Adevărul despre Memorandumul din 1892 de la Cluj și de ce ai monument și stradă cu numele lui

Știți de la ce vine numele străzii Memorandumului? Când v-ați oprit ultima dată la Monumentul Memorandiștilor ca să vedeți ce scrie pe soclu?

Memorandumul din 1892 a fost o petiție semnată de mai mulți lideri ai comunității românești din Transilvania, adresată împăratului austro-ungar Franz Josef. Memorandumul fusese precedat de o conferință a Partidului Național Român din Transilvania, în mai 1881 la Sibiu. Istoricii spun că atunci s-a decis trimiterea unui memoriu la Curtea de la Viena, în care să fie prezentate problemele românilor transilvăneni – în fapt, însă, între altele, acesta cerea nimic mai puțin decât autonomia Transilvaniei.
Memorandumul a fost prezentat la Viena în 28 mai 1892 de o delegație formată din sute de români din Transilvania, din toate păturile sociale și cu meserii dintre cele mai diverse. Memorandumul însă s-a întors de unde a venit: Franz Josef nu a vrut să primească delegația și a trimis memorandumul în plicul nedeschis autorităților maghiare, care la rândul lor l-au trimis prefectului din Turda ca să-i fie returnat președintelui PNRT, Ioan Rațiu, la fel, fără să fi fost deschis.
Deci dacă nimeni n-a deschis plicul și deci n-a luat la cunoștință oficial despre conținutul acestuia, cum au ajuns autorii memorandumului să fie judecați pentru acesta? Memorandumul a fost un act public, tipărit și distribuit în numeroase rânduri, astfel că în final acuzația adusă autorilor săi a fost cea de instigare prin presă.

Istoricii se pun de acord că memorandumul a fost un important act de emancipare a românilor din Transilvania ce a pregătit apoi, peste două decenii, unirea cu restul provinciilor românești. Trebuie spus în acest context că autorii memorandumului au cerut prin acesta numeroase libertăți pentru etnia română din Transilvania, pentru care autoritățile maghiare s-au arătat dispuse la negocieri, cu excepția unui punct, ne-negociabil de niciuna dintre părți: autonomia administrativă a Transilvaniei față de restul imperiului. Pentru că semnatarii documentului și-au menținut poziția, documentul a dus la ceea ce e cunoscut ca Procesul Memorandiștilor, judecat la Cluj, chiar în clădirea Reduta în care acum funcționează Muzeul Etnografic al Transilvaniei. În sala mare a acestuia a fost montată o placă din bronz de un metru pătrat, ce înșiră numele celor condamnați în proces, precum și numele apărătorilor lor, o puteți găsi și acum la următoarea vizită în muzeu.

Procesul Memorandiștilor din Cluj, care a stârnit atenția întregii comunități românești din Transilvania, dar și atenția presei europene, până într-atât încât a fost nevoie de înființarea unui centru de presă în hotelul Biasini de lângă cimitirul central – se consemnează la Cluj prezența jurnaliștilor din Franța și Italia – a început în 7 mai 1894, și s-a încheiat în 27 mai, într-o vreme în care deși procesul a fost amânat de numeroase ori termenele erau stabilite pentru ziua următoare, față de un proces ce ar fi judecat în zilele noastre, când procesele se amână cu săptămânile sau lunile.

În această clădire au fost judecați autorii Memorandumului

Actualdecluj.ro a vorbit cu un istoric care să dezlege ițele acestui proces al memorandiștilor, dar și contextul acelor vremuri. Istoricul Tudor Sălăgean e directorul muzeului care funcționează acum în clădirea Reduta și am vorbit cu el în biroul său aflat sub sala în care au fost judecați autorii.

Din start, Sălăgean spune ceea ce nu veți găsi în manualele de istorie și nici în izvoarele publice – principala revendicare a autorilor memorandumului a fost autonomia Ardealului, aceeași care inflamează și acum spiritele, doar că decizia administrativă asupra acestei regiuni s-a mutat într-un secol de la Budapesta la București. „Autonomia a fost principala revendicare a memorandiștilor și cea care nu era negociabilă din punctul de vedere al guvernului maghiar. Restul erau revendicări legate de dreptul de vot, educație, dar în legătură cu respectivele solicitări guvernanții maghiari erau dispuși la discuții și concesii. În schimb această problemă a autonomiei Transilvaniei nu a fost considerată negociabilă. Nici autorii nu au dorit să renunțe la această solicitare”, spune Sălăgean în biroul său în care intrăm după ce am traversat gangul unde, în urmă cu 150 de ani, autorii acestui document intrau la judecată.

Ca să înțelegem importanța acestui memorandum trebuie să facem o paranteză ca să prezentăm contextul istoric în care a apărut acest document și motivul pentru care a stârnit interes în Europa, iar acest context se întinde până cu 50 de ani înaintea redactării lui. „Înaintea realizării dualismului din 1865-1867 din Austro-Ungaria în perioada liberalismului istoric românii începuseră să beneficieze de drepturi acceptabile în Transilvania, aveau o reprezentare bună în Dieta Transilvaniei, Existau legi care ofereau o lărgire considerabilă a drepturilor românilor din Tranilvania. Dar În noul sistem statul ungar din cadrul monarhiei dualiste era conceput ca un stat unitar. Era o lege organică ce împiedica orice solicitare de autonomie”, explică Sălăgean și merită făcută precizarea că etnia română era demografic majoritară în Transilvania, dar politic era subreprezentată din cauză că sistemul electoral era diferit de cel cu care suntem acum obișnuiți: votul era unul cenzitar, în care era luată în calcul, de exemplu, și alfabetizarea. Or, cu piedici în educație, românii aveau carențe la acest capitol. Sălăgean: „Colegiile electorale erau trasate arbitrar ca să nu dea nicio șansă românilor să fie aleși. Un român putea candida indiferent de etnie, dar colegiile erau trasate în așa fel încât majoritatea votanților dintr-un colegiu să fie maghiari. Nu exista vot universal ci unul cenzitar și în funcție de avere și de știința de carte, deci în Transilvania accesul românilor la dreptul de vot era foarte limitat, și existau și măsuri la nivelul sistemului educațional care practic făceau mult mai dificilă studierea limbilor materne a locuitorilor”. De altfel, cunoscutul Georges Clemenceau nota în ziarul La Justice din 12 mai 1884: „românii sunt lipsiți de orice drepturi politice (…) În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul”.
Să mai spunem că memorandumul n-a fost primul astfel de document care cerea libertăți pentru etnia română din Ardeal: cu o sută de ani înainte Curtea de la Viena primea documentul cunoscut ca „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”. La fel ca Memorandumul peste o sută de ani, și acest document a fost respins.
Ca exercițiu, totuși, ce s-ar fi întâmplat dacă autoritățile maghiare dădeau curs tuturor revendicărilor din memorandum? „Însemna revenirea la situația de înainte de încheierea dualismului, deci practic redobândirea statutului de mare principat de către Transilvania, condus direct de mare împărat cu titlul de mare principe, cu dietă separată și un guvern separat. Erau necesare avize din cadrul organismelor din capitala imperiului, dar existau o serie de atribuții destul de largi, era practic un stat. Imperiul era o federației de state, în cadrul acesteia exista un regat al Boemiei,un regat al Ungariei și un principat al Transilvaniei. Românii doreau ca Transilvania să revină la statutul de principat autonom din cadrul imperiului”, explică Sălăgean.

Memorandumul a fost redactat la împlinirea a 25 de ani de la încheierea dualismului din 1867. Nu era motivat de vreo situație politică presantă din momentul respectiv, ci era o continuare a protestelor și memorandumurilor înaintate de românii transilvăneni în întreaga această perioadă, arată istoricul. „Românii de la început au fost împotriva încheierii dualismului și pierderii statutului Transilvaniei. Pierderile erau mai mari pentru români și pentru sași, Transilvania fiind integrată în regatul Ungariei acest regat a desfășurat o politică de maghiarizare și integrare copletă a Transilvaniei într-o structură centralizată de guvernare. Au dispărut dieta Transilvaniei, Tribunalul Transilvaniei și instituțiile specifice autoguvernării transilvănene. Era o diferență între dorințele maghiarilor și dorințele românilor și germanilor, care simțeau că-și pierd identitatea”.

• De ce a fost nevoie de un proces?
  Tudor Sălăgean: Românii în general recunoșteau autoritatea împăratului ca împărat, dar maghiarii după dualism îl numeau pe împărat rege, pentru că era rege al Ungariei. Românii nu au adresat memorandumul regelui Ungariei, ci l-au adresat împăratului Austriei, chiar dacă era același om, dar diferența era
  semnificativă. Prerogativele împăratului l-au împiedicat să primească acest memorandum, care a fost reorientat către guvernul de la Budapesta, care a decis că memorandiștii trebuie să fie judecați demonstrativ pentru a împiedica asemenea manifestări viitoare. Ei au considerat că memorandiștii au făcut o agitație pentru a-și susține drepturile. Asta a fost evident o greșeală a autorităților maghiare, au încercat să o evite cât posibil, au amânat procesul cât s-a putut de mult, practic din 1892 până la 1894 nu s-a făcut nimic concret și în tot cursul anului 1893 au încercat să poarte negocieri cu memorandiștii, oferindu-le tot felul de drepturi și disponibilitatea de negociere, cu condiția să renunțe la orice mențiune referitoare la redobândirea autonomiei. Speranța lor era ca mulți dintre memorandiști să plece din Transilvania, în România veche, și astfel procesul să nu mai aibă obiect, caz în care autoritățile ar fi fost câștigătoare morale pentru că semnatarii plecaseră.

A fost o atitudine excepțională a acestor lideri politici ai românilor transilvăneni, care s-au comportat ca niște conducători autentici, în sensul că ei știind, fiind convinși că vor fi condamnați și trmiși la închisoare nu doar că nu au profitat de șansa de a fugi peste graniță și de a începe negocieri, ci au susținut cu și mai multă perseverență doleanțele lor. Practic nu au fost arestați niciodată, au fost invitați să vină la proces, au venit, s-au comportat cu demnitate excepțională iar la sfârșitul procesului George Pop de Băsești a plâns pentru că primise o pedeapsă mai mică decât restul. Au fost condamnați pentru că asta au dorit, să facă o demonstrație publică, să demonstreze întregii Europe justețea cererilor națiunii române. Li s-a propus că se poate negocia orice, mai puțin partea cu autonomia. Nici n-au vrut să discute, n-au vrut să rezolve nimic, au vrut ca toate cererile lor să fie obținute în bloc. Toată lumea a vrut să facă o demonstrație, și memorandiștii și autoritățile. Și autoritățile chiar au încercat la un moment dat să evite escaladarea situației pentru că atitudinea memorandiștilor a fost foarte consecventă.

• • Cum a fost atmosfera la proces?
    A fost una tensionată, dar un eveniment care a marcat istoria clădirii, memorandiștii au fost aduși pentru a fi judecați în această sală tocmai pentru că aici se votase unirea Transilvaniei cu Ungaria. Practic a fost o decizie demonstrativă a autorităților maghiare de a desfășura acest proces chiar în sala în care se votase unirea.
    A fost deschis publicului, a existat asistență. De regulă la asemenea procese participau studenții juriști, tineri avocați dar și public obișnuit. Publicul stătea la galerie (dacă veți vizita clădirea Reduta veți observa că are un etaj din care se poate observa activitatea din sala mare a acesteia-n.red.). Au existat mulți români care au venit în oraș pentru a-i susține pe memorandiști, Clujul era în perioada respectivă un centru al naționalismului maghiar deci au fost și reacții ostile din partea publicului local față de memorandiști, s-au spart și ferestrele hotelului în care stăteau, dar nu au fost conflicte majore. Hotelul în care au stat memorandiștii e fostul Hungaria, de pe actuala stradă Regele Ferdinand. Hotelul Biasini era cartierul general al presei străine care urmărea procesul.
  • Care a fost câștigul acestui proces?
    În primul rând cred că conducătorii românilor transilvăneni și-au dovedit credibilitatea ca oameni politici și pe termen lung asta a avut o contribuție la succesul revendicărilor naționale ale românilor, care au dus la unirea de la 1918. Elita românească din Transilvania a dovedit că e o elită politică credibilă morală și dispusă la sacrificii pentru drepturile națiunii române. Politicienii români din Transilvania și-au câștigat o credibilitate atât de mare încât au avut o contribuție foarte mare la democratizarea româniei interbelice, chiar dacă până la urmă s-au încadrat în sistemul politicii dâmbovițene. Dar au fost priviți după 1918 ca niște oameni politici cu repere morale foarte clare și au avut categoric o contribuție la schimbarea stărilor de lucruri din România mare.

Monumentul memorandiștilor

Iată textul Memorandumului:
MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către
Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc.
MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ!
PREA GRAŢIOASE DOAMNE,
Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor.
Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie.
În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului.
Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă.
Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă.
Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri.
Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică.
În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială.
Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani.
Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne.
Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională.
Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat.
Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale.
Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, „Pragmatica Sancţiune” asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.
Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie.
Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară – s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele:
„Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata.
Iar, „Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei.”
b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări.
Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic.
Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş.
Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.
În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică.
Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti – dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii – declară:
„Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol.”
Privitor la Legea de presă constată: că „în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca „Federaţiunea”, „Albina”, „Observatorul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Tribuna” şi „Rumenische Revue” au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror „regal” a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach.”
În „Politica Agrară” memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă:
„Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei.”
În concluzie Memorandul subliniază: „Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame.
Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii.
Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului.
Sibiu, 26 martie 1892.
Dr. Ioan Raţiu preşedinte,
Gheorghe Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini secretar.
Comitetul se mai compune din următorii: Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.