Medici și oameni
OpinieSănătate by Catalin Suciu - nov. 22, 2017 2 3233
Port un respect deosebit medicilor, în general. Ei salvează vieți, ei aleargă neobosiți, pe holurile spitalelor, unele stând să se prăbușească. Am văzut ce înseamnă omenia cadrelor medicale, onestitatea, abnegația, i-am văzut cum găsesc puterea să te privească în ochi cu cearcănele adânci, după 18 ore de muncă neîntreruptă.
Anii m-au purtat, fără voie, prin marea majoritate a spitalelor din Cluj. Un veritabil circuit turistic intra-spitalicesc. La Spitalul CFR doctorii s-au unit într-o fundație și donează bani pentru a putea munci în condiții decente. Au renovat saloane întregi din spital, alții le-au cumpărat medicamente pacienților din banii lor. Fără să le ceară nimeni nimic. Oameni pentru oameni.
Dar am ajuns și-n alte părți. Odată, când când veni vremea unei externări pentru cineva din familie, m-am dus să-l caut pe doctor la etajul la care avea biroul. Pe scaune, din loc în loc, alți aparținători cu ochii storși de sclipire după nopți nedormite. Mă așez lângă o doamnă în vârstă. Aflu că stă de 2 ore și n-a bătut la ușă că îi este frică pentru că „domnu doctor” este ocupat. Alături de ea, încă 6 vârstnici.
Mă ridic, bat la ușă, nimeni. Îl sunt pe medic și-mi spune că vine în două ore.
Le spun celor de pe scaune, iar doamna de lângă mine mă anunță că-l așteaptă de la 10 dimineața, că așa i-a transmis cu o zi în urmă. Acum e 12 și medicul anunță că sosește la 14. Ea îl așteaptă de la 10:00. Își mângâie fruntea asudată, pe sub batic și oftează intens.
„Tu cât dai?”, mă întreabă. „Iaca, mi-o trimis fiica mea bani ca să-i dau lu’ domnu’ doctor că io și soțu-meu avem pensii 600 de lei împreună.”
La 14:45 își face apariția medicul printr-o intrare mesianică. Imaginați-vi-l pe Isus pășind pe-un hol întunecat, printre pământeni, iar aceștia își pleacă capetele precum în fața Judecății de Apoi.
Nu răspunde plecăciunilor umile, intră val vârtej, iar oamenii își așteaptă rândul. Intră și vârstnica și iese după 10 minute. Imediat, o altă doamnă bate la ușă, încercând, sfioasă, să o deschidă: „Ieși afară, am zis să intri!?”, strigă doctorul. Poftiți.
Ideea e că după vreo 3 episoade similare, medicul îți induce, cumva, și ție convingerea că ești doar pământean sortit eșecului, iar acum beneficizezi de singura șansă pe care ți-o oferă viața. Nu poți face un minim efort să te comporți civilizat cu alții de-ai tăi? Că între oameni trăiești.
Mă opresc aici cu povestea.
Dar să nu-i judecați pe doctori. În fond, doctorul nu e obligat să-ți toarne balsam peste suflet să-ți aline durerea. El îți poate salva viața zâmbind, iar apoi îți poate trimite un croșeu în miezul pieptului uitând, uneori, să fie om.
Asta ține strict de educație.
Din păcate, în spitale e cum ți-e norocul: îl ai sau nu.
Am citit atent rândurile scrise de tine… Sincer să fiu nu am citit data publicării acestui articol, însă nu are așa mare importanță asta. Ideea e ca apreciez enorm de mult modul prin care te raportezi la ce te înconjoară, iar într-o Românie care arunca cu noroi în sistemul sanitar (scuze cacofonia), iar apoi tot ei au pretenția să fie tratați cu lux de sentimente de compasiune etc. Ești o voce puternică, frumoasă. Te citesc cu mare drag. Am să subscriu articolelor tale.
Este adevărat ca ne-am făcut cadre medicale pentru că ne place să lucrăm cu oameni și să le facem bine (majoritatea dintre noi) însă sunt situații și situații! Și…
Aveai dreptate cu privire la noroc. Deși aspectul ăsta e trist. Sperăm că noile generații vor zâmbi mai des și vor fi lăsate sa schimbe ceva 🙂
[…] Medici și oameni […]