Clujul de azi a devenit un loc de pelerinaj pentru mulți petrecăreți. Avem festivaluri celebre, care adună sute de mii de oameni, avem un centru împânzit de baruri și cafenele, avem cluburi de noapte, cinematografe, viață de centru… Dar cum se petrecea în Cluj în perioada interbelică v-ați întrebat? Perioadă considerată – de foarte mulți istorici – drept cea mai prolifică a României moderne. Am consultat mai multe relatări ale vremii pe care vi le prezentăm în cele ce urmează. Veți vedea că foarte multe lucruri nu s-au schimbat.

Artist prin definiție

Potrivit unui articol din Națiunea Română publicat pe 4 iulie, 1936, sub titlul „Nocturna clujană – Clujul-orașul celei mai infernale liniști – plictiseala clujană. Cum petrec clujenii nopțile albe”,  clujenii începeau prin a frecventa cele două cinematografe din localitate, după care se ieșea la distracție. Autorii spun că ieșirile erau aproape în fiecare seară, iar uneori oamenii începeau să se certe pe tema localului în care vor petrece, dar în urma disputelor se ajungea, fără echivoc, în cele mai proaste localuri, cu băutură infectă și foarte scumpă, cu dansatoare și suprataxe amețitoare,  localuri care erau schimbate imediat cu altele, dar finalul nopții/dimineții era același.

 „Seară de seară, clujenii pornesc în căutarea locului de petrecere. Așa ceva e necesar proprimo. Cum o să petreci dacă nu ți-ai găsit locul potrivit. Și atunci începe raidul prin cârciumi și grădini (vara), raid din care aterizează în ultimă instanță în baruri ca de cari altele mai proaste nu sunt. Începutul îl face fiecare clujan, artist prin definiție și prin pretenții la unul din cele două cinematografe bune, unde în mod curent rulează filme proaste. Apoi la eșire, clujenii repartizați pe căprării și pe grupuri, încep pertractările în vederea descinderei într-o cârciumă cu cel mai bun vin sau cea mai bună muzică. Opiniile contradictorii nasc dispute în cari arguția se dezvoltă până la ceartă și scandal, pentru ca în sfârșit să se cadă de acord asupra unui local întotdeauna cu vinul cel mai infect, cu cea mai proastă muzică și cele mai fabuloase sume la plată. Fără multă discuție, localul urmează să fie schimbat. Și pentru că ora indică începutul programului în baruri, spre ele se îndreaptă de astă-dată fără discuții, pașii tuturor. Ce să vezi însă, când de mai bine de un întreg an, aceleași puncte de program se repetă cu zâmbete insinuante de dansatoare urâte și cu suprataxe amețitoare la consumația incomestibilă.”

După o noapte ratată din toate punctele de vedere, te-ai putea gândi că vine alta mai ok. Aici autorii spun că nu e cazul, iar distracția conducea, finalmente, la regrete nemăsurate. Clujul e descris drept un „oraș păcătos”, în care nu ar trebui să trăiești.

„Si-atunci resemnat te-ntorci acasă și-ți plângi nenorocirea de a fi cetățeanul acestui păcătos oraș. Dar încet, încet renunți la eșirile serale și la nocturnele clujene. Retras într-un interior cu boltituri de subsol sau cu plafoane distante, îți rumegi tristețea în frânturi de fraze pentru cari chinuindu-ți memoria întru aflarea termenilor sugestivi îți tragi fir cu fir, părul din cap”.

Cum erau studenții?

Un alt material intitulat „Căminul studenților I.O.V.”, apărut în 18 noiembrie, 1936, în aceeași publicație, descrie modul în care trăiau studenții în Cluj. Potrivit relatării, cei care studiau la Universitate (Regele Ferdinand-n.r.) trăiau împreună, în diverse grupuri, asemănătoare, dacă doriți, așa-numitelor frății de la universitățile din SUA. În plus, aveau bucătărese angajate și doi sau trei servitori care le făceau cumpărăturile. Studenții din Clujul interbelic luau o cafea dimineața, la prânz mâncau trei sau patru feluri de mâncare, iar seara altele două.

„Pentru ca risipa să fie cât mai mică, studenții orfani (termen folosit pentru aceia care nu aveau familia aproape, cei mai multi din alte parti ) organizați în societate au angajat numai personalul necesar: o bucătărească și 2-3 servitori. Încolo totul se face de ei și pentru ei. În fiecare zi sunt doi studenți „de serviciu”, cari pleacă la piață, cumpără carne, legume etc. și supraveghează îndeaproape pregătirea mîncărei (…). În felul acesta pe lângă că studenții vin în contact direct cu realitatea vieții, mai observă îndeaproape toată pregătirea, chibzuindu-se să facă cât mai mari economii. Hrana e substanțială și din destul: dimineața cafea, la amiazi 3-4 feluri și seara două. Alături de clădirea căminului din strada Tunari (General Traian Moșoiu azi – n.r), în aceeaș curte, e o altă clădire unde sunt instalate dormitoarele studenților. E o casă veche cu ziduri roase pe din afară dar curată înăuntru. Studenții „interni” nu sunt „în cămin” ci formează o întreagă familie în care domnește cea mai perfectă armonie. Când servitorul întârzie la vreun păhărel ei singuri își curățesc prin camere mătură, fac paturile și … cântă”.

O viață are omul 

Cele mai mari petreceri se țineau și atunci, ca și acum, sâmbăta. Pe-atunci sâmbăta era, de cele mai multe ori, zi de salariu. Sâmbăta era considerată o celebrare a vinului, a mâncărilor gustoase și a  ajunului zilei de odihnă, duminică. Iată ce scriu jurnaliștii în 1937, într-un material publicat pe data de 17 ianuarie și intitulat:  „Sâmbătă seara… O viață are omul – „Mână birjar și du-mă-n noapte” – Vin, cântec și femei – „Cântă-mi țigane romanța”.

„După o muncă obositoare de șase zile lungi în iarna aceasta mare, după atâta vânzoală prin fabrici și birouri întunecoase. Sâmbătă seara se serbătorește vinul, mâncările gustoase și ajunul zilei de odihnă : Dumineca. Sâmbătă seara se primesc salariile. Sâmbătă seara se dichisește mai mult sub greutatea fardului femeia și tot Sâmbătă seara vitrinele sunt parcă mai strălucitoare în verva electricității, trotuarele mai neastâmpărate în gonirea agitatului convoi rendez-vous-urile mai dese și surâsurile mai tandre… E seara excitantelor beții, e finalul unei munci de-o săptămână care ne-a încrețit fruntea, e însăși țuica acestei ierni, care vrea să ne narcotizeze, să ne facă să uităm. Seară dedicată în fiecare săptămână femeii, femeii acesteia mândră ca un idol.
O viață are omul. Departe de luxul excitant al acestui centru plin de intrigă și fard, de filosofi ai trotuarelor și sărăcie verde, în cârciumi înecate în cântece triviale, fum de tabac și miros de vulgaritate, petrec toate trupurile trudite ale sărăcimii noastre. Petrec pentru ca să-și înnece în fund de pahar veninul zilelor, pentru ca să uite mizeria lucie de acasă, ori pentru că … „o
viață are omul.” Cântă-mi țigane una. Și țiganul nu se lasă îmbiat; își culcă urechea pe diblă, suspină din fundul bojocilor lui de tăciune și cântă: Cine-a făcut crâșma-n drum/N-a făcut-o de nebun/Ci-a facut-o de cuminte/Cine intră-n ea să cânte. Străzile orașului se animează noaptea abea după ce publicul a părăsit ultimele scaune ale spectacolelor și după ce a luat un mic aperitiv stropit din belșug cu nectarul lui Bachus. Abia atunci cavalerii nopților albe își caută prietenii pe la diferite localuri de noapte, îi adună la sfat la masa imaculată a unui restaurant de mână „întâiu”, unde se servesc vinuri pe cât de scumpe, pe atât de proaste. Sfatul acesta ține mult până după patru. Nopțile acestea lungi de iarnă sunt frumoase numai când portmoneele cu hârtii suportă încă toate extravaganțele. Târziu, după ce s-au
comunicat toate impresiile, după ce au trecut în revistă șirul lung al femeilor frumoase, după ce au închinat mult în amintirea tinereții apuse, se aruncă fiecare în cutia unei birji sau taxi-rablă și „Mână birjar/Si dumă-n noapte/Cât mai departe/Ori unde-ai vrea” … fredonează târziu glasuri înăcrite de presiunea amețitoare a alcoolului.

Vin, cântec și femei…

Localurile de întâlnire ale studenților sunt cele mai vioaie, cele mai căutate pentru o petrecere în „stil mare” cele mai frecventate de batalionul femeilor frumoase. Sunt localuri în cari suspinul vioarei cu acompaniamentul grav de contrabas totdeauna se ia la întrecere cu freamătul cântecelor de dor. Un „De ce m-ați dus de lângă voi” mijește odată cu lacrima regretului de la o masă retrasă și într-o clipă îl cântă întreaga sală în cor. Aceste localuri au ceva din bruma veseliei unei gări, când trenuri lungi așteaptă să ducă tinerețea flăcăilor pe frontul luptelor grele, pe frontul luptei vieții abea începute. Se bea mult, se bea tinerește, se bea în fiecare Sâmbătă seara pentru că:

Vin cântec și femei/ Le iubesc pe toate trei.

Femeile sunt măgulite. Privesc printre gene cu surâsuri vii, surâsuri îmbietoare… O, surâsul de femee frumoasă… Cântă-mi țigane…
Trec așa hai-hui prin stră-zile cu sclipiri de becuri și fring usturător. Mă furișez adesea în colț de străzi ca un răufăcător silindu-mă să dibuesc sergentul ce știu că trebuie să se plimbe în stradă, să îngrijească de circulația birjelor betege și a bețivilor cari măsoară lărgimea asfaltului. De undeva din depărtarea nopții mi-a strigat un țipăt de cucuvae și un lătrat de câine.
Semn rău!  Dar n-am timp să mă gândesc pentru că o orchestră întârziată fredona un cântec drag, cântec de mult uitat: „Cântă-mi țigane romanța/Unei femei ce-am iubit/Sorbind din… ”.

Dar… trec mai departe; e târziu… e Sâmbătă seara și e frig… frig… bate viscolul ân punga goală. Iar alții varsă țuica, se strunesc bețiile și încep serenăzile… bine înțeles fără autorizație.”

Pierzania din saloanele de jocuri de noroc 

Tot în luna ianuarie, pe 22, anul 1937, jurnaliștii descriu Clujul drept un oraș al pierzaniei, în care tinerii se pierd prin spelunci nocturne, la jocuri de noroc. Presa vremii relata într-un ton pronunțat antisemit faptul că tinerii își pierd banii pentru „javrele străine”. Materialul a apărut cu titlul  „Clujul oraș de pierzanie. Ticăloșirea tineretului școlar prin speluncile nocturne”

„(…) Tripourile (salon de jocuri de noroc – n.r.)  mai ales asupra tineretului speluncile au o înrăurire funestă. Copiii minori trimiși de părinți cu multe greutăți să-și formeze carieră, își pierd somnul în localuri de pierdiție, cheltue cu nesocotință truda celor de acasă, neglijează cursuri și cartea cu desăvârșire, – oameni pierduți sunt toți aceia cari fac cunoștință cu lăcustele abătute pe orașul nostru. Nu dăm dete și nici amintim nume, deși le avem la mână. Năcăjitul preot cu o droaie de copii dintr-un sat și-ia trimis aci odrasla să se căpătuiască la medicină. Un foi de copil, altfel în liceu sârguincios elev, a devenit o epavă a societății. Nu se poate odihni până nu salută pe Berkovitz căruia îi liferează constant tot ce i poate trimite bunul său tată. Si ca acest tînăr sunt sute, poate peste mie. Vițiul face zilnic victime, contingentul celor ticăloșiți sporește îngrijorător. Universitatea are cuvântul. Nu scriem aci în nădejdea că patronii speluncilor să ia măsuri. N-au nici un interes în cauză. Din contră și-ar tăia un însemnat isvor de venituri. Și nici scriem pe seama studenților prinși în mania jocurilor hazarde. Către părinți nu ne adresăm, -sunt departe, nu știu cu ce se ocupă odraslele lor și n-au astfel nici mijloace pentru a interveni. Scriem pentru conducerea universității. Cunoaștem bunele gânduri ale acelora cari stau în fruntea instituției, știm chiar că acolo există o adâncă îngrijorare în ce privește pacostea tripourilor. Șovăirea nu mai este îngăduită. Sporesc amenințător. Și Universitatea care se bucură de o largă autonomie, nu poate ezita în a lua măsurile dicate de împrejurare. Afară cu studenții din tripourile javrelor străine, este imperativul momentului și acei cari au răspunderea nu pot decât să decreteze în acest fel”.

Documentare: Mihai Chiș, student la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, specializarea Istorie, Memorie și Oralitate, anul II. 

Sursă foto: www.ubbcluj.ro, manastur.info

Citiți și:

Viața de student în Clujul Interbelic. O mărturie scoasă din cutia amintirilor dezvăluie un loc fermecător

Nici un comentariu

Actual de Cluj