Închide

O călătorie prin Clujul interbelic. Cum vedeau trei jurnaliști cartierele orașului cu 2 ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Centrul orașului era o lume a extravaganței, a risipei și a exceselor

Istorie by Actual de Cluj - iul. 19, 2022 0 943

Jurnaliștii Emil Boșca Mălin,Valentin Strava și Horia Strava, de la ziarul „Națiunea Română” au făcut o incursiune prin carierele Clujului cu doi ani înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv cu 3 ani înaintea Dictatului de la Viena. Atunci exista o neîncredere a oamenilor din mahalale față de centrul orașului și o discrepanță majoră în ceea ce privește infrastructura și serviciile publice, între zonele periferice și nucleul Clujului.
Centrul orașului era o lume a extravaganței, a risipei și a excesurilor. Periferiile erau sărace, dar prezentate ca locuri cu oameni incoruptibili politic. În prezent, locuitorii de la periferiile municipiului Cluj-Napoca ar fi invidioși că Primăria modernizează cu prioritate străzile din centrul orașului și doar de puțină vreme și-a întors fața către investiții în toate cartierele orașului.
Articolele publicate de ziariștii din trecut au pus o serie de etichete cartierelor clujene și oamenilor care trăiau aici.
Cartierul Iris, cartier muncitoresc era un loc, potrivit jurnaliști,  unde existau tensiuni mari între români și maghiari.
Cartierul era prezentat ca unul eminamente muncitoresc, grupat în jurul a 5 fabrici (Iris, Fabrica Dermata, fabrica de fier/hârtie și mobilă), în care „patima „beuturii” se înfipse încet, dar sigur”. Un cartier mixt, la origine unul cu o populație predominant maghiară, însă după război acesta a început să fie locuit de tot mai mulți români. Situația a adus cu sine și tensiuni între cele două etnii: „Ungurii beau, suduiau vârtos și ne amenințau că ne omoară. Noi ne-am deprins amu cu ei, ne vedem de treburi.”, era mărturia unui muncitor consemnată în presa vremii.
Dacă erai un străin, încă de la bun început erai suspectat de către populația locală: „iar a venit un propagandist, neni/ o fi soțialist oare, ori d-ăștialalți”, arată jurnaliștii amintiți.
Clădirile principale menționate ca importante în cartier erau școala românească și biserica de rit ortodox. Locuitorii erau prezentați ca luptători împotriva ideilor comuniste și socialiste. În cartier se organizau mese pentru copiii muncitorilor și pentru aceștia, tocmai pentru ca aceștia să nu poată fi racolați în curentele respective.
Locuitorii făceau politica „la colț de stradă” și își exprimau nemulțumirile legate de  închiderile fabricilor, micșorarea salariilor, preferințele politice  (locuitorii acestui cartier îi disprețuiau pe național-țărăniști, afirmând că „noroc că au venit leberalii aieștia…”) și reticența acestora față de ideile cu iz socialist („ îmi aduc aminte de soțialiști… îs toți răi și pismași și hapsâni pe țara aiasta”).
În ceea ce privește neajunsurile cartierului  se amintește lipsa asfaltului, a canalizării ( „Cum să nu miroasă, când prăpădiții mei de oameni aruncă în stradă gunoaiele, toate stricăciunule pe care le vomitează zilnic”, spunea un muncitor citat de jurnaliști), lipsa iluminatului public, lipsa unei surse de apă. Poliția era prezentată ca fiind neimplicată  în descurajarea activităților cu iz infracțional (lucru ilustrat de materiale de presă cu privire la incapacitatea acestora de a acționa împotriva unui grup de persoane care, cel mai probabil, comitea jafuri pe timp de noapte, în timp ce soțiile hoților valorificau bunurile furate în piața de vechituri).
Cartierul Bulgari – un cartier insalubru, Voievodat al Țiganilor
Era văzut ca un cartier plin de romi, aceștia fiind izolați, având în vedere că în acest cartier erau lăsate gunoaiele adunate din oraș. Era și locul  unde se găsea hingheria orașului, din nou un loc prezentat ca insalubru și prost întreținut atât de către responsabilii zonei, dar și de către administrația orașului.
Orice zvon, întâmplare sau eveniment sunt analizate și interpretate de locuitorii Bulgariei, fiind un caz aparte deoarece persoanele din zonă lucrau în diferite instituții, astfel că aduceau ziare uitate de către șefii acestora sau erau martorii unor discuții cu iz politic.
Cartierul avea un loc foarte important, „restaurantul Bulgari”, unde aveau loc întâlnirile în care se dezbăteau aspectele politice, restaurant care însă putea fi frecventat doar de către români, potrivit jurnaliștilor: „ Ar vre’ ei, domnule să ne batem, da noi între noi n-avem ce împărții; dacă avem ceva, avem cu ungurii”.
Cartierul avea locuitori săraci, mutați aici după război, cei mai mulți lucrând ca servitori pentru oamenii înstăriți din oraș.
În ceea ce privește neajunsurile din acest cartier, erau amintite lipsa unei biserici de rit ortodox, lipsa unei clădiri pentru școala din
cartier (clădirea în care se țineau orele de curs era una închiriată, din această cauză foarte puțini copii puteau frecventa orele), lipsa canalizării și a iluminatului public, necesitatea înființării unei linii de autobuz pentru a conecta cartierul cu restul
orașului, dar și necesitatea de a muta hingheria.
Cartierul Someșenii- noi era perceput ca locul celor care alegeau să își ia viața.
Calea ferată de lângă acest cartier reprezenta, conform spuselor multor locuitori ai mahalalelor, singura scăpare a celor afectați de boli incurabile, de sărăcie sau de eșecuri în dragoste. Cârciuma din cartier era locul unde se întâlneau tinerii pentru a petrece și eventual pentru a lega viitoare logodne (un element comun pentru toate cartierele de la marginea orașului).
În apropierea cartierului Someșeni exista și un cartier numit Nagy Gabor, unde oamenii manifestau neîncredere și nemulțumire
față de administrația orașului. Până în primăvara anuluu 1937 acest cartier nu se afla în evidențele fiscale ale orașului, dar când o serie de reprezentanți ai primăriei au fost trimiși pentru a efectua măsurători și un recensământ, locuitorii au fost revoltați afirmând că „ce era dacă rămâneam noi, mâna asta de oameni, așa necunoscuți?/ și vezi cî nu-i de ajuns asta. Ne-au introdus și luminatul electric, ca să plătim taxe, ne-au constrâns să ne îngrădim curțile… că vezi doamne, ne țivilizăm”.
Cartierul Sinuța (Zorilor) – cartierul cuțitarilor
Cartierul era folosit ca cel mai bun exemplu pentru a ilustra problema criminalității din Clujul interbelic. În legătură cu acesta sunt prezentate crime care au ca motivație fie rivalitatea, datoriile în bani sau rivalitatea în dragoste.
Cartierele Între ape și Donath – zone insalubre, unde au eșuat politicile de sănătate
„Strada principală a cartierului, Barbu Lăutarul, nu poate fi considerată nici măcar o stradă, ci un șanț adânc, cu scurgeri de lături și miros infect, cu broaște și pui de rață, cu copii de țigani murdari, plini de bube, de blăstăm și vorbe urâte”/ „casele aplecate pe-o rână ascund în camere întunecoase erupții de sifilis, mizerie lucie, iar moartea țigăncilor se plesnește cu sinucigașii”.
Zona periferiei Clujului era prezentată ca una în care întâlnim oameni nefardați de convenționalele obligații din centru, care nu sunt corupți de interesele politice și care nu cad pradă parvenirii. Pribeag, fără casă, fară familie, ești întotdeuna bine primit și întotdeauna găsești la masa unei sărăcăcioase primiri un scaun odihnitor, o vorbă bună, o îmbărbătare.
Cartierul Mănăștur, un sat cu sfătoși oprimat de oraș

 „În cartierul lui Mureșianu (știți acel «diplomat» care a dat, prin legația italiană din Cluj, răspuns Ducelui Mussolini), în Mănășturul atâtor lupte românești trebuie să poposesc mai mult. Nu pentru că sfătoșenia notorie a mănășturenilor ne-ar încurca în ițele vorbelor și nici pentru că ne-ar interesa în o oarecare măsură pasiunile politice, acțiunile adesea de învrăjbire ale câtorva cocoși turmentați, ci pentru că «satul» acesta de bătrânească vânzoală valahă e vechiu, mai vechiu poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune, cu doriri electorale și cu mângâieri ademenitoare de promisiuni.

Dragostea aceasta dintre Cluj și fostul sat Mănăștur, dintre un «fecior domnesc» străin de tradiția, obiceiurile și aspirațiile românești, și fecioria vie, frumoasă, cu miresme de vestală, cu sâni de in – dragoste legalizată de toate registrele Municipiului – este dăunătoare acesteia din urmă.

Timp de peste 40 de ani de căsnicie Mănășturul a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos. Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat ȋn fașă copilăria poveștilor bătrâne, a lovit brutal ȋn legănările jocurilor noastre de Dumineca…

Peste tămâia sufletelor curate s-a pornit ciclonul devastator al pasiunilor urbane sămânând pierzanie, suferință, desnădejde, moarte. În locul unde creșteau idilele în poezia dragostelor cu miros de busuioc s-a întins revărsarea spasmodică a orașului.

Ce teribilă căsnicie!”, arată unul dintre jurnaliști.

„Accentuăm de la început că Mănășturul este singurul cartier cu care Municipiul se poate mândri. Mănășturenii sunt în majoritatea absolută români. Din vremuri vechi ei n-au tolerat așezarea a nici unei «nații» străine printre ei. Abia la începutul secolului acesta câteva familii ungurești au îndrăsnit să se așeze în mijlocul acestor neastâmpărați locuitori, gata totdeauna de răsmeriță și niciodată mulțumiți cu starea lor.

Viețuirea aceasta în imediata apropiere a Clujului aristocrat le-a imprimat în suflet o oarecare mândrie, superioritate, față de țăranii români din împrejurimi. Au totdeauna pretențiunea, mai ales în chestiuni politice, că sunt un fel de clarvăzători a evenimentelor ce vor urma. De altcum, politica este marele lor păcat. Le-a intrat în sânge, îi antrenează în lupte care adesea degenerează în bătăi sângeroase – de dragul nu știu cărui șef de partid. Când se strănută în cluburile politice din oraș, e de știut, mănășturenii au guturai.

La înăsprirea pasiunilor politice au contribuit desigur politicienii clujeni. Dacă din Capitală se plănuia o adunare «de forțe» în capitala Ardealului – totdeauna – Mănășturul scotea din încurcătură pe nu prea popularul șef de organizație. Glasurile mănășturenilor erau închiriate după bine cunoscutul nostru sistem. În felul acesta, să mă credeți, sufletul lor a fost pervertit. Regisorii iluziilor populare le-au cariat sufletele. Măgura de pofte și pasiuni a fost răscolită adânc, până la evidența unei revolte, până la pâlpâirea aceasta a pasiunilor politice cari alterează logica, sfidează previziunea.

Toți mărunții agenți electorali, cu idei de omnibus, toți acei ce așteaptă introducerea cât mai grabnică în loboda afacerilor, își fac în Mănăștur «intrarea în arena politică», în râgâieli de cocoși turmentați.

…Și așa desgustul și nemulțumirea își capătă forme mai pline. De ce oare nu se gândește nimeni la asta? De ce nu se poate lua aici nici o măsură fără să fie viciată de corectivul obligațiilor electorale?”, continua el.

Andrei Mureșanu, cartier unde se respectau normele urbanistice
Era prezentat ca un cartier cochet, plin de vile construite în stil modern, din care nu lipsea asfaltul, canalizarea, apa potabilă sau iluminatul public, însă un cartier în care era necesară construirea unei școli românești.
Cartierul Grigorescu era văzut, la fel ca Andrei Mureșanu, un loc unde se respectau regulile de urbanistice, un cartier liniștit, curat și bine organizat. Acest lucru era pus și pe seama faptului că aici se afla locuința  fostului edil al Clujului,Victor Deleu.
Centrul
Drumul spre centru, pe Calea Regele Ferdinand, era același pe tot timpul anului, „cu autobusele ce lunecă somnoros cliposind la fiecare 20 de mentri până când fluierul sergentului târșit în crucea străzilor le trezește, cu birje hodorogite și cai răpciugoși ce se opintesc să trată vre-un călător rătăcit, cu lume multă în varietatea costumelor decoltate și a vorbelor largi”. Localurile din jurul acesteia erau cunoscute pentru ospitalitate, „nu aveau firme zugrăvite luminos cu sughiț de neon, nici chelneri înțepați și suspecți, nici etichete mincinoase lipite pe burta butoaielor. Vinul era vechi ținut fără zgârcenie în vase cu doage și cercuri de alun”. „Vinul e acru cu cât înaintezi de la Gară spre centru. Oamenii sunt sâcâiți, cârciumarii vicleni, iar locul cârciumărițelor e ocupat de damele de consumație” .
„Lumea e aceeași. Puțină. Bețivă. Cheltuitoare”, relatau jurnaliștii.
Centrul orașului Cluj era asociat cu o cafenea celebră, New-York. „Ca orice oraș care se respectă, metropola are o cafenea, botezată pretențios, bombastic ca să intimiteze pe provinciali, unde se descoasă prietenii, se brodează vorbe rele și se înjură în pumn, între două pahare aduse de chelneri stilați, gravi și se citește fiecare șir din mica publicitate”, notau jurnaliștii de la „Națiunea Română”. Cafeneau era prezentată ca „mahalaua fiecărui oraș unde se răstoarnă –imaginar- guverne, de înjură miniștrii – niște stupizi dom`le- și se urmărește purtarea fiecărei doamne din societatea mare”. În centrul orașului, „pe corso-lu tuturor întâșnirilor defilează aceleași siluete de feei, aceleași spețe vânjoase de bărbați încovoiați, frânți de viață, aceleași femei cu resturi de frumusețe, cu lumini fugare de zâmbet. Printre ele se strecoară, discret, șerpuitoare, eleve și studente aduse de grija examenelor. Râd de licărirea poftelor în ochii bărbaților clujeni. Ei se amărăsc. De aceia, se așază pe terasele de la Bucoveanu și Luter. Comandă bere, vin. Înjură chelnerii. Se răsbună”.
Centrul Clujului era asociat cu lumea cochetă, însă una plină de zgomote asurzitoare de la mașini, taxiuri și birjari, de lumini orbitoare ale neonelor, de înghesuială, de  restaurante pline ochi, dar și de decadență.
„Dar Piața Unirii își are farmecul ei, noaptea când sughiță lumina electrică în tuburile de neon a reclamelor alături cu bețivii tuturor nopților albe. Atunci apar „inginerii” cari măsură în lățime ajutați de cetățeni cu echilibrul instabil, florăresele și muzicanții, vânzătorii de alune americane și femeile cu sânii spânzurați. Te acostează la fiecare colț. Îți oferă când, alune și trupuri calde. Bețivii le cumpără pe toate. Birjarii se oferă politicoși să-i ducă acasă ori la o cârciumă de la periferie unde poți petrece în tihnă, ne-suspicionat. Înainte de a pleca fiecare își ține de datorie să treacă pe la bufetul stației de autobuse unde găsești o țuică, o ciorbă de burtă, cari te „tocmesc”. Târziu pleacă…”.
Centrul este locul perfect de adunare al funcționarilor, înstăriților, și pe alocuri a studenților, într-un cuvânt, „lumea bună” a orașului. Aceștia îl vor anima seară de seară cu discuțiile și jocurile lor și totodată reprezintă locul ideal de unde se pot afla cele mai recente vești sau zvonuri, atmosfera fiind întotdeauna animată de diferiți artiși, de vânzători ambulanți sau dame de companie. Fiecare seară se termină la fel, spre zorii dimineții ultimii petrecăreți sunt scoși afară de către chelneri și urcați fie într-un taxi ori într-o trăsură care urma să-i transporte acasă. Centrul rămâne astfel gol și se poate bucura de o perioadă de odihnă până la momentul amiezii când va fi din nou împânzit de mașini și de locuitorii orașului.
Centrul trăia în propia lume, în „bule ale perfecțiunii” –  Piața Unirii, Strada Mememorandumului sau Strada Regele Ferdinand- și refuza să privească peste hotarele bine stabilite ale „lumii de seamă” a orașului, la sărăcia, suferința și neajunsurile de la periferiile orașului.
„Pentru că vedeți, așa e firea noastră a orășenilor. Să nu ne cunoaștem nici chiar strada unde locuim, să nu ne intereseze nimic ceea ce ar fi în afară de programul nostru cotidian”, notau jurnaliștii.
Ziariștii vremurilor – Emil Boșca-Mălin (Milu Mălin), Valentin Strava și Horia Strava – au publicat în ziarul Națiunea Română numeroase reportaje și articole legate de viața și oamenii din cartierele Clujului, în primăvara-vara lui 1937. Articolele sunt stânse în volumul Zidire și devenire. Cartierele Clujului în anul 1937, publicat de Felix Ostrovschi, volum care introduce cititorul în atmosfera vremii de atunci.
„În interbelic, Clujul a devenit capitala simbolică a ardelenilor”

„Orașul Cluj a fost și este în continuare unul cosmopolit. Instituțiile publice, respectiv administrația au fost sub autoritatea statului român, însă minoritățile orașului (în special maghiarii) au controlat o bună parte a comerțului și meșteșugurilor locale, au în propprietate mai tot fondul imobiliar din orașul istoric dar și o serie de drepturi fundamentale garantate prin Constituție (învățământ și cultură în limba maternă + dreptul de asociere politică pe criterii etnice). Aceste drepturi nu au compensat însă frustrările acestora, care continuă să trăiască subversiv, asumându-și Clujul doar din perspectiva propriei istorii. În viața cotidiană, asemenea tensiuni sunt însă camuflate, iar locuitorii, indiferent de
etnie, încearcă să se adapteze unui standard comun de civilizație. În fond, comunitatea românească nu este nici ea omogenă, și în mare parte, nici nu are rădăcini în Cluj. E alcătuită într-o proporție considerabilă din transilvăneni, dar și din persoane venite din vechiul Regat, odată cu care se infiltrează discret, la început, și spiritul balcanic. Oraș al eterogenității etnice și mentalitare, Clujul a funcționat ca o entitate vertebrată. Noii săi locuitori aveau în general o descendență citadină și nu au avut probleme de adaptare. Ei nu vor „provincializa” ambianța
urbană, ci vor impune imaginea europeană a orașului și vor actualiza vocația de centru cultural și economic a acestuia.
Pentru perioada interbelică a fost emblematică construcția cartierelor Grigorescu și Andrei Mureșanu. Expansiunea s-a conformat unui plan urbanistic riguros, casele elegante, de tip vilă, cu grădini și curte la stradă au conferit Clujului atmosfera de prosperitate burgheză, deși oarecum idilică prin contrast cu vechiul burg. Aristocrației în declin, care încă ocupa palatele din centru, i s-a opus o lume efervescentă care a redefinit geografia și identitatea orașului. În istoria sa, Clujul, a fost, o bună perioadă, capitala Principatului Transilvaniei, iar această imagine de centru s-a perpetuat în conștiința publică până în prezent. În interbelic, el a devenit capitala simbolică a ardelenilor, dobândindu-și și prestigiul prin instituțiile universitare și culturale. Românii nu au putut asimila, nici ignora comunitățile maghiare și sașe, care au creat o remarcabilă civilizație urbană, dar au putut să se afirme integral și în competiție cu ei. Orașul are astfel o identitate pe care i-o dă pe de o parte, amestecul tensionat de etnii, iar pe de altă parte, forța sa de emergență indiferent de contextul istoric. Cu o protecție simbolică prin însuți destinul său istoric, Clujul a fost ocrotit de pericolul provincializării, respectiv al marginalizării”, scria și Petru Poantă , în volumul Clujul interbelic – Anatomia unui miracol.

sursă foto: https://goo.gl/dSpVun, bcu.ro

Articol realizat de MIHAI CHIȘ, student Istorie, memorie și oralitate în secolul XX, anul II

Nici un comentariu

Scrie un comentariu