O călătorie prin Clujul interbelic. Cum vedeau trei jurnaliști cartierele orașului cu 2 ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Centrul orașului era o lume a extravaganței, a risipei și a exceselor
Istorie by Actual de Cluj - iul. 19, 2022 0 913
cartier (clădirea în care se țineau orele de curs era una închiriată, din această cauză foarte puțini copii puteau frecventa orele), lipsa canalizării și a iluminatului public, necesitatea înființării unei linii de autobuz pentru a conecta cartierul cu restul
orașului, dar și necesitatea de a muta hingheria.
față de administrația orașului. Până în primăvara anuluu 1937 acest cartier nu se afla în evidențele fiscale ale orașului, dar când o serie de reprezentanți ai primăriei au fost trimiși pentru a efectua măsurători și un recensământ, locuitorii au fost revoltați afirmând că „ce era dacă rămâneam noi, mâna asta de oameni, așa necunoscuți?/ și vezi cî nu-i de ajuns asta. Ne-au introdus și luminatul electric, ca să plătim taxe, ne-au constrâns să ne îngrădim curțile… că vezi doamne, ne țivilizăm”.
„În cartierul lui Mureșianu (știți acel «diplomat» care a dat, prin legația italiană din Cluj, răspuns Ducelui Mussolini), în Mănășturul atâtor lupte românești trebuie să poposesc mai mult. Nu pentru că sfătoșenia notorie a mănășturenilor ne-ar încurca în ițele vorbelor și nici pentru că ne-ar interesa în o oarecare măsură pasiunile politice, acțiunile adesea de învrăjbire ale câtorva cocoși turmentați, ci pentru că «satul» acesta de bătrânească vânzoală valahă e vechiu, mai vechiu poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune, cu doriri electorale și cu mângâieri ademenitoare de promisiuni.
Dragostea aceasta dintre Cluj și fostul sat Mănăștur, dintre un «fecior domnesc» străin de tradiția, obiceiurile și aspirațiile românești, și fecioria vie, frumoasă, cu miresme de vestală, cu sâni de in – dragoste legalizată de toate registrele Municipiului – este dăunătoare acesteia din urmă.
Timp de peste 40 de ani de căsnicie Mănășturul a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos. Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat ȋn fașă copilăria poveștilor bătrâne, a lovit brutal ȋn legănările jocurilor noastre de Dumineca…
Peste tămâia sufletelor curate s-a pornit ciclonul devastator al pasiunilor urbane sămânând pierzanie, suferință, desnădejde, moarte. În locul unde creșteau idilele în poezia dragostelor cu miros de busuioc s-a întins revărsarea spasmodică a orașului.
Ce teribilă căsnicie!”, arată unul dintre jurnaliști.
„Accentuăm de la început că Mănășturul este singurul cartier cu care Municipiul se poate mândri. Mănășturenii sunt în majoritatea absolută români. Din vremuri vechi ei n-au tolerat așezarea a nici unei «nații» străine printre ei. Abia la începutul secolului acesta câteva familii ungurești au îndrăsnit să se așeze în mijlocul acestor neastâmpărați locuitori, gata totdeauna de răsmeriță și niciodată mulțumiți cu starea lor.
Viețuirea aceasta în imediata apropiere a Clujului aristocrat le-a imprimat în suflet o oarecare mândrie, superioritate, față de țăranii români din împrejurimi. Au totdeauna pretențiunea, mai ales în chestiuni politice, că sunt un fel de clarvăzători a evenimentelor ce vor urma. De altcum, politica este marele lor păcat. Le-a intrat în sânge, îi antrenează în lupte care adesea degenerează în bătăi sângeroase – de dragul nu știu cărui șef de partid. Când se strănută în cluburile politice din oraș, e de știut, mănășturenii au guturai.
La înăsprirea pasiunilor politice au contribuit desigur politicienii clujeni. Dacă din Capitală se plănuia o adunare «de forțe» în capitala Ardealului – totdeauna – Mănășturul scotea din încurcătură pe nu prea popularul șef de organizație. Glasurile mănășturenilor erau închiriate după bine cunoscutul nostru sistem. În felul acesta, să mă credeți, sufletul lor a fost pervertit. Regisorii iluziilor populare le-au cariat sufletele. Măgura de pofte și pasiuni a fost răscolită adânc, până la evidența unei revolte, până la pâlpâirea aceasta a pasiunilor politice cari alterează logica, sfidează previziunea.
Toți mărunții agenți electorali, cu idei de omnibus, toți acei ce așteaptă introducerea cât mai grabnică în loboda afacerilor, își fac în Mănăștur «intrarea în arena politică», în râgâieli de cocoși turmentați.
…Și așa desgustul și nemulțumirea își capătă forme mai pline. De ce oare nu se gândește nimeni la asta? De ce nu se poate lua aici nici o măsură fără să fie viciată de corectivul obligațiilor electorale?”, continua el.
„Lumea e aceeași. Puțină. Bețivă. Cheltuitoare”, relatau jurnaliștii.
„Orașul Cluj a fost și este în continuare unul cosmopolit. Instituțiile publice, respectiv administrația au fost sub autoritatea statului român, însă minoritățile orașului (în special maghiarii) au controlat o bună parte a comerțului și meșteșugurilor locale, au în propprietate mai tot fondul imobiliar din orașul istoric dar și o serie de drepturi fundamentale garantate prin Constituție (învățământ și cultură în limba maternă + dreptul de asociere politică pe criterii etnice). Aceste drepturi nu au compensat însă frustrările acestora, care continuă să trăiască subversiv, asumându-și Clujul doar din perspectiva propriei istorii. În viața cotidiană, asemenea tensiuni sunt însă camuflate, iar locuitorii, indiferent de
etnie, încearcă să se adapteze unui standard comun de civilizație. În fond, comunitatea românească nu este nici ea omogenă, și în mare parte, nici nu are rădăcini în Cluj. E alcătuită într-o proporție considerabilă din transilvăneni, dar și din persoane venite din vechiul Regat, odată cu care se infiltrează discret, la început, și spiritul balcanic. Oraș al eterogenității etnice și mentalitare, Clujul a funcționat ca o entitate vertebrată. Noii săi locuitori aveau în general o descendență citadină și nu au avut probleme de adaptare. Ei nu vor „provincializa” ambianța
urbană, ci vor impune imaginea europeană a orașului și vor actualiza vocația de centru cultural și economic a acestuia.
Pentru perioada interbelică a fost emblematică construcția cartierelor Grigorescu și Andrei Mureșanu. Expansiunea s-a conformat unui plan urbanistic riguros, casele elegante, de tip vilă, cu grădini și curte la stradă au conferit Clujului atmosfera de prosperitate burgheză, deși oarecum idilică prin contrast cu vechiul burg. Aristocrației în declin, care încă ocupa palatele din centru, i s-a opus o lume efervescentă care a redefinit geografia și identitatea orașului. În istoria sa, Clujul, a fost, o bună perioadă, capitala Principatului Transilvaniei, iar această imagine de centru s-a perpetuat în conștiința publică până în prezent. În interbelic, el a devenit capitala simbolică a ardelenilor, dobândindu-și și prestigiul prin instituțiile universitare și culturale. Românii nu au putut asimila, nici ignora comunitățile maghiare și sașe, care au creat o remarcabilă civilizație urbană, dar au putut să se afirme integral și în competiție cu ei. Orașul are astfel o identitate pe care i-o dă pe de o parte, amestecul tensionat de etnii, iar pe de altă parte, forța sa de emergență indiferent de contextul istoric. Cu o protecție simbolică prin însuți destinul său istoric, Clujul a fost ocrotit de pericolul provincializării, respectiv al marginalizării”, scria și Petru Poantă , în volumul Clujul interbelic – Anatomia unui miracol.
sursă foto: https://goo.gl/dSpVun, bcu.ro
