Pădurile au trecut în proprietatea statului, a Bisericii Romano-Catolice și a Comunei Mănăștur.
Singura organizare colectivă care putem spune că a rămas în Mănăștur și după desființarea iobăgiei a fost composesoratul care a dăinuit până în zilele noastre.
Composesoratul era o asociație care administra averea comună a Mănășturului, avere compusă din 2500 de iugăre de pădure și 1500 de iugăre de pășune și care își alegea periodic un comitet de conducere din șapte sau nouă membri. Composesoratul a funcționat chiar și după Primul Război Mondial, unii spun că președinte al acestui comitet a fost avocatul Hoțiu Alexandru, al lui Fasole în perioada interbelică și în primii ani de după al II-lea Război Mondial iar în ultimii ani a fost Albu Vasile a lui Zgriduț.
Care era rolul acestui comitet? În primul rând, repartiza pădurea și pășunea la membrii composesoratului. Pădurea urbarială, adică a comunei și a cetățenilor îndreptățiţi, se repartiza cam aşa: se stabilea o suprafață de pădure ce urma să se taie și o parcelare a suprafeței stabilite pentru tăiere.
Parcelarea se făcea în 51 de loturi, hai să zicem 51 de moșii, care erau repartizate ulterior la membrii composesoratului prin tragere la sorți. Sigur că dreptul fiecărui membru era raportat la suprafaţa lui de pământ arabil și, bineînțeles, și fâneața pe care o avea. Normal, conta și numărul de vite ce îl avea în proprietate fiecare membru. Dar înainte de a întreprinde această acțiune de tăiere a copacilor, conducerea convoca o adunare a sătenilor, care aveau dreptul la pădure, pentru a atribui loturile de pământ. Metodologia era asemănătoare, deci se scriau 51 de bilețele, numerele erau consecutive și fiecare bilețel reprezenta un lot, adică a 51-a parte din totalul suprafeței care a fost stabilită pentru tăiere în anul respectiv. Fiecare membru scotea din pungă ca la loto, un bilet, cu lotul de pădure care corespundea și după aceea se putea trece la tăiatul copacilor. Existau și cazuri în care unele loturi sau unele moșii aparțineau mai multor familii și aceștia își împărțeau lemnele rezultate între ei, deci între familii pe baza criteriului care 1-am mai amintit și care a stat la baza repartizării făcute de composesorat. Cu pășunea se proceda la fel. Ea, normal, era împărțită în raport cu numărul, atenție, de picioare de oaie – vacă echivala cu patru picioare de oaie. Deci împărțirea acestor avuții ale mănășturenilor se făcea după acest regulament, care mi se pare o treabă originală. Și astăzi la pădurea Făget se mai folosește acest sistem al composesoratului.
De asemenea, trebuie să amintim că perioada interbelică a fost destul de tulbure și a fost caracterizată de situații economice mai mult sau mai puțin plăcute. De exemplu, după 1929 către 1934 – 1935 mănășturenii, care pe lângă că erau agricultori, se ocupau și cu creșterea vitelor și a oilor, au practicat și noi meserii „cerute” de conjuncturile social-economice.
Să amintim că în Mănăștur exista un șeptel de aproape 200 de vite, 500 de oi, deci stăteau destul de bine, dar mănășturenii se vor angaja în transporturi, cărat de nisip și balast, cărămizi, pentru că era mult de construit în zona respectivă. Unii dintre ei au făcut imediat împrumuturi la bancă și au cumpărat cai și căruțe și s-au ocupat de cărăușie. De asemenea, unii dintre ei au devenit pavatori, pentru că, după cum bine ştim, în perioada interbelică s-a construit mult și aceste calități ale mănășturenilor de oameni harnici au fost apreciate, ei fiind cei mai solicitați în pavarea diverselor zone, nu numai în Cluj.
În perioada interbelică, vreo 50 de mănăștureni aveau birje și se ocupau cu transportul în oraş. Ei şi hoştezenii, monopolizau piaţa „taxiurilor”.
Dar vine criza economică din anul 1929 și remarcăm ingeniozitatea oamenilor nevoiți să se descurce în vremuri grele: un exemplu – tinerii din Mănăștur, ca să-și ajute părinţii, scormoneau pământul de la fântâna Sf. Ion, unde a fost un poligon de tragere în timpul monarhiei austro-ungare și culegeau plumbul de la gloanțele trase, pentru că aduce oarecare venit.
În această perioadă s-a înființat o societate numită „Principele Mircea”, care a întemeiat și organizat un dispensar medical, situat cam în dreptul blocului de pe strada Câmpului nr 40. Și aici întâlnim unii dintre cei mai buni medici din spitalele din Cluj. Regăsim și elevele care terminau școala de surori sau de ocrotire, instituție care își avea sediul unde e acum Clinica de Stomatologie Infantilă de pe strada Moților. Și tot în Mănăștur mai era și o școală de gimnastică medicală, în parcul Iuliu Hațieganu.
Și sportul caracterizează Mănășturul, în perioada aceasta, prin echipa de fotbal numită Victoria, echipă redutabilă, care a disputat trei finale în primele ediții ale campionatului României, echipă ce și-a schimbat numele în România-Cluj. Această echipă avea foarte mulți fotbalişti, studenţi la Academia Comercialä, iar ulterior echipa România Cluj a fost dirijată și subvenționată de armată. Meciurile de acasă și le desfäșura pe o arenă care astăzi nu mai există, undeva lângă actuala Sala Sporturilor de lângă bazinul Politehnica, o arenă numită Astra (foto), dar, sigur, au jucat și pe arena centrală.
Ajungem și la anii foarte grei pentru populația Clujului, anii dintre 1940 – 1944, când Clujul şi Nord-Vestul Transilvaniei a fost încorporat în Ungaria Hortistă, după dictatul, alții spun, acordul sau partajul, care a avut loc la Viena.
Clujul intră sub jurisdicția organelor și organismelor de stat maghiare. Mănășturul, fiind o localitate de graniță, la doar un kilometru era Feleacul, bineînțeles că mănășturenii s-au ocupat și cu treburi clandestine, au transportat populație non grata, mai ales evrei, în România, înlesnindu-le drumul peste graniță. Situația a fost grea pentru locuitorii români ai cartierului.
Vin apoi celebrii ani ai instaurării comunismului, când mănășturenii se vor opune „democrației populare”. Un fapt elocvent din acest punct de vedere este că la începutul Mănășturului, în partea de est, pe actuala Cale Mănăștur, unde a fost fabrica de bere, pe unul dintre pereți scria „până aici democraţia, de aici încolo Mănășturul”. Și pe partea opusă, unde ființează astăzi USAMV-ul, a apărut scris pe un perete același slogan. Bineînțeles, nu democraţia în adevăratul sens al cuvântului, ci „democrația populară comunistă”.
În anii de instaurare a comunismului, la început populația Mănășturului a fost, putem spune cuvântul neacademic, fentată, a intrat în partid, crezând că își vor păstra pământurile. Nu au reuşit acest lucru. Dimpotrivă, foarte mulţi dintre ei au luat drumul puşcăriilor. Situația s-a agravat mai ales după anul 1965, când o mare parte din cartier a fost demolat și s-a organizat actualul cartier Mănăștur.
Primele blocuri au fost ridicate pe strada Primăverii, pe strada Grigore Alexandrescu, Bucium și Calea Florești. Au fost patru zone, două au fost desenate de arhitectul Emanuel Tudose, una de arhitecta Dominica Litvin și zona a fost desenată – proiectată de arhitectul Teodor Raiciu. Zona a fost redenumită câteva luni Călăţele, apoi a revenit la numele de Mănăștur. Modificarea numelui fost o încercare cu scop politic a unor lideri comuniști, din fericire nereuşită.
Iniţial s-a proiectat un centru al cartierului, zona Calvaria, Primăverii cu parc, cu zonă verde, dar proiectul a căzut. Primordial era numărul de apartamente în întrecerea socialistă. De asemenea, densitatea în cartierul Mănăștur este probabil cea mai mare din Cluj, iar strada Mehedinți deține recordul. E o stradă în formă de S, unde sunt aproape 17.000 de locuitori care conviețuiesc în garsoniere și apartamente de 2, 3, 4 camere. Din perioada comunistă, Mănăşturul se poate lăuda și cu blocul S4 cel mai mare din țară, iar din contemporaneitate, cu clădirea West City Town, cel mai înalt bloc din România, cu clădirile garaj cu acoperiș dedicat petrecerii timpului liber și cu zona „La Terenuri”, o zonă sportivă cu acces gratuit.
Mănășturul, ca și cartier, pornește de la confluența străzi Mărginașe cu Calea Mănăștur. Adică, să-i spunem astăzi, clădirea de la numărul 1, care a constituit în secolul al XIX-lea vechea vamă a Mănășturului și a fost construită între anii 1812-1814, după planurile arhitectului Iosef Leder, având o fațadă de 28 de metri. După această vamă urmează gardul Academiei de Agronomie. Acest institut a fost înființat în 1869, la inițiativa Uniunii Agricole din Transilvania, societate care exista încă din 1844, iar acel teritoriu imens care aparținea atunci, ca și acum Academiei, astăzi îi spune USAMV, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, de fapt era un teritoriu care aparținea statusului romano-catolic. Aceste grădini se mai numeau și Coște și au fost lucrate încă de timpuriu de călugării Ordinului Sfântului Benedict, care au locuit în mănăstirea Calvaria, mai apoi iezuiții au practicat grădinăritul în acea zonă.
La sfârsitul secolului al XIX-lea, mare parte a teritoriului închiriat de la acest status romano-catolic devine proprietatea institutului.
Prima clădire este clădirea care astăzi găzduiește rectoratul, realizată în 1873, clădire extinsă cu un cămin studențesc. În anul 1906 i s-a acordat acestei instituții rangul de Academie. Amenajarea grădinii și a parcului a fost realizată de un grădinar german pe nume Gerhard Ritter timp de aproape șase decenii, o activitate îndelungată în folosul acestei instituții. Sigur, după Primul Război Mondial, instituţia devine o instituție românească, care a fost ridicată la rang de universitate în anul 1932. Între 1929-1932, în interiorul incintei Academiei s-au realizat laboratoarele și o nouă clădire, proiectată de către doi arhitecti din București, Florea Stănculescu și Ion Bănică.
Mai amintim că între 1948 și 1959 aici a funcționat și o secție în limba maghiară, iar din 1958 până în 1989, această instituție poartă numele lui Petru Groza.
Așadar, de aici, din dreptul Academiei, din dreptul Vămii vechi, a pornit satul Mănăștur. A mai existat o vamă situată într-o clădire ce nu mai există astăzi, la confluența străzii Câmpului cu strada Calea Mănăștur, pe colț, unde astăzi este un spațiu verde amenajat.
Pe partea opusă, amintim de Fabrica de Bere. Strada limitrofă fabricii s-a numit strada Berăriei, nume la care a revenit în zilele noastre. Producerea berii are vechime în oraș. Se pare că din secolul al XIV-lea, locuitorii germani, coloniștii germani, dar și călugării iezuiți produceau bere. Acest fapt este amintit de acel oaspete venit din Suedia, care în timpul lui Rákóczi II a vizitat Clujul și Mănășturul. El fiind nordic, a dorit să bea bere și bineînțeles că această bere a consumat-o la călugării iezuiți.
Fabrica de Bere a fost fondată în 1878, numită inițial Czell, însă clădirea de astăzi datează din 1911. Numai că în 2011, la chiar centenarul fabricii, aceasta a fost închisă, iar în 2013, o parte a clădirilor a fost demolată. Astăzi, acolo ființează complexul Platinia, cu hotel, cu tot felul de clădiri, și desigur, zona s-a modernizat, în raport cu noile vederi ale arhitecţilor Clujului.
Clujul a mai avut o întreprindere de bere, a fraților Zsigmond.
În complexul de clădiri al Academiei de Agricultură este inclusă și fosta mănăstire, cea de la numărul 9. Această clădire a fost locuită de iezuiți, când au fost alungați din oraș, în perioada reformei religioase. În 1615, Gabriel Betlem le-a restituit Abația și le-a permis să gestioneze o școală elementară, care a funcționat aici.
Inițial clădirea aparținea unei femei numită Borbála Galambfi sau doamna Szentpáli, care prin testament a lăsat moștenire conacul ei, iezuiților. Clădirea a fost prădată de tătari în timpul expediției pe care au întreprins-o în Transilvania, în 1657. Mănăstirea iezuiților a funcționat aici până în 1670.
După desființarea Ordinului Iezuiţilor, în 1773, clădirea a revenit Bisericii Catolice, iar în incinta clădirii se află o capelă pe două niveluri. Este o clădire în forma de U, cu un tavan decorat cu stuc. În segmentul vestic al fațadei a existat o intrare cu poartă cu încadrament de piatră și cu o stemă a unei familii de baroni, Perényi.
Sala Mare a fost folosită de catolici ca și capelă până în 1894, când au fost nevoiți să predea clădirea Academiei de Agronomie. După Primul Război Mondial, sala mare a funcționat timp de câțiva ani și ca biserică ortodoxă. Clădirea are un acoperiș inedit, cred că este singurul acoperiș cu șindrilă care a mai rămas în Cluj, iar anul 1747 înscris menționează, probabil, sfințirea clădirii. Catolicii au căutat locaţia prielnică pentru o nouă capelă și au construit-o peste drum, pe Calea Mănăștur, la numărul 12. Și astăzi funcționează acolo biserica cu hramul Maria Îndurerată, despre care noi vom vorbi separat într-un mic capitol dedicat. Clădirea a fost finalizată în 1942. La numărul 16 este o clădire care a fost și cămin cultural, și secție de poliție a Mănășturului, și cinematograf. Iar la numărul 20, unde este în prezent școala Spectrum, a fost o școală primară de la începutul secolului XX. Școala a purtat mai multe denumiri, în funcție de timpurile în care a funcționat. Inițial era școală primară, pe urmă școală medie mixtă, numărul 6, liceu de mate-fizică numărul 1, între 1975-1980, școala generală numărul 4, între 1980-2001, școala Ioan Lupaș, 2001-2010 și astăzi se numește Școala Internațională Spectrum.
Dacă ar fi să amintim numele străzilor care structurau Mănășturul, prima de care am și discutat este Calea Mănășturului, care leagă orașul de cartier și, bineînțeles, este arteră principală pentru că este artera care vine de la Oradea. Pe urmă, în stânga, este strada Câmpului, pe care am amintit de existența dispensarului medical al Prințului Mircea. Enumerăm strada Bisericii, astăzi strada Govora, strada Ospătăriei, strada Dealului, care nu mai există astăzi, strada Episcopul Moga, de asemenea nu mai există, regăsim strada Ion Meșteru, fosta stradă Calvaria, strada Lingurarilor, unde au locuit romi, specializaţi în fabricarea ustensilelor din lemn. După câte am auzit de la vechi mănăștureni, lingurarii erau renumiți pentru nunţile lor. Fetele erau îmbrăcate extrem de frumos cu rochii colorate. Asta știu de la colegă de-a mea mănăștureancă, Chiș Paula, fostă Albu, care îmi povestea despre nunțile pe care le făceau romii din Mănăștur, ca o tradiție a lor în acest cartier.
O altă alee care există și astăzi este Calea Florești. Sigur că astăzi străzile sunt mai numeroase, datorită reconfigurării și dezvoltării cartierului.
Lângă podul care traversează linia de tramvai, era cârciumă numită Cârciuma Costăneasa. Acolo pe vremuri veneau tot felul de personaje mai mulți sau mai puțin dubioase. Mai era, tot pe strada Lingurarilor, cârciuma lui Calicu. Pe actuala stradă Taberei, în perioada interbelică se organizau târguri de lemne.
Dacă amintim despre toponimia vechiului Mănăştur sau a ulițelor satului, trebuie să spunem că un punct de plecare în acordarea acestor nume sau denumiri era fie originea locuitorilor, de exemplu, Calea Mănășturului – mănăștureni, sau, a punctelor de reper, vezi Strada Bisericii, Strada Calvaria, Strada Fabricii de Bere, dacă e hotarul satului, Strada Câmpului, Calea Florești, care mai era și drumul țării, sau chiar forma reliefului mai dădea nume străzilor, strada Dealului, ori după ocupația oamenilor, cum am mai spus, strada Lingurarilor. Dar și locurile din moșia satului, să spunem, sunt denumite, în general, după relief, după unele caracteristici specifice. lată câteva: Fânațele sunt la Gloduri, în Spini, groapa Genții, Răriști, Fundături, Coasta Mică etc. Apoi pășuni: Capu Dealului, Groapa Moșului, Groapa Baciului, în Fundoaie, în Vale, pe Răzoare etc. Teritorii care erau arate: Cânepiștri, La Șapca Verde, Veresmort, Sub Trei Poieni, După Garduri, Sub Galcer, La Râpi etc. Au mai rămas terenuri arabile și astăzi, la Poduț, în Fundături, în Spin.
Unele păduri erau proprietatea satului, altele erau proprietatea statului și a Bisericii Romano-Catolice. Pădurea satului, sau urbarială cum era numită, era proprietatea cetățenilor din Mănăștur și avea diferite denumiri, Pădurea Bisericii, La tăuri, Pădurea Galcer. De ce îi spune așa? Pentru că a fost a bisericii, dar a fost cumpărată la mijlocul secolului XVI de un cetățean numit Gall Cserey.
Pădurile – proprietate a statului și a Bisericii Romano-Catolice erau Pădurea Dumbrava, Pădurea La Pana, Pădurea între Pâraie, Pădurea Poiana Popii, Pădurea Hoia. Sunt niște denumiri care arată realitățile din zonă.
În Mănăștur, de asemenea, erau frecvente poreclele sau ciufala, cum se numește. În marea majoritate a cazurilor erau moștenite din tată în fiu și își au originea fie din situații hilare, fie din pronunțarea voluntară sau involuntară, incorectă a unor nume. De exemplu, cităm pipiriga, tentu, biștoșuț, raru, chica, urâta, mica etc. De cele mai multe ori, când cel care poartă porecla moare, ciufala se preia de către copiii acestuia.
Ca dialect, mănășturenii vorbeau ardelenește, un dialect din nord-vestul Ardealului, completat de cuvinte de origine arhaică, iar obiceiurile se încadrau În general în obiceiurile din Ardealul de Nord-Vest.
Un rol de seamă l-a avut școala. Trebuie să amintim că în Mănăștur a ființat o școală în cadrul parohiei greco-catolice, singura școală românească, primară din Mănăștur. Mai era o școală românească în Cluj, școala Ioan Bob. Din 27 de școli primare, înainte de 1918, numai acestea erau școli românești. Dacă despre biserica din Deal am vorbit separat, aș adăuga că la un moment dat, biserica, astăzi Calvaria Romano-Catolică, în perioada interbelică, a fost închiriată de către Biserica Catolică, greco-catolicilor pe o sumă modică de un leu. Vă dați seama că era o sumă simbolică.
Această administrare a bisericii a fost dată unui preot, Valer Pop. Un alt preot ce trebuie amintit este doctor Alexandru Peteanu, iar între anii 1927-1940 îl regăsim pe preotul Petru Damp, urmat de preotul Valeriu Giurgiu.
Se pare că aici, în Mănăștur, a fost așezată icoana Maica Milelor, cumpărată de episcopia greco-catolică de la Contele Kornis, icoană făcătoare de minuni. În legătură cu această icoană, se spune că e cea mai veche icoană cunoscută, făcută de meșterul Luca din Iclod, autorul miraculoasei icoane Maica Domnului cu Pruncul. Sunt voci care susțin că această icoană de la Nicula s-ar afla acum în reședința mitropolitană din Cluj.
Am mai putea aminti de Moara iezuită, care astăzi este în paragină și care era pe strada Calvaria, numărul 32. Astăzi sunt numai ruinele pereților care încă nu s-au dărâmat.
Acest monument abandonat reprezintă cea mai veche clădire cu caracter industrial din oraş, aflată între Parcul Rozelor și Parcul Iuliu Hațieganu. Clădirea actuală a morii datează din 1796, fapt atestat de o inscripție cu text latin, afișat cu ocazia renovării din 1832. Placa de piatră se găsește și azi pe fațada estică a clădirii.
Documentele atestă cumpărarea tehnologiei uzinei de hârtie din Aiudul de Sus, de către Ordinul Iezuit, în 1717, cu scopul de a instala o fabrică în Cluj-Mănăștur. Moara de hârtie, construită pe canalul Morii de pe strada Calvaria numărul 32, a început producția la 1718-1719, deși documentele scrise o datează numai din 1741. După desființarea Ordinului, moara a intrat în proprietatea Episcopatului Romano-Catolic. Moara de hârtie a fost reconstruită din piatră, probabil pentru a satisface necesarul de hârtie în creștere al orașului Cluj. În timp, a fost și un depozit de moară de ardei. Oricum, ea se află într-o stare deplorabilă și nu cunosc niciun proiect de restaurare a clădirii sau cel puțin pentru conservarea ruinelor.

Biserica Calvaria

Istoria Bisericii Calvaria începe prin secolul al XI-lea și se leagă de trei obiective principale: biserica, cetatea și mănăstirea, nu neapărat în această ordine. Situată pe un platou pe care s-au realizat primele construcţii din zona Clujului, locația a fost și centrul comitatului Clus. Avem ca dovadă un document din 1173, care amintește de Toma, comite de Cluj. Și astăzi zona are o înălțime care domină întreg cartierul Mănăștur, bineînțeles, în urmă cu o mie de ani, diferența de nivel era și mai mare. Oamenii de atunci au construit palisade și întărituri și cu valul de pământ ce proteja zona era „un zid” cam de 16 metri, care acoperea partea de sud, est și vest, pentru că partea de nord nu avea nevoie de o asemenea protectie suplimentară, fiind apărată de o colină naturală. Pe lângă acestea, aici erau mlaștini și era, ca să zicem aşa, un sistem defensiv natural.
De la această mănăstire – monostor sau monasterium, în limba latină – vine numele acestui cartier, ce înainte a fost un sat. Ţinem cont că numai din 1895, Mănăşturul va fi un cartier al Clujului. Calvaria este un cuvânt care apare în conștiința clujenilor mai târziu, secolul XIX, și este acea ridicătură pe care o avem la intrare, unde este o capelă închinată Mariei și lui Iisus, realizată în 1831. Pentru că era la o anumită altitudine și în acea perioadă, 1831, biserica şi mănăstirea erau în ruină, clujenii i-au spus Calvaria, de la calvarul dus de Iisus cu cele 14 opriri, când a fost dus și crucificat. De fapt, Calvaria înseamnă căpățână, în limba latină, și este traducerea golgotei din limba ebraică și este înălțimea pe care a fost înmormântat Adam și crucificat lisus ca să răscumpere păcatele primului om. Deci, totul este simbolic, astfel că în conștiința clujenilor a intrat sub acest nume, dar numele oficial era Mănăstirea Benedictină Sf. Maria.
Prima construcție se pare că a fost o cetate a lui Gelu, a voievodului Gelu, din secolul IX. Cronicarul anonim al regelui Ungariei Béla al II-lea amintește în Gesta Hungaronum că voievodul român Gelu s-a retras după bătălia de la Căpuș la o cetate de lângă Someș. Aceasta e cea mai aproape de Someș, așa că putem spune că asta a fost cetatea amintită, și nu Dăbâca. Ulterior, regalitatea maghiară își stabilește aici sediul comitatului, un fel de județ al zilelor noastre, ce avea în frunte un comite, un nobil numit de rege, echivalentul unui prefect de astăzi.
Este pitorească istoria acestui loc: în 1068 este distrus de către o populație asiatică numită pecenegi. Aceștia, de origine turcică, au dat mult de furcă populației autohtone, au și conviețuit cu ei. Pecenegii și cumanii au dominat această zonă o lungă perioadă de timp, anterioară cuceririi maghiare a Transilvaniei.
Regii maghiari vor aduce aici călugări de etnie germană din ordinul lui Benedict. Benedict de Nursia a fost un italian care s-a născut în această localitate din Italia, în secolul V, și a fondat un ordin călugăresc extrem de important pentru Europa. Din punct de vedere al arealului, Clujul se pare că este extrema de răsărit, în care s-au așezat acești călugări. Când au venit aici? Unii spun că în timpul regelui Béla I, alții, că în timpul lui Ladislau I cel Sfânt, alții amintesc de Ștefan cel Sfânt. Oricum, în secolul al XI-lea, această abație a fost stabilită aici. Deci, coexistau abația și comitatul.
Abatele de aici a fost înzestrat cu o serie de proprietăți, o serie de sate de astăzi cum ar fi Apahida, Floreștiul, Baciu etc. Apahida își trage numele de la „podul abatelui” (Apát hídja în limba maghiară), pentru că aici era posesiunea unui abate care avea puterea și titluri echivalente cu cele ale episcopului de Alba-Iulia. Așa putere avea acest abate că răspundea direct numai în fața arhiepiscopului de Esztergom sau de Strigoniu, din Ungaria. Fapt ce a creat invidia episcopului de Alba-Iulia, astfel că în „dreptul creștinesc” au avut loc niște lupte și niște jafuri cumplite. Episcopii de Alba-Iulia erau nemulțumiți că acești abați aveau niște drepturi extraordinare, pecuniare mai ales, și se știe din documente că în secolul al XIII-lea, un episcop Adrian atacă, distruge, îl ia prizonier pe abatele acestei mănăstiri. Atâta știm că avea inițiala „L”, presupunem cum îl chema: Laurenţiu, Ladislau, nu știm.
Apoi, vine aici episcopul Wilhelm, aruncă în Someş toate prerogativele și drepturile primite de la regii maghiari și arde documentele primite de la papalitate. Ce-i dat de Domnul e ars, ce-i dat de rege – aruncat în apă. Până la urmă a fost o luptă continuă între episcopul Transilvaniei și abatele de la Mănăștur. Sigur, Papa de la Roma a luat apărarea acestui abate, căruia i-a dat ca de putere inelul și mitra, simboluri ce se ofereau în mod normal episcopilor și arhiepiscopilor. Conflictele acestea au fost rezolvate de istorie, practic a venit marea invazie a mongolilor care a făcut zob totul: și localitatea de aici – Clus, și Clujul, care era încă sat. Atenție, avem de-a face cu două Clujuri, chiar trei, la un moment dat. Era Clujul de aici, cuvânt ce înseamnă loc închis între dealuri, și Clujul oraș-cetate, ce-și avea perimetrul în Piața Muzeului de astăzi, Clujul sat – Piața Unirii. Și între Clujul oraș și Clujul abație au avut loc multe lupte, o rivalitate continuă. După invazia mongolilor nu se mai știe nimic de mănăstire sau de biserică. Se pare că aici mănăstirea, după ce date avem, la sfârșitul secolului al XIII-lea, își continuă activitatea ca loc de adeverire, un fel de notariat, un convent în care toate actele oficiale din comitatele din partea de nord a Transilvaniei sunt emise, semnate. Aici și-au făcut ucenicia o serie de cancelari ai voievozilor din Transilvania și ai regilor maghiari.
Satul din jurul acestei biserici – mănăstiri a fost locuit prima dată de germani, apoi au venit românii în număr mare în zona asta, cam în secolul al XI-lea. Nu că nu existau în zonă, dar nu puteau să se stabilească în oraș din cauza confesiunii ortodoxe. Și atunci, s-au aşezat în Mănăștur. Ăștia-s strămoșii vechilor mănăştureni – deci au aproape o mie de ani vechime. Clujenii din cetatea Cluj au avut un conflict cu călugării de aici, deși recunosc că locul acesta e mai vechi. Urmărind, la un moment dat, un nobil din Suceag, bineînțeles, ca pretext să atace și mănăstirea, acesta din urmă fiind refugiat în mănăstire, îl iau prizonier, îl și decapitează, pentru că nu puteau să-l execute altcumva, acesta fiind nobil. Aici a fost o alianță între clujeni și floreșteni, atunci Floreștiul se numea Feneșul Săsesc. Unul din combatanții din Cluj era Martin, frații Martin și Gheorghe, sași de origine, făuritorii statuii Sf. Gheorghe care se află la Praga; statuia din Cluj, din fața bisericii reformate de astăzi, este o copie realizată în 1904. Acest sculptor era unul din asediatorii acestui loc.
Un alt episod din istoria acestei mănăstiri se leagă de Matia Corvinul. La un moment dat, ca în mai toată Europa, șefi ai mănăstirilor erau numiţi laici, care în documente apar sub numele de comendator sau guvernator, după cum s-a întâmplat și la Mănăștur. În perimetrul acestei mănăstiri are loc o conspirație împotriva lui Matia Corvinul. Ei chiar îşi ridică nişte ziduri, dar Matei Corvin le distruge, ca urmare a faptului că numeroși membri ai nobilimii și chiar reprezentanți ai mănăstirii au participat la un complot, prin care au vrut să-l pună ca rege al Ungariei pe voievodul Transilvaniei. Matia a venit și a făcut o demonstrație de forţă și se pare că zidurile mănăstirii au fost dărâmate la cererea clujenilor.
În anul 1556, sorții de izbândă dau câștig de cauză reformaților, ordinele călugărești sunt desființate, averea lor trece în patrimoniul, să-i spunem, statului. Foarte interesant, o dată cu venirea familiei Báthory, mănăstirea este dată iezuiților. Aceștia vor înființa în 1579 o școală cu rang înalt, pe care în 1581 o vor muta în Cluj, fiind „strămoașa” universității Babeș-Bolyai de astăzi. Deci, acel colegiu academic cu rang de universitate aici a fost pentru prima dată. Sigur, iezuiții au mai avut o școală, la nr. 9, pe Calea Mănăștur de astăzi, unde astăzi funcționează o capelă greco-catolică.
Din 1970 încep niște săpături arheologice în zonă, realizate de doi arheologi care au cam fost uitaţi – Péter Jámbor și Ștefan Matei, care descoperă o rotondă, o construcție circulară, sub care se aflau rămășițele unei biserici cu trei nave. Deci, știm că a existat o biserică romanică, pe urmă rotonda, ulterior s-a realizat o biserică a cărei construcție începe în secolul al XIV-lea și e terminată în 1508, după cum scrie pe una din plăcile de pe intrarea de astăzi. S-a realizat o nouă biserică, de data aceasta în stil gotic, cu două turnuri. Ceea ce vedem noi astăzi este o copie aproape fidelă a bisericii de atunci, din secolul al XVI-lea. Biserica actuală este realizată în 1896. E anul în care în regatul maghiar, bineînțeles, și în Cluj, s-au realizat o serie de construcții, fiind anul mileniului – se sărbătoreau o mie de ani de la venirea maghiarilor în zona în care locuiesc și astăzi. Construcția noii biserici nu a durat mult, corul și sacristia erau cele vechi din secolul XV. Foarte interesant este că e o biserică realizată în stil neogotic, fără contraforturi, spre deosebire de Biserica Sf. Mihail.
Tot în acest areal se va face un castel, în locul imobilelor mănăstirii. Biserica rămâne, deși nu a prea fost îngrijită, mai ales în secolele XVII-XVIII. Acel castel este dat de voievozi oamenilor lor de încredere. Până la urmă, și imobilele mănăstirii și clădirea bisericii, cea din 1508, care a fost în floare în secolele XVI-XVII, s-au degradat, la un moment dat vor fi folosite ca depozite de grâne și chiar depozite de muniții, în timpul stăpânirii austriece. De aici, în 1818, când s-au pus bazele actualului liceu Báthory, fost nr. 11, fost romano-catolic, pietre, bucăți din aceste construcții de aici, din biserică, au fost folosite în cadrul acelor construcții pe care le avem astăzi în centru. La această dată, episcopul de Alba-Iulia a pus problema dărâmării, astfel că au rămas foarte puține lucruri de atunci. O vor reconstrui în 1896.
Ce rămâne din vechea biserică? Să vedem pe măsură ce facem descrierea edificiului.
În fața construcției avem statuia Mariei cu Pruncul – este originalul, avem portalul – nu e originalul, acela se află la lapidariul muzeului de istorie. De asemenea, avem două plachete – primele originale sunt scrise în limba latină, dar administratorii acestui edificiu religios au fost destul de inteligenți să pună și în limba germană, engleză, maghiară și română traducerea din limba latină. Pe partea de sud, sus, avem un leu funerar: unii spun că acest leu ar fi fost din perioada romană, o statuie încastrată în zid, alții, dimpotrivă, că făcea parte din cadrul primei biserici, cea de care am amintit, dinaintea rotondei. Se poate, dar leul era și simbolul regalității maghiare, iar regii maghiari îți puneau „amprenta” pe aceste construcții.
Mai avem un lucru foarte important, un cadran, un ceas solar, de la mijlocul secolului al XV-lea, marcat în grafie gotică medievală, minusculă, având deasupra trecut numele abatelui Antonius, acesta fiind cel mai vechi ceas cunoscut din Transilvania. S-a mai găsit un fundament, stâlp, al vechii biserici, care reprezintă un tip cu barbă înconjurat de animale fantastice, un fel de dragoni. Ce e important aici? Exista o școală de sculptură de stil romanic în Cluj, în secolul al XIII-lea.
Interiorul bisericii nu este atât de bogat ca al altor biserici catolice, dar are câteva piese de rezistență.
Sacristia. Portița de intrare este cea din secolul al XVI-lea, vedem și ogiva în formă de cruce. Corul, baza corului este tot a vechii biserici. Pe pereții bisericii sunt puse cele 14 opriri ale Domnului Iisus, via Dolorosa – drumul spre Golgota, foarte bine realizate, din bronz. Acestea au fost așezate în 2008, înainte de resfințirea acesteia din anul 2010 cu ocazia celebrării a 950 de ani de la construcţia bisericii. ( Biserica a fost resfințită în 1996 – în perioada interbelică locașul a fost folosit de cultul greco-catolic, iar în perioada comunistă de cultul ortodox. Din 1990 până în 1994, biserica a găzduit cele două culte, iar din 1995 e romano-catolică). De asemenea, avem o orgă adusă de la biserica evanghelică din Daia, fiind construită de meșterul Samuel Maetz. În cadrul bisericii sunt încastrate pietre din vechile morminte, așa este de exemplu piatra unui celebru preot iezuit Thaddaeus Maner, care a trăit în secolul al XVIII-lea și a învățat foarte bine limba română. În jurul bisericii vedem morminte datate din secolele XVIII-XIX, fiind vorba de înalți prelați și „sponsori” ai bisericii.
Este o biserică extrem de interesantă, modul în care este amenajat acest parc din jur și panorama asupra Mănășturului de astăzi creează o oază de liniște. Este un alt brand al Clujului care merită cu adevărat vizitat.

Biserica Maria Îndurerată, Calea Mănăştur 12

Iezuiții au fost alungați din oraş în timpul reformei, dar în 1615, Gabriel Bethlem le-a redat abația din Mănăştur şi le-a permis să deschidă o școală elementară.
O femeie catolică foarte zeloasă, Galambfi Borbála, care locuia pe Calea Mănăştur de azi, la nr 9, le-a lăsat iezuiților prin testament casa ei. Aici a funcționat o școală și mănăstirea Ordinului iezuit până în anul 1670, an când s-au mutat în oraș. Clădirea a rămas în proprietatea ordinului până în 1773, când au fost izgoniți din Cluj. Casa a revenit Bisericii Catolice. Sala mare a casei a fost transformată de catolici în capelă până în anul 1894, an când Biserica catolică a trebuit să cedeze clădirea Academiei Agronomice. După Primul Război Mondial, sala mare a fost biserică ortodoxă. S-a hotărât de către conducerea bisericii catolice ridicarea unei capele pe partea opusă a străzii, la nr. 12, lucru concretizat prin construirea unei capele mici, patronată de Sfânta Fecioară Îndurerată. Încă din anul 1931 exista un plan de a transforma capela într-o biserică, edificiul fiind terminat în anul 1942, la 27 septembrie.
În biserică există un altar foarte frumos, în stil baroc care o reprezintă pe Fecioară scăldată în raze aurii, alături de 16 statui; altarul a fost realizat de celebrul sculptor Anton Schuchbauer, în secolul al XVIII-lea și a fost adus din Biserica Sf. Mihail. Subvenția pecuniară a fost realizată de contele Gyulaffy László, astfel că pe cornișa principală apare stema contelui înconjurată de lei. Fațada turnului e împodobită cu trei statui aduse din vechea capelă: Fecioara Maria, Sfântul Ștefan, Sfântul Ladislau.
În cadrul bisericii există o icoană a Fecioarei, foarte frumoasă și valoroasă, dar autorul ei este anonim.

Biserica Adormirea Maicii Domnului, strada Govora nr 19

Satul Mănăștur, actual cartier al Clujului, este amintit încă din secolul XII. Date concrete în ceea ce privește organizarea bisericească a românilor din acea perioadă nu există. Prin deducție și analogii, putem spune că locuitorii români de la marginea Clujului medieval aparțineau ierarhic de Biserica Ortodoxă. Dintr-o scrisoare adresată regelui Sigismund de către un anumit Conrad Iacob Hildebrandț, membru al unei solii suedeze, trimisă de regele Suediei principelui Rákóczi György al II-lea (Gh. Rákóczi al II-lea), rezultă că în Mănăștur exista un preot ortodox și o biserică ortodoxă.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, negustorii macedo-români Pavel și ginerele său Gheorghe Cristofor Lituatul construiesc o mănăstire în satul Mănăștur. La începutul secolului al XVII-lea, cei aproape 500 de români trec la confesiunea greco-catolică împreună cu biserica, scopul îl știm, obținerea de drepturi politice pentru populaţia românească.
În anul 1728, sub președinția iezuitului Adam Fitter, a avut loc în Mănăștur un important sinod al bisericii unite cu Roma. Inochentie Micu amintește în urma conscripţiei din 1733, că în Mănăștur e o biserică și o casă parohială, precum și doi preoți, Vasile protopop și Precub. În 1756, protopop greco-catolic al Mănășturului era Teodor Meheși. În jurul anului 1800, Mănășturul era centru de protopopiat greco-catolic. De remarcat și descoperirea unei pietre funerare, datând din anul 1721, cu inscripția „Aici zace Aneta Bodea, fiica preotului”.
La 28 martie 1848, la casa parohială s-a desfășurat o adunare a revoluționarilor români, prezidată de Florian Micaș și losif Hodoș.
În 1948, biserica revine la cultul ortodox, paroh fiind Emil Mureșan, care a supravegheat între 1950-1961 construcția actualei biserici. Biserica e făurită din beton și cărămidă, în stil bizantin, sub formă de cruce. Picturile au fost realizate de Cornel Cenan și Ioan Gavrilă; iconostasul e datat 1754 și provine de la Capela Episcopiei Greco-Catolice. Biserica a fost sfințită la 1 octombrie 1961, de către episcopul Teofil Herineanu.
Între 1979-2010, paroh al bisericii a fost Matei Popovici, un mare pasionat și cunoscător al bizantinologiei.
În zilele noastre, biserica e păstorită de Preot paroh dr. Dan Hognog si de preot dr. Dorin Ielciu.

Augusteum şi Biserica cu cocoș

În partea de vest a orașului nostru, mai precis dincolo de strada George Coșbuc, acum mai bine de două sute de ani erau o serie de parcele (terenuri) pustii. Cândva în această zonă era grădina Haller (aparținând unei familii înstărite venite din Sibiu și care a dat Clujului doi primari). Grădina se întindea de-a lungul străzii George Coșbuc de azi, până la Canalul Morii. Surse locale ne relatează că însuși contele János Haller l-ar fi primit și găzduit în anul 1773 pe Iosif al II-lea, prințul moștenitor al Imperiului Habsburgic, fiul Mariei Tereza, atunci când celebrul personaj a vizitat Clujul. Se pare că împăratul Francisc I Și soția sa Carolina au vizitat această grădină, în vizita lor în Cluj din 1817; banca pe care s-a odihnit cuplul a fost marcată cu o placă comemorativă. Persoana care a început schimbarea aspectului acestei zone, azi extrem de aglomerată a Clujului, a fost celebra Rozália Csáky, soția președintelui Guberniului transilvan, baronul János Josika, membru al unei influente și de tradiție familii a aristocrației clujene și transilvane. Contesa a cumpărat o porțiune din grădina Haller și a instituit o „Grădină a Poporului”. Mai târziu, în anul 1827, a închiriat și terenul de dincolo de Canalul Morii, aşa-numita „Luncă a furnicilor”, și-a convins prin influența ce o avea în societatea de atunci a Clujului să lege aceste două terenuri cu un pod normal de lemn, pe locația podului de azi, din extremitatea nordică a actualei străzi G. Coșbuc. Treptat, această zonă de grădini s-a transformat într-o stradă numită Nepkert (Grădina Poporului). Societatea de femei, patronată de contesa Rozália Csáki, a construit în nordul străzii o casă pentru femei sărace, apoi pe malul Canalului Morii un bazin de înot. Ulterior, în anul 1846, pe locația bazinului s-a realizat prima fabrică de ulei comestibil.
Tot în nordul străzi, în partea stângă, cum te îndrepți spre parcul Simion Bărnuţiu (Parcul Mare), a funcţionat din 1830 prima grădiniță a Clujului, iar pe colţul străzi, la confluența cu Calea Moților de azi, era Capela Haller.
Având în vedere faptul că împărăteasa Carolina a trecut prin această zonă și-a donat o sumă considerabilă de bani săracilor din Clujul de început de secol XIX, Societatea femeilor clujene a cerut permisiunea curții din Viena ca instituțiile de aici să poarte numele împărătesei. Așa că, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, instituțiile respective purtau denumirea de Augusteum (de la Carolina Augusta). Capela a fost proiectată de renumitul arhitect al Clujului Anton Kagerbauer și-a fost ridicată din bani publici (1847). A funcționat aici și un azil de bătrâni, dar a fost închis din cauza problemelor financiare care au intervenit pe parcurs. Capela în care serviciul divin era realizat de către călugării franciscani a fost preluată de către parohia catolică în urma falimentului pe care l-a suferit Societatea care întreținea grădinița și școala primară (1907). Clădirile care se văd și azi au fost ridicate în acea perioadă de început de secol XIX. Parohul de atunci al bisericii romano-catolice din Cluj, Jozsef Hirschler, a încredințat clădirile ordinului călugăresc feminin „Fecioara Maria”, iar grădinița, școala primară și orfelinatul au purtat tot numele de Augusteum. După naționalizarea din 1948, făcută de regimul comunist, în această locație a funcționat o școală pentru copiii cu probleme, apoi Școala Generală nr. 4, unde azi funcționează școala particulară „Elf”.

Biserica cu Cocoș

Pe Calea Moților la numărul 84 este un obiectiv turistic care „scapă” multor trecători, din cauza traficului aglomerat; clujenii îi spun Biserica cu cocoș. Pe această locaţie, cum am mai amintit, ființa „Grădina Poporului”, care la un moment dat a fost proprietatea contelui Nemes. Începând cu 1840, în acest loc s-au desfășurat diverse spectacole de divertisment. Nota bene, grădina Nemes propriu-zisă era situată în partea de vest a locului amintit anterior. Această porțiune de teren a fost cumpărată în anul 1903 de către cultul reformat, cu scopul de a ridica o biserică. Ea a fost cumpărată împreună cu castelul care se afla pe locul ce-l deţinea familia Nemes. Din cauza lipsei de fonduri, construcția edificiului religios s-a amânat până în anul 1913. Proiectul iniţial a fost realizat de celebrul meșter zidar clujean János Spáda, care avea în vedere o construcție în stil neogotic, destul de costisitoare, astfel că această opțiune n-a fost aprobată și pentru că contravenea cu stilul simplu calvin.
Arhitectul, originar din Timișoara, Károly Kós, vine cu un nou proiect, într-un stil național secession, executarea revenindu-i tot mesterului János Spáda.
Structura bisericii este asemănătoare unei basilici și este compusă din trei nave: cea centrală mai înaltă, iar cele două laterale mai mici. În nord e o sală de consiliu, iar din holul de intrare dinspre latura sudică se urcă la tribună și-n turnul biserici. În partea de sud a construcției sunt două turnuri: cel din est, cu ceas cu numere romane, construit pe bază pătrată e mai înalt decât cel vestic, care e construit pe un plan circular. Ambele turnuri au scări de acces și sunt acoperite cu țigle de smalț verde. Inițial, ţiglele trebuiau să fie de culoare roșie, dar erau mai scumpe. Originalitatea construcției constă în elementele arhitecturii populare din zona Călatei, folosite de arhitect. Stranele sunt amplasate într-un singur bloc, astfel că sunt accesibile doar din navele laterale. Pe parapetul amvonului observăm simbolul vechi al creștinismului, pelicanul care-și hrănește propriii pui cu sângele și carnea sa, fapt ce se referă la jertfa Mântuitorului pentru noi, oamenii.
De asemenea, pe peretele galeriei e simbolul reînvierii, Pasărea Phoenix. Tavanul e pictat cu motive populare maghiare. Biserica a fost sfințită la 22 martie 1914, de către episcopul vicar Károly Nagy.
Cocoșul de pe vârful turnului Bisericii este amplasat într-un cerc, ceea ce reprezintă perfecțiunea. Totodată cocoșul e și-un simbol creștin, referindu-se la Petru care s-a lepădat de Isus, atunci cocoșul a cântat de trei ori. De asemenea, cocoșul vestește răsăritul soarelui, fiind și un simbol solar. Biserica cu cocoș a fost declarată monument istoric și se află pe lista patrimoniului cultural al României.

Bibliografie selectivă

Bogosavlievici Vladimir-Alexandru, Cluj 700 – Scurt istoric secolele XII – XVI, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.
Bogosavlievici Vladimir-Alexandru, Clujul văzut și nevăzut, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017.
Bogosavlievici Vladimir-Alexandru, O istorie povestită a Clujului, Editura Arcadia Media, Cluj-Napoca, 2021
Bogosavlievici Vladimir-Alexandru, Explorăm Clujul istoric. Bogo și elevii Colegiului Național „George Barițiu”, Editura Arcadia Media, Cluj-Napoca, 2022
Bogosavlievici Vladimir-Alexandru, Vechi biserici și catedrale clujene, Editura Arcadia Media, Cluj-Napoca, 2023.
Gaal Győrgy, Cluj-Napoca – Ghid turistic, istoric, cultural, Editura Tortoma Kiado, Baraolt, 2014
Goldenberg Samuel, Clujul în secolul XVI, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958
Lukács József, Povestea orașului-comoară, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2015
Pascu Ștefan, Istoria Clujului, Consiliul Popular Cluj, 1974
Sălăgean Tudor, Mihaly Melinda, Cluj-oraşul comoară al Transilvaniei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007

Nici un comentariu