Închide

REPORTAJ Eroi printre noi

IstorieRecomandarea redacțieiReportaj by Catalin Suciu - apr. 17, 2015 0 1263

Când i-a chemat mama la Sibiu să le vorbească, țara era în prag de război. A vrut să le spună amândurora, lui Alexandru și Vasile Cenan, o vorbă bună. Le-a zis să nu-l uite pe Dumnezeu că numai El îi va ține în viață și tot atunci, în ’41, pe malul Cibinului, femeia i-a binecuvântat. “O să vă întoarceți întregi de pe front și nimeni și nimic nu vă poate despărți cât e lumea asta de mare.”

Alex avea 17 ani și venea de la instructaj de la București, de la anti-aeriană, iar Vasile, cu un an mai mare, era deja la Sibiu, cantonat la Infanterie. Clujul lor drag era sub ocupație maghiară. A rămas că se vor revedea în zile mai cu soare și-și vor împărtăși povești de soldați adevărați.

Alexandru a luat apoi calea Bucureștiului și de-aici a fost detașat cu trenul “Patria” în Basarabia ca să lupte împotriva rușilor. În tranșee nopțile par nesfârșite, zilele sunt fără dată, iar o bucată de pâine e mai prețuită decât aurul. “Eram destul de dezorganizați, aici cred că mi-a fost cel mai greu. Am înaintat prin Basarabia, am luptat , dar foametea era mare. Țin minte că un locotenent care se ocupa cu aprovizionarea, cu rațiile, a fost trimis chiar la Curtea Marțială pentru că nu putea gestiona cum trebuie porțiile. Antonescu conducea armata în Est, am luptat cu el în toată Basarabia. Era un tip milităresc, foarte milităresc și era foarte inteligent” , își aduce aminte Alexandru Cenan.

Soldați români și Germani pe frontul de Est, 1944   foto: history.com

Soldați români și Germani pe frontul de Est, 1944 foto: history.com

Când era la Crasna, peste Prut, l-a vizitat inclusiv Regele Mihai I. “Eram la post, a sosit Regele să ne încurajeze. A inspectat garnizoana, s-a interesat de condiții, a vorbit cu lumea.”
Tot pe timp de război s-a înscris și la școala de subofițeri la București, iar în ‘43 a ajuns comandant de pluton în Regimentul 3 detașat la Tirsapol și chiar mai departe. Atunci când nu se trăgea și când cerul era limpede, sergentul se gândea la casa din Cluj, la fratele lui Vasile și la vorbele mamei. Uneori, ca timpul să se scurgă cumva, începea să cânte la o orgă care-l întovărășa peste tot. “Cântam Trăiască Regele și Tricolorul. Tare-mi mai plăcea și toți se bucurau, toți camarazii.”

Înainte de Paște, prin ‘44 , a primit ordin: “Mergeți să apărați Bucureștii și Brașovul!”. Pe 4 aprilie, capitala României e bombardată de aliați, de americani și englezi, iar data de 16 aprilie, chiar de Paște, îl prinde la Brașov, pe tunuri. Pe la ora 11:00 se dă alarma și nu mai puțin de 150 de bombardiere B-24 Liberator, pilotate de americani, aruncă bombe în neștire peste orașul transilvănean. Sunt lovite Uzinele IAR, Gara Mare, Atelierele principale CFR și Uzinele Astra, dar românii luptă eroic.
Tunurile bubuie spre cer, iar aviatorii grupului III din Escadrila 77, supranumiți “Lupii Negri”, încearcă să apere orașul împreună cu forțele anti-aeriene de la sol. Ai noștri doboară în prima zi cinci bombardiere, apoi cad și altele. “Aveam tragere peste Carpați, dar erau foarte-foarte multe avioane. Pierdeai șirul dacă începeai să numeri. A fost urât, zgomotul era înspăimântor”, rememorează veteranul Alexandru.

Bucuresti1944

București, 1944

La Brașov va lupta pentru ultima oară și Emil Omert, un renumit pilot de luptă german, autorul unui record 70 de avioane inamice doborâte. Comandantul a zburat spre cer și s-a jucat cu americanii, până când Messerschmitt-ul pe care îl pilotat a fost lovit. Pilotul s-a parașutat , dar mitraliorii de pe bombardierele americane l-au împușcat fără ezitare și fără un pic de onoare. Alexandru Cenan a ieșit viu și de-aici și acum își imagina cum ajunge în Someșeni acasă, se pune sub mărul din grădină și stă de vorbă cu frate-său.
Ciuma roșie

Vasile Cenan, băiatul mai mare al familiei, e rătăcit prin Moldova, la Timișești, într-o cazemată umedă, îmbâcsită de miros de lemn putred și ticsită cu păduchi. Sărbătorile le petrece cu ceilalți camarazi și prin bunăvoința unor țărani ce le-au dat ouă vopsite. Ciocnesc, se roagă la Cel de Sus să-i scape cu viață din nenorocirea asta de război și așteaptă ordine de la comandament. Sunt capturați de ruși , apoi sunt aliniați în coloană și forțați să mărșăluiască spre Pașcani. Apoi spre Iași. Câțiva sunt răniți, îi lasă picioarele și cad la pământ. O santinelă le face semn celorlalți să nu se oprească și le zice, printre dinți, că cei răniți vor primi în scurt timp îngriji medicale. Ș-atunci a auzit Vasile cum îi împușcă pe ca niște animale. “Nu puteam merge, eram nemâncați, aveam răni la picioare, câțiva dintre noi n-au putut și-au căzut de durere. A zis rusul atunci că vine un camion și-i duce să-i îngrijească. Apoi țârrrrr-țârrrrr. Am întors capul. Rușii îi împușcau. Trăgeau. O rafală, două, până nu mai mișca rănitul. Era un șir de vreo 300 de metri, toți eram prizonieri români și germani.”

Apa oamenilor vii

În fiecare sat ori cătun în care ajungeau , erau urmăriți cu privirea de către localnici, de pe marginea drumului. Fără frică, din loc în loc era așezat câte-un ciubăr plin de apă. “Voiau săracii oameni să ne ajute să trăim. În tot marșul ăsta, în fiecare loc unde era suflare de om era și-un butoi cu apă. Ne invitau să bem , dar nu ne lăsau rușii.”
Îngerul din Ștefănești

De la Iași prizonierii au pornit, tot pe jos, spre Ștefănești, peste Prut și când au ajuns au văzut o basarabeancă cum coboră de una singură o colină, plutind, parcă, ca un înger venit din ceruri, peste gropi și mărăcini. Venea în fugă și ținea în brațe o coșarcă plină cu pâine. A vrut s-o dea soldaților, numai că un pândar rusnac a văzut-o și-a împușcat-o pe loc. “Săraca fată. Și ea a încercat doar să ne dea niște pâine uscată. I-a tras în picior și-a căzut acolo, în drum , și-a zăcut. Printre noi erau și doctori capturați. Era un neamț și a îngenuncheat neamțul ăla în fața rușilor ca să-i dea voie să-i îngrijească piciorul fetei. Rușii râdeau, dar l-au lăsat până la urmă. Sper c-o trăit fata și după aia. Era ca un înger.”
Spre lagăr

Când au ajuns la Bălți, rușii le-au zis românilor că-i urcă în tren și îi trimit înapoi acasă. I-au înghesuit pe toți într-un convoi de vagoane de vite și le-au zis că vor coborî pe pământ strămoșesc, dar când s-a oprit și trenul  în fața era un gulag de lângă Moscova. I-au dezbrăcat pe toți, le-au dat uniforme și i-au însemnat. Zek (încarcerat, în rusește) 1, Zek 2 și tot așa. După o lună de stat aici , comandantul centrului de detenție le-a zis iar că-i expediază în România și românii s-au umplut de bucurie. Dar șinele trenului i-a dus până în Siberia , la o mină de cărbune. Erau 40 de grade afară, cu minus, și începea să se moară pe capete. Vasile a primit și el niște haine ce păreau groase, dar viscoulul îi tăia respirația, îi pătrundea și-n suflet. Erau români, germani,  italieni, ba chiar și japonezi, în total vreo 12.000 de suflete îngrămădite în câteva încăperi cu paturi suprapuse. “Normal ne dădeau pe zi 200 de grame de pâine uscată și porodici de alea verzi, aia mâncam. Mai întâi am stat sus la mină, dar apoi numai în mină. Când trecea de -40 temperatura , mai primeam ceva zamă , supă, dar nu avea gust. Era caldă, de-aia era bună. Japonezii nu știau ce să facă, că le dăduseră linguri să mănânce. Apoi s-au învățat și ei cu tacâmurile”.
Era așa de rece, zice Vasile Cenan, că făceai degerături în numai câteva minute. “Eram înfofoliți cu ceva salopete din cap până-n picioare, peste față aveam ceva fular, numai că nasu’ era afară. Când vedeai că are unu nasu’ alb, trebuia să iei repede un pumn de zăpadă și să-l freci cu mănușile. Altfel rămânea fără el. Alții și-au pierdut picioarele, alții degetele de la mâini.
De fugit , nu prea aveai unde. Dacă printr-un miracol reușeai să sari gardul de sârmă ghimpată care împrejmuia gulagul te ucidea temperatura. Și dacă nici asta nu-ți venea de hac, te prindeau rușii.”

Unde ești, oare?

Pe 23 august 1944, mareșalul Antonescu , primul-ministru al țării, este demis de Regele Mihai 1 , iar odată cu înlăturarea acestuia România renunță la alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia, Japonia – n.r.) și se aliază cu Rusia. “Eram atunci la Sfântu Gheorghe și-a venit la mine generalul Avramescu împreună cu un rus și-a zis să facem ce putem, dar să nu-i lăsăm pe nemți să miște. Trupele germane erau într-o pădure din fața noastră, mai trăgeam la nimereală câteva rafale, dar nu aveam infanteriști. Ulterior au sosit întăriri, i-am încercuit pe germani și i-am prins. Era de necrezut pentru că noi am luptat alături de ei până atunci”, povestește Alexandru.
Din nou Alexandru își aduce aminte de fratele Vasile, de care nu mai știe nimic din 41, de la Sibiu. “Habar n-aveam unde e, ce face, dacă mai trăiește. Speram și mă gândeam la el, dar nu puteam să mă gândesc că e prizonier în Siberia. Credeam că se află în luptă pe undeva”
De la Sfântu Gheorghe,Alexandru Cenan pornește spre vest, ajunge la Budapesta, apoi luptă în Ceholsovacia, la Banska Bystrica. Când se întoarce acasă, la Cluj, speră să-l vadă pe Vasile.

Suntem în ’45 și nici un semn. Într-o zi, la casa din Someșeni vine poștașul. “Îs viu, îs în Rusia, vă iubesc pe toți și mi-e dor de voi. Abia aștept să ne revedem. Cu drag, Vasile.”

Mai trece un an și vine o nouă scrisoare, apoi alta peste un alt an. În ‘48, într-o zi de primăvară apare la poarta casei îmbrăcat într-o uniformă străină. “E de japonez, asta mi-au dat-o rușii pe drum.” “Știam c-ai să te-ntorci!”.

11156813_881963541842614_162004972_n

Vasile (stânga, 93 de ani) și Alexandru Cenan (92 de ani) sunt nedespărțiți

11137022_881963378509297_1342068897_n

 

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

author photo two

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.