Special TIFF.20. Oamenii din culisele Festivalului de Film Transilvania. La povești cu primii membri ai echipei, care mișcă rotițele „mașinăriei cu suflet” TIFF, încă de la începuturi
CulturăFestivalFilmTop News by Kristina Reştea - aug. 01, 2021 0 524
De două decenii, Oana și Tudor Giurgiu, alături de Mihai Chirilov și, ceva mai recent, de Cristi Hordilă, conduc organizarea la Cluj a unuia dintre cele mai iubite festivaluri din țară. E și cel mai mare festival de film din România și primul mare eveniment al orașului devenit între timp festivalier. Alături de ei, sunt alte zeci de rotițe care pun în mișcare festivalul. De fapt, echipa a ajuns deja la alt ordin de mărime – înspre 300. Ceea ce știe mai puțină lume e că printre aceste rotițe, câteva s-au alăturat „mașinăriei” încă de la începuturi și au rămas în echipă de atunci, preluând diferite roluri. Am stat de vorbă cu trei dintre oamenii TIFF care de obicei nu ies în față, pentru a povesti despre începuturile festivalului, schimbările prin care au trecut oamenii, evenimentul și orașul de atunci și despre cum e să pui în mișcare un festival de asemenea anvergură, an de an, de 20 de ani. De la Matizul plin de calculatoare care făcea la începuturi drumul București – Cluj, la burlanele construite pentru biroul central la o altă ediție, de la pachetele pentru copiii de la Pata Rât duși pentru prima oară la cinema care i-au emoționat pe cei din echipă la detalii din culisele pregătirii cinematografelor de Cluj pentru primele filme TIFF și cum au schimbat ele fața orașului – trecem în revistă câteva dintre amintirile din anii în care a crescut festivalul.
„Mașinăria cu suflet” e termenul lansat de selecționerul Mihai Chirilov la una dintre deschiderile TIFF.
Voluntar la TIFF 1. „Aici nu sunt lucruri care să nu se poată întâmpla”
Diana Mărginean gestionează acum partea de protocol special de la TIFF – mai precis invitațiile pentru parteneri, sponsori, administrație, adică semnele de respect pentru cei care au ajutat de-a lungul timpului festivalul sau pentru echipele care vin cu munca la TIFF. „Festivalul a crescut cu ajutorul multora, încercăm să nu uităm pe nimeni”, sintetizează Diana, care în restul anului e funcționar public în aria fondurilor europene. Diana e dintre cei (nu puțini) care în perioada TIFF își iau concediu și (re)intră în echipa de festival. Cu festivalul de film a făcut cunoștință încă din primul an, ca mulți alții – ca voluntar. Era deja într-o asociație – Youth Action for Peace – și, prin intermediul acesteia, a participat la prima ediție. „Am verificat bilete, am pus prețuri, am rupt bilete, am făcut tot ce era de făcut pe partea de logistică”, spune Diana. „Implicarea mea a crescut sistematic și cumva organic, de la an la an. Într-un an m-am ocupat de o campanie de strângere de fonduri, pe care am avut-o la Muzeul de Artă, în cadrul căreia încasările din proiecții se donau Muzeului de Artă. Au fost tot felul de încercări. Câțiva ani am fost manager de locație la fostul Odeon, acum Cinema City din Polus. Într-un an a trebuit să gestionez acțiunile de la ambele mall-uri. Diferența dintre mall și cinematografele din centru e că la mall începe un film din 15 în 15 minute, în patru săli. După ce ai terminat de făcut accesul într-o sală, încep să iasă oamenii dintr-o alta. Cei de la multiplexuri aveau programările făcute pe calculator, doar dădeau drumul la filme, când am apărut noi cu role de film, care trebuiau montate, care mergeau de la un cinema la altul. Au fost foarte scoși din ritm. Nouă ne trebuiau mese speciale de montaj. Acum e filmul ăsta, apoi vine altul, pe alt format, vine subtitrarea. Trebuia să te ocupi de oameni, filme, voluntari, acces, de sesiuni de Întrebări și Răspunsuri. Era o muncă destul de complexă, dar aș zice că asta a fost cea mai interesantă parte a muncii mele din TIFF și cea mai legată de film – perioada ca manager de locație. Trebuia să fiu acolo de dimineața pînă seara, dacă nu a venit filmul să văd de unde trebuie să vină, trebuia să te asiguri că au venit toate rolele, dacă filmele erau pe role. Și proiecțiile erau apropiate unele de altele, iar la mall era mai greu de ajuns (în afara orașului). Acum, majoritatea filmelor sunt pe suport electronic, te duci cu un fișier, e mult mai rapid. La începuturi era cu rolele mari de film. Apoi, la un moment dat, TIFF avea nevoie de o persoană care să cunoască localul, instituții, oameni, universități și așa am ajuns în postul de acum”, își amintește Diana.
De ce a venit și la a doua ediție și la a treia și la a 20-a? „E o chestiune care te scoate din rutină, din activitatea de zi cu zi. Mi-a plăcut că aici nu sunt lucruri care să nu se poată întâmpla. Dacă trebuie făcut ceva, se face – toată lumea pune mână. Nu există „asta nu e treaba mea”. Dacă trebuie să punem scaune în Piața Unirii, mergem să punem scaune în Piața Unirii. La final, ai sentimentul de satisfacție, că ai contribuit să iasă ceva mișto”, spune Diana.
Cum a fost să participi la un festival într-un oraș fără o astfel de experiență? „Era altceva și era cumva neverosimil. Te gândeai dacă o să iasă nu, dar lumea avea încredere, avânt, toată lumea voia să facă să iasă bine. Sentimentul ăla de emoție – să iasă bine festivalul – eu îl am și acum, la fiecare gală de închidere și deschidere. Nu știi că e bine până nu se stinge becul și începe proiecția”, arată Diana.
„Când lucram ca voluntar am simțit mereu că ni se dădea încredere, nu a fost niciodată genul de situație cu „aveți grijă să nu greșiți!”. Nu am simți presiunea faptului că am putea face ceva greșit, niciodată nu am avut sentimentul ăsta, că ar fi sabia deasupra capului”, spune Diana. „Aceasta e genul de organizație în care poți să crești de la statutul de voluntar, dacă dorești și dacă îți găsești locul. Dacă vrei, trebuie să spui. În cazul meu, a fost un context – era nevoie de un om care să facă asta?”, spune membra de echipă TIFF.
Foto: Diana Mărginean (în albastru), cu echipa la TIFF/ Facebook
Diana a lipsit de la o singură ediție în 20 de ani – la a doua, când a fost plecată în Italia cu un program de voluntariat.
De atunci, festivalul a crescut. „Mi se pare că a devenit tot mai mare și mai complicat. Complicat în sensul că sunt foarte multe evenimente, foarte multe proiecții, chestiuni noi care se adaugă, e cumva mai intens. Acum, după o zi de lucru, abia aștept să merg acasă să dorm. Înainte, voiam să bifez toate evenimentele. S-a mărit echipa, au apărut poziții, joburi noi, activități noi. Iar orașul, orașul a devenit mai flexibil și mai adaptat. Cinematografele au rămas, dar cumva s-au schimbat oportunitățile din jur, Spre exemplu, aseara era 1 și jumătate noaptea și orașul era foarte foarte viu. Acum 20 de ani nu vedeai așa ceva. Nu erau atâtea posibilități, dar și oamenii s-au schimbat, lumea a devenit mai deschisă la fenomen, vor să participe. La începuturi, sălile de cinema nu erau arhipline ca acum, dar erau pline. Asta cred că e una dintre chestiunile care au ținut TIFF-ul la Cluj: mereu a existat un public. Iar acum foarte foarte multe proiecții sunt sold out”, spune Diana.
TIFF înseamnă desigur, printre altele, și întâlnirea cu vedete. „M-a impresionat foarte mult Sophia Loren, care s-a prezentat impecabil. Ca prezență, ca atitudine, comportament față de lume. Și Alain Delon a fost o prezență, a fost surpinzător de cald, de deschis cu publicul și și cu noi. E impresionant să vezi lângă tine oameni pe care i-ai văzut pe ecran. Stai la o cafea la Casa TIFF și vezi lângă tine un om de la tv și îți dai seama că sunt niște persoane simpatice, deschise, foarte amabile. Mai mergem și noi la filme, interacționăm cu invitații, sunt oameni care sunt foarte politicoși și interacționează cu toată lumea. Chiar dacă nu poți să zici că stai cu ei la lungi discuții despre filme. Dar, de exemplu, când eram manager de locație, erau proiecte și proiecții pentru industrie, cu filme ce nu ajunseseră în competiții, am avut ocazia să cunosc producători, regizori – niște oameni foarte amabili, deschiși, drăguți, oameni care te fac să te simți bine, care se arată recunoscători pentru activitatea pe care o faci, care sunt mulțumiți pentru ce ai făcut pentru ei, pentru filmul lor”, consideră Diana.
În anul pandemiei. TIFF „e genul de organism care reușește să se adune, să se organizeze, să facă lucrurile cum trebuie”
Anul pandemiei a adus cea mai ciudată ediție de TIFF. „Eu am lucrat doar de acasă, a fost totul foarte foarte redus, puțină activitate. Am văzut un singur film, cu toate măsurile stricte. Ceea ce aș zice totuși că a fost foarte plăcut – și pentru asta publicul merită laude – a fost că lumea s-a conformat, oamenii au respectat reguli. Acum, la ediția asta, toți oamenii pe care i-am întrebat au spus că sunt vaccinați. Anul trecut condițiile erau altele. Și lumea a înțeles. Ce mi se pare onorant pentru public e că nici măcar scaunele de la proiecții nu s-au mutat. Pe lângă că totul era super dezinfectat, erau fluxuri separate intrare – ieșire. E unul din motivele pentru care revii la TIFF: e genul de organism care reușește să se adune, să se organizeze, să facă lucrurile cum trebuie. Nu perfect, dar să încerci să faci cum trebuie. Anul trecut eram cu măștile mereu, cu dezinfectantul la mine, erau o grămadă de băieți care se ocupai de echipamente, de scenă, dacă le ziceai de dezinfectant nu ziceau nu. Și asta îți dădea senzația că toată lumea a înțeles în ce moment suntem, respectă regulile. Mesajul de sus a fost mereu „aveți grijă de voi, asta e principalul”. Asta îți dă senzația că poți duce asta”, e mesajul Dianei.
Un moment care i-a rămas coechipierei TIFF în minte a fost unul adus de un proiect social, pentru copiii din comunitatea marginalizată a orașului, de la Pata Rât. Copiii au fost duși la Bonțida, la film și activități. „Oana Giurgiu ne-a chemat să o ajutăm să facem pachete pentru ei. La ora 8 toți au venit, au primit o gustare înainte aici, la Cluj. Mi s-a părut emoționant că acei copii erau pentru prima oară într-o sală de cinema. Am avut cumva senzația că am reușit să facem ceva bine pentru niște oameni care au avut acces la mai puține resurse. Îmi amintesc și acum ce organizați erau, ce frumoși, ce încântați și ordonați. Erau însoțiți de părinți responsabili. Am văzut aici la festival și partea aia din oraș pe care nu o vedem, nu o conșietizăm sau nu vrem să o arătăm”, spune Diana. Care mai amintește un moment impresionant: proiecția de film de pe Autostrada Transilvania, înainte ca aceasta să se deschidă. „S-au întâmplat foarte multe lucruri ieșite din comun la TIFF. Gândiți-vă ce înseamnă din punct de vedere logistic să mergi la un capăt de autostradă! Au mai fost apoi drive in-urile de la Iulius Mall. Am fost la Mamoth, la film. Am adormit în mașină, eram moartă de oboseală, m-am trezit când se dădea ecranul jos. Dar am fost acolo. Altă dată eram la un film italian și nu înțelegeam de ce capetele personajelor erau foarte sus, mă întrebam de ce i-a filmat așa, o fi o chestie artistică… de fapt, sărise subtirarea. Când mi-am dat seama m-am dus după proiecționist. Era o problemă. Sunt și astfel de momente. Oricum ar fi, merită să vii în fiecare an, te scoate din rutină, sunt chestii noi, sunt oameni extraordinari cu care lucrezi și interacționezi”, spune Diana.
Foto: Diana Mărginean, Facebook
În afară de cei care conduc frâiele festivalului și reușesc să adune oameni în jurul lor, Diana spune că îi admiră pe oamenii de la Logistică. „Dacă ai mâine o proiecție la Castelul din Gilău, unde, să ne înțelegem, nu e nimic, ei fac să fie. Curent, scenă, tot ce trebuie și se ține evenimentul. Apoi, în câteva ore, au adunat și au plecat, nici nu știi că au fost acolo”.
Matizul, burlanele, Alain Delon. Povești cu „șefa avioanelor” de la TIFF. „Ce era atunci la începuturi era ca o mică petrecere cu prietenii. Acum e mare, e mare, foarte mare”
Dana Boghean e responsabilă să îi aducă pe oameni la TIFF – se ocupă de biletele de avion ale invitaților, ale echipei, dar și de biletele de tren. Gestionează inclusiv partea de deconturi pentru cei care și-au cumpărat ei bilete sau au venit cu mașini. La final de festival, are de predat și partea de dosare de decont care se duc către instituțiile finanțatoare. În restul anului lucrează, în regim de freelancing, chiar în Turism, dar și în industria cinematografică – mai precis, în producție de film.
„Ani de zile mi-am luat concediu pentru TIFF, în perioada în care lucram în agenție de turism. Îmi luam concediu fără plată, veneam, munceam la TIFF, apoi mă întorceam la job – teoretic cu bateriile încărcate”, povestește Dana, care s-a alăturat echipei de la a doua ediție.
„Eu mă cunoașteam foarte bine cu Oana, deja de niște ani. Oana cu Tudor au început între timp să facă niște povești minunate, știau că sunt în zona de Travel și m-au scos o dată la o bere. „Nu vii să faci și tu Travel, la un festival?”, m-au întrebat. Festival, ce e aia? Vin, OK. Mi-au zis că e la Cluj și mi s-a părut ceva foarte mișto. Mergem în tabără? A fost o ediție foarte interesantă, ne-am cazat într-un soi de cămin, o locație ciudățică, oricum, ceva gen tabără. Birourile le aveam la Casa de Cultură a Studenților, unde era o hărmălaie îngrozitoare. Ca să nu mai zic că aveam desktopuri și venisem cu computerele în mașină, de la București”, povestește Dana. Într-un an, fetele de la București s-au și rătăcit pe drumul din Capitală spre Cluj. „M-am rătăcit cu Oana, undeva pe la Sibiu. Plecasem cu Matizul ei din București, într-un an. Era full de computere, de monitoare, pe Matiz. Plus noi două. Ce dube, ce logistică? Nu aveam pe vremea aia. Ne-a aprins noaptea pe drum, ne-am oprit la Sibiu, la un prieten, apoi ne-am rătăcit pe drumul între București și Cluj, intrasem pe niște sate, nu mai știu pe unde. Nu exista pe atunci GPS, waze, nimic. A fost amuzant”, își amintește Dana. Așadar, calculatoarele veneau cu mașina, birourile erau la Casa de Cultură a Studenților. „Eu făceam cazări, în mijlocul încăperii erau copiii voluntari care se ocupau de pachetele de bun venit. De la prima ediție aveam badge-uri și eram atât de mândre de ele încât se terminase festivalul și noi ne plimbam cu ele prin Cluj. A fost o experiență minunată! Și acum mi se face pielea de găină. Este un sentiment extraordinar de frumos să simți că faci parte din ceva care realmente contează. Îți aduci aportul la evoluția culturală. Atunci nu conștientizam impactul ăsta, era ca un soi de tabără – era „hai să ne întâlnim cu oamenii!” Era entuziasmul că vorbeam cu nu știu care actor, eu, care încă nu lucram în industrie. Mi s-a oferit oportunitatea de a intra în spatele cortinei și de a vedea cum se fac lucrurile. Era incitant”, spune Dana. „Nu mai e nimic din ce a fost atunci. A fost ceva ca un soi de esența de parfum, în sticluțe mici, ceva extraordinar de prețios, nemaiînâlnit. Acum și sunt o grămadă de festivaluri peste tot. Dar la mine sentimentul că fac parte din ceva special a rămas. Știu că sunt o rotiță într-un angrenaj mare și rotița aia face diferența. Dacă eu nu mi-aș face treaba, mecanismul nu ar funcționa. Asta mă face să mă simt bine, simt că sunt e o cărămidă importantă„, subliniază membra de echipă TIFF.
„Cărămida” care se asigura că oaspeții vin la TIFF. „Am început pe activitatea de cazări, transport, avioane, mașini. Mulți ani am făcut toate astea. În 2007, la ediția cu Sibiu capitală culturală, nu am reușit să ies din camera de hotel. M-am cazat, cu calculator, imprimantă, fax și nu am ieșit din cameră 10 zile. M-am ocupat de avioane, de cazări, mașini pentru Cluj și Sibiu. După asta ne-am dat seama că nivelul la care s-a ajuns e altul, că nu mai am cum să fac eu toate astea, s-a mărit echipa, s-au împărțit lucrurile. Am mai făcut partea asta de invitați români, într-un an. Să îi cazez, să vorbesc cu ei, dar e foarte complicat să lucrezi cu românii. Și cu străinii. Unii sunt prețioși, orgolioși, dificili, de multe ori au atitudine greșită – dacă tu nu poți să rezolvi, zi-mi cine-i șeful. Când tu încerci să faci să fie cât mai bine. După o ediție de genul ăla te simți epuizat”, spune Dana, care s-a întors apoi la avioanele sale.
Dana Bogheanu, rezolvând problemele cu bilete de avion, în curte la Casa TIFF
Și festivalul a tot crescut. „E tot mai stufos, tot mai mare. Ce era atunci la începuturi era ca o mică, petrecere cu prietenii. Acum e mare, e mare, foarte mare. Fiind cantitatea mai mare și procesul de derulare a fiecărei etape necesită mult mai mult timp. Eu știu din Cluj mai ales drumurile birou – hotel, maximum până la cinematograful unde se ține ședința de dinainte de TIFF. Sufăr că nu am ajuns la Grădina Botanică în 20 de ani, că nu am ajuns la Vărzărie. Știu locurile de unde am lucrat. Am avut birouri la Casa de Cultură, la Republica, am avut și în centru – la Fashion, într-un an, când ne-am și inundat. A plouat foarte foarte tare și acolo era un cort în curte. A curs apă peste tot, noi eram cu toate echipamentele, erau prize.O colegă s-a descălțat, a luat-o prin apă și s-a dus să oprească tot de la panoul de siguranță. Apoi ne-am apucat să dăm apa afară cu mături. Un domn cu mustață și pălărie neagră, un rom autentic, ne-a făcut în anul ăla burlane, cu scurgere spre Piața Unirii. „, își amintește Dana.
Cea mai bizară ediție TIFF rămâne totuși cea din anul pandemiei, care s-a încheiat fără îmbrățișări Cluj-București. „Noi ne bucurăm să ne vedem, Anul trecut nu ne-am pupat, nu ne-am îmbrățișat, totul era altfel – am reconfigurat traseul, logistica. Ne doream cu toții să fie bine, să nu se îmbolnăvească nimeni după TIFF. Într-un fel, ediția de anul ăsta e și mai stresantă (chiar dacă numărul de cazuri e redus și există vaccin, sunt încă restricții de călătorie, iar festivalul e mai mare). Te izbești de tot felul de situații, emiți bilet de avion, faci aranjamente și mâine afli că o anumită țară e roșie, cum s-a întâmplat cu Spania. Și Spania e țară – invitat special anul acesta. Sunt situații pe care nu ai cum să le prevezi, vor fi oaspeți care nu ajung”, spune responsabila de bilete de avion.
În ceea ce privește vedetele, pe Dana a impresonat-o mai ales Alain Delon. „Singurele momente când ies din birou sunt evenimentele și proiecțiile filmelor la care am lucrat. Atunci mă duc, pentru că îmi face păcere să urc pe scenă ca parte din echipă, mi se pare foarte intersant să fii și pe scenă și în spatele ei. În anul în care a venit Alain Delon, colega care se ocupa de protocol a insistat să mergem la City Plaza. Nu mi-a zis de ce, în mod normal aș fi stat la birou, dar de data aia am mers. Acolo era Alain Delon, care terminase conferința de presă și a fost un moment cu poze și autografe pentru echipă. Wow! A meritat să ies din birou. Am fost foarte plăcut impresionată de cât de bine arăta. Ne-am aranjat pentru o poză de grup, eu eram în preajmă, m-a apucat de mână, să mă așez lângă el. M-am întâlnit și cu Julie Delpy, când mă ocupam de cazare. Am întâmpinat-o, eram în contact dacă avea nevoie de lucruri. Ce pot să spun din experiența mea e că actorii ăștia mari sunt superbi, sunt foarte foarte prietenoși și deschiși. Chiar dacă poate interetează un rol. Dar îți lasă impresia că sunt oameni oameni. Ăștia mai micuți sunt mai prețioși. Asta și la străini și la noi, nu e literă de lege, depinde de fiecare om”.
Dacă în timpul anului îi vin proiecte care interferează cu TIFF, Dana spune că le refuză. „Bucuria sufletească de la TIFF, să fiu alături de oamenii minunați de aici îmi face atât de mult bine. Iar dacă sunt implicată într-un film, să fiu pe scenă la TIFF e ceva de nedescris, e un sentiment… wow! La 6,9 pe scara Richter proiecția a fost în Piața Unirii, am urcat pe scenă în fața a 3000 de oameni… e foarte emoționant„, spune Dana.
Deschidere TIFF 2016, cu 6,9 pe scara Richter. Foto Nicu Cherciu
În general, despre TIFF spune că e „magie”. Are și un regret totuși: că nu reușește să „crească” un voluntar pentru departamentul ei. „De fiecare dată când am avut ajutor a rezistat cu mine 2-3 ediții. Apoi era furat, că putea să facă mai mult sau se plictisea și nu voia să stea 24 de ore la birou să facă curățenie printre hârtii, oamenii vor să se bucure de festival. Dar cineva trebuie să facă și hârtiile, sunt importante în economia unui festival”, adaugă Dana.
„Îmi doresc să nu ies curând la pensie, mi-ar plăcea să mă țină balamalele niște timp de acum încolo, sper să mai pot munci niște ani, să fac parte și din alte ediții viitoare. Consumul e foarte mare”, concluzionează „șefa avioanelor” de TIFF.
Omul care a primit TIFF-ul în casele filmelor de Cluj. „TIFF a fost o școală pentru toată lumea”
Gabriela Bodea e omul care, atunci când s-a lansat TIFF-ul, gestiona sălile de cinema din județul Cluj. Adică infrastructura de bază pe care s-a clădit festivalul de film. Acum gestionează cinematograful Victoria și e manager de locație în cadrul festivalului. Calendarul de perete e marcat cu perioada TIFF și în birou tronează un panou-album de festival.
„La prima ediție TIFF eram director la România Film și aveam în jurisdicție toate sălile din Cluj. În periplul ei de prospecție, dinainte să decidă unde vor face acest festival, Oana Giurgiu a venit la mine să vadă și sălile de cinema din Cluj. Asta se înâmpla cu câteva luni înainte de prima ediție. A venit Oana cu ideea asta, că ei sunt niște tineri entuziaști și vor să facă un festival de film, cu film de artă, aici, la Timișoara, la Iași, încă nu se știa. Și voiau să vadă sălile, să vadă cum sunt situate, care e geografia lor în oraș, era important acest aspect. Într-o metropolă e mai greu să faci un festival”, spune Gabriela Bodea.
Cu ce putea convinge Clujulu? „Aici eram destul de inovativi în ceea ce privește cinematografele, programele și exploatarea filmelor, aveam o rețea de cinematografe bine pusă la punct, erau în funcțiune toate – Republica, Victoria, Arta, Dacia, Favorit. Ele funționau, erau în bună stare, pentru că începând din anii ’90 am început să recondiționm și să modernizăm sălile. Atunci tocmai se introducea sistemul de sonorizare Dolby Surround și noi, cu Republica, am fost printe primele cinematografe din țară care au făcut asta. Cinema Arta fusese complet renovat în ’96, sub bagheta arhitectului Lucian Păiș, cu el am modernizat cinematografele din Cluj, din centru. Am și folosit materiale inovative, sălile astea trei din centru erau puse la punct. Ca în orice domeniu, dacă oferta e bună și răspunsul publiclui e pe măsură, așa că atunci când a sosit Oana în prospecție la noi, deja eram în postura că cinematograful cel mai mare din Cluj – Republica – avea cel mai mare număr de spectatori din țară. Peste sălile de cinema din București. În anii 90 am muncit foarte mult pentru menținerea publicului în săli, adică să avem o scădere cât mai mică. A fost o prăbușire, fără discuții, din anii 90 încoace. S-a tot prăbușit numărul de spectatori, a scăzut enorm față de 1989. Atunci era ofertă unică, apoi au apărut aparatele de proiecție digitale. Noi aveam un film pe săptămână. Publicul din Cluj era format, era interesat de filme și cinematografele erau structurate pe repertoriu – cinema Arta avea direcționate filmele de artă, Republica primea premierele, se băteau distribuitorii să ajungă aici, Victoria lua reluări”, explică Bodea.
Așadar, Clujul avea un public deja format și o rețea bună de săli de cinema. Spectatori și infrastructură.
„Eu am îmbrățișat de la început această idee de festival, nu am avut niciun fel de scepticism. Asiguram toată infrastructura, veneam cu sălile de cinema, pe care le-am scos din circuitul de premiere. În luna mai – iunie intrau de obice blockbustere, aveam premiere bune, trebuia să oprim două săptămâni de programare. Am îmbrățișat ideea. Eram interesată mereu de evenimente și acțiuni care se puteau face și, în plus, cinematograful Arta tocmai fusesea admis, după un an de strădanii, într-o rețea de cinematografe europene, Europa Cinema, așa că și asta se plia foarte bine. Am cerut aprobare de la București pentru a face festivalul la noi, am explicat de ce ar fi bine și am pornit. Noi, practic, asiguram infrastructura, cu cinematografele, vindeam bilete, personalul nostru făcea proiecții și așa a fost până în 2007, când s-a dizovat nivelul teritorial de management și a preluat România Film managementul sălilor”, spune Bodea.
Managerul de cinematografe spune că TIFF a demarat în stil mare, ca număr de filme și invitați. „Aveam, cred, 10.000-12.000 de spectatori. De la început s-au înregistrat mai mulți spectatori la fiecare cinema decât într-o săptămână normală, iar ăsta a fost deja un barometru foarte bun. Chiar dacă festivalul era la prima ediție, organizatorii au început imediat o organizare, ad-hoc. Eu spun că TIFF e ca o armată. Oamenii sunt civili și, pe perioada TIFF, se înregimentează cu toții. Și e o echipă de 300 de oameni, fiecare cu rolul lui. Atunci nu erau atâția oameni, la prima ediție. Dar s-a făcut totul la nivel destul de mare încă de la începuturi. Și ăsta a fost un lucru foarte bun, apoi festivalul a tot crescut. Au fost peste 100 de filme, de la prima ediție. Au început foarte curajos și cu anvergură. A venit Jason Priestley, la una dintre primele ediție, era o vedetă pe val atunci. Apoi, festivalul a tot crescut, a crescut numărul locațiile și felul de activități conexe. Dar a fost destul de consistent de la prima ediție”, spune manegerul de cinema, al cărei fiu a participat ca voluntar la începuturile TIFF.
Cinematografele arătau altfel. „La Republica nu era nimic pe jos, nu erau locațiile dichisite, era granit pe jos. De la a doua ediție deja s-a mochetat tot holul de la Republica. Nu se făceau festivaluri atunci, dar noi aveam un aparat serios. Eram o instituție cu 150 de angajați, aveam atelier tehnic, cu tehnicieni în domeniu cinematografiei, specialiști în întreținerea clădirilor, era mai ușor decât acum la Victoria, din punctul acesta de vedere. Până în 2007, când s-a desființat filiala, prin martie începeam pregătirile, fiindcă în mai se întâmpla TIFF. Zugrăveam fațadele, reparam scaune, făceam aranjamente, făceam contracte pentru punctele de vânzare din hol, să fie marfă. Ne pregăteam cum puteam mai bine ca să primim festivalul”, spune Gabriela Bodea.
Administratorul de săli de cinema consideră că lucrul cel mai important din toată povestea de festival e faptul că a TIFF a fost „o școală pentru toată lumea”. „Pentru ei, care conduceau festivalul, pentru noi, cei care lucram în cinematografe, pentru foarte mulți tineri din Cluj, care au venit ca voluntari. Foarte mulți copii au fost influențați de acest fenoment, au crescut sub ochii noștri, au venit ca voluntari și azi fac lucruri cumva legate de lumea filmului sau a festivalului, cu o carieră pentru care i-a ajutat acest rol„, spune Bodea.
Rolul acesteia s-a schimbat în 2007, cu dezmembrarea stucturii de cinematografie. „Eu am rămas în festival ca să mă ocup de săli. Ani de zile m-am ocupat de asta, inclusiv cu vânzare biletelor. Am făcut prima politică tarifară a festivalului. Când am plecat de la România Film am rămas la TIFF, m-am ocupat cu EducaTIFF (programul dedicat copiillor) la primele ediții, acum sunt manager de locație Victoria”, trasează Bodea parcursul.
„Oamenii vin în continuare la orice are marca TIFF”
Cum a evoluat publicul? „S-a schimbat într-un anume fel. De la început au venit la festival persoane care nu se numărau printre spectatorii obișnuiți ai cinematorgrafului, ci veneau ca la un spectacol, la un eveniment. Lucrul ăsta s-a menținut. La început, și spectatorii obișnuiți și noi eram șocați de alegerile lui Mihai Chirilov, în ceea ce privește filmele. Aș zice că și noi ne-am transformat, cu TIFF, ne-am emancipat, multe lucruri care atunci erau extravagante ni se par acum obișnuite. Erau atunci niște noutăți”, spune Bodea.
A crescut interesul pentru film? „În timpul anului noi de ceva vreme deja facem cinemateca TIFF joia, la Victoria. Întotdeauna la aceste filme avem public mult mai numeros decât la oricare alte proiecții, indiferent ce titlu ar fi. Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc, organizatorul festivalului, a deschis o casă de distribuție de filme și distribuie filme pe care le aduc și la TIFF, cele care înregistrează succes mai mare. Nici măcar la acelea nu vine public așa de numeros ca la orice film de la cinemateca TIFF. TIFF s-a transformat într-o marcă și e una căreia nu i-a scăzut valoarea în 20 de ani. Dimpotrivă. Oamenii vin în continuare la orice are marca TIFF. Poate fi orice, dacă e TIFF, oamenii vin. Noi facem foarte multe evenimente, toate lansările de filme românești sunt de obicei cu regizori, cu actori, iar oamenii vin mai mult sau mai puțin. Când spui cuvântul TIFF e altceva. E marcă garantată”, spune managerul Victoria.
Și pentru administratorul de cinema, perioada de festival aduce noutăți și întâlniri speciale. „Am avut ocazia să particip și eu, cu toată lumea de aici, la lansarea celor mai grozave filme românești. De obicei veneau de la Cannes și se arătau în România prima dată la noi, la TIFF. Cu regizorii lor, cu actorii lor, pe care i-am văzut. Nu mi-aș fi putut imagina niciodată că o voi vedea pe Vanessa Redgrave, pe Jacqueline Bisset, pe care o ador, pe Catherine Deneuve, Alain Delon, Nicholas Cage, Sophia Loren. Am cunoscut critici de film, artiști români plecați în străinăttea pe care TIFF i-a adus, i-a valorificat, i-a prezenta publicului care nici nu mai știa de ei. Cum ar fi Dan Nuțu. Erau niște zile minunate, pe care le petreceam colaboratori, cunoșteam lume nouă și de aici și din afară, regizori, oameni din lumea filmului”, spune Bodea.
TIFF a influențat și economia Clujului, e convinsă Gabriela Bodea. „La Victoria, de exemplu, în 2019 eram pe o pantă ascendentă cu numărul de spectatori, puteam să fac 5-6000 de spectatori într-o lună foarte bună. Ei bine, la TIFF în 10 zile la Victoria se fac 11.000 de spectatori. Cam asta e dimensiunea. Cred că ceva similar se întâmplă și cu celelalte locuri din Cluj, hoteluri, restaurante. În 2019, dacă voiai să mergi la un restaurant în perioada TIFF nu găseai loc, hotelurile au fost insuficiente ani de zile. Discutam cu Tudor acum câțiva ani și spunea că ar trebui să mute TIFF, că nu mai au unde caza musafiri”, amintește Bodea.
A crescut și anvergura festivalului, an de an. „Acum 20 de ani nu avea rost să faci proiecții la Florești. Acum poți, ai acolo spectatori. Experiența Open air e iarăși frumoasă, noi nu am putut oferi asta, nu există o grădină de vară dotată, faci improvizații pentru evenimente”, spune managerul de cinema.
„La un mometnt dat și serviciile de proiecție s-au externalizat, acum vin echipe cu aparatură din afara țării. Ei au venit și în săli și outdoor, sunt profeisoniști care cu asta se ocupă. Dar chiar și în primii ani, când ne coupam noi, aveam oameni care știau ce au de făcut, nu ne panicam ușor. Dar era mai complicat, era peliculă cu role, era o întreagă logistică de transport a filmelor, chestiuni complicate de programare, pentru ca filmele acelea mari să ajungă în mai multe locuri. Noi, de la România Film am dat o mână de ajutor serioasă, aveam oameni și împreună cu cei care se înregimentaseră la TIFF făceam lucrurile să meargă. Vreo 10 -12 ani așa a mers. Noi avem din 2013 aparat de proiecție digital, până atunci erau proiecții cu role”, spune Bodea despre evoluția din culisele organizării.
„Eu cu staff-ul de la România Film și Tudor, cu staff-ul lui aveam provocări diferite. Resursele erau diferite. Noi aveam resursele materiale și sălile, ei aveau resursele lor proprii financiare, ei aveau o entitate privată care și-a asumat niște răspunderi și niște riscuri. Eu dislocam programul clasic o săptămâno, câștigam mai mult sau mai puțin la film, aveam contract de colaborare, ca și cu ceilați distribuitori, dar nu aveam riscuri sau probeleme financiare fenomenale. Eram o întreprindere de stat prosperă, nu aveam riscuri că nu vom putea da salarii că am făcut festival. În schimb, echipa care organiza festivalul putea să întâmpine probleme grele și le-a și avut. Bugetul tot crește, toată lumea dorește să fie primită bine, festivalul ăsta a adus evenimente, petreceri, întâlniri – toate costă și pe toate trebuie să le oferi, că lumea așa e obișnuită. Îi admir pe cei care au lansat festivalul, pe Tudor, pe Oana, pe Chirilov, pentru alegerile lui. Până la urmă, asta e o nebunie ce fac ei – să poți să scoți la capăt așa ceva. Admir la Tudor calmul și inteligența cu care a știut tot timpul să construiască echipele”, spune Gabriela Bodea.
Foto: TIFF, Facebook, Gabriela Bodea și Tudor Giurgiu la una dintre edițiile TIFF
„TIFF a fost o școală și s-au format aici niște echipe de oameni care ani și ani au lucrat bine împreună și care vin cu plăcere. Sunt oameni care sunt it-iști, juriști, care își iau concediu în perioada asta și vin aici. Asistenta mea de locație a terminat Dreptul, lucrează la o firmă de recrutare mondială, a fost și avansată recent. Și și-a luat o săptămână liber de la muncă, să stea aici de dimineața până seara, să fie implicată și să se simtă parte din această organizație, care e grozavă. Apoi sunt voluntarii, foarte importanți. Până la TIFF nu prea auzisem de voluntariat. Sunt generații de copii care s-au născut la TIFF, inclusiv copiii lui Tudor și Oana. Și copiii mei au trecut prin TIFF. Sunt generații de copii care au crescut cu TIFF”, amintește Gabriela Bodea.
Despre generațiile crescute la TIFF:
TIFF împlinește 20 de ani la Cluj. Cui le dedică organizatorii ediția aniversară a festivalului
