370 de ani de la incendiul devastator care a mistuit trei sferturi din clădirile Clujului
IstorieTop News by Actual de Cluj - mart. 18, 2025 0 190
În anul 1655, Clujul era o cetate cu case înghesuite pe străzi înguste, majoritatea pavate cu scânduri, incendiile propagându-se cu repeziciune pe suprafețe mari. Orașul a fost afectat în multe rânduri de astfel de calamități, unul dintre cele mai devastatoare incendii izbucnind la 3 aprilie 1655, la orele prânzului, după cum arată un articol publicat de Biblioteca Județeană ”Octavian Goga” din Cluj.
Incendiul din 3 aprilie, de la orele prânzului, a distrus aproape întreg orașul, 1.800 de case ale căror acoperișuri din stuf și paie au propagat întinderea focului. S-au adăugat la acestea două biserici, în turnul bisericii Sf. Mihail clopotele topindu-se. Au fost afectate și turnurile și bastioanele cetății, în care era depozitat praf de pușcă. Mulți oameni au fost răniți, aceștia fugind din oraș pentru a se feri din calea flăcărilor, se arată în articol.
Refacerea caselor a durat un an și, în 1656, a venit și rândul fortificațiilor. ”S-au căutat și vinovații și, potrivit unei mărturii, la 16 aprilie, două persoane au fost acuzate și condamnate la moarte prin ardere pe rug. După acest eveniment nefericit s-a acordat atenție gestionării muniției, a prafului de pușcă, 102 tone fiind depozitate în turnurile orașului”, arată articolul. Cei doi posibil vinovați ar fi fost torturați mai întâi timp de trei zile, picurați cu smoală, li s-au smuls din trup bucăți de carne cu clești înfierbântați și, în cele din urmă, duși la râul Nadăș, au fost arși pe rug. Cei doi autori ar fi fost doi ucenici ai şcoli iezuite din Cluj – Mănăştur. Au fost distruse atunci trei pătrimi din clădirile oraşului, inclusiv mai multe bastioane în care era depozitat praf de puşcă.
În acea perioadă, justiția medievală era extrem de severă, iar astfel de pedepse erau aplicate frecvent în cazuri de incendiere, mai ales dacă exista suspiciunea că focul fusese provocat cu rea intenție. Nu există surse clare și definitive care să confirme identitatea celor doi condamnați sau circumstanțele exacte ale procesului lor. Totuși, documente ale epocii sugerează că autoritățile clujene au dorit să ofere un exemplu drastic pentru a descuraja astfel de tragedii în viitor. Procesul ar fi fost unul rapid, iar sentința – executată public, ca un avertisment pentru comunitate. În acele vremuri, arderea pe rug era considerată o pedeapsă rezervată pentru crime grave, inclusiv vrăjitoria și incendierea voită.
Această ipoteză este interesantă, dar și controversată, deoarece în acea perioadă, iezuiții aveau o influență semnificativă în oraș și erau implicați activ în educație și viața religioasă. Totuși, în Transilvania secolului al XVII-lea existau și tensiuni între diferitele comunități religioase, ceea ce ridică întrebarea dacă acești tineri au fost condamnați pe baza unor dovezi reale sau dacă au devenit victime ale unui context politic și religios complicat.
Se spune că cei doi ucenici au fost acuzați că ar fi provocat incendiul fie din neglijență, fie intenționat, poate ca parte a unui act de răzbunare sau dintr-un motiv necunoscut. Totuși, dovezile împotriva lor par să fi fost slabe sau inexistente, iar procesul lor ar fi fost mai degrabă o judecată sumară decât o investigație riguroasă. În acea perioadă, acuzațiile de incendiere erau extrem de grave, iar justiția medievală, bazată adesea pe mărturii indirecte sau chiar pe superstiții, putea condamna oameni fără probe concludente.
Contextul istoric în care s-a petrecut acest eveniment este esențial pentru a-l înțelege. În Clujul secolului al XVII-lea, iezuiții încercau să își consolideze influența în rândul populației, însă se confruntau cu opoziția protestanților, care dominau orașul. Este posibil ca cei doi ucenici să fi fost victime ale acestor conflicte, iar condamnarea lor să fi avut și o componentă politică. Nu ar fi fost prima dată când un dezastru era folosit ca pretext pentru a elimina anumite persoane sau grupuri considerate incomode.
De asemenea, în mai 1656 s-a decis angajarea a doi observatori cu trompete, care să supravegheze orașul din turnul Porții Podului și, înzestrați și cu tobe, să anunțe nu doar trecerea timpului, dar să și avertizeze populația în caz de catastrofe. ”Unele din incendiile care au afectat Clujul medieval au fost accidentale, dar majoritatea s-au datorat unor expediții militare, răufăcătorilor ori vagabonzilor, dar și unor acte de răzbunare. Făptașul își prevenea uneori victima lipind pe gardul sau zidul casei acesteia o reprezentare grafică a unui cocoș roșu”, se arată în articol.
Autoritățile locale au încercat să limiteze pagubele, dar mijloacele de stingere a incendiilor erau rudimentare. Lipsa unei rețele organizate de pompieri și a echipamentelor adecvate a făcut ca flăcările să ardă necontrolat timp de mai multe ore, distrugând o mare parte a orașului. După stingerea incendiului, locuitorii au fost nevoiți să își reconstruiască casele și afacerile de la zero. Orașul Cluj a învățat din această tragedie și, în anii următori, s-au impus reguli mai stricte privind construcțiile și siguranța împotriva incendiilor.
Incendiul din 1655 a rămas în memoria colectivă a orașului ca unul dintre cele mai mari dezastre din istoria sa. Pe lângă pierderile materiale, acesta a avut și un impact psihologic puternic asupra populației, care a fost forțată să-și reia viața de la capăt. Orașul Cluj a fost victima unor incendii de proporții în 1489, în 6 mai 1607, 24 iunie 1631, 3 aprilie 1655, 17 mai 1689, 6 mai 1697, 31 august 1798, 1 mai 1830, 1839, 22 aprilie 1876, 7 septembrie 1895.
