Doctorul de suflete

Vă dau eu un număr, mergeți acolo și vă tratează de orice, i-a spus cu jumătate de gură, cu neîncredere.

Când a ajuns la spitalul CFR ,a început să creadă. După o scurtă discuție cu doctorul, pacienta și-a reamintit că mai are de trăit, că nu trebuie să renunțe. Și-a început să lupte până și-a alungat răul din organism. Pentru că dacă faci pace cu cancerul , nu mai scapi. Te macină încet, cu zile, până îți ia tot ce mai ai sănătos. Își extinde tentaculele otrăvitoare și îți fură inclusiv speranța.
Dar un gând bun, o poveste sau o glumă sinceră pot fi balsam pentru inimile pierdute. “E fundamental ca un pacient să-și păstreze optimismul, să lupte, să fie pozitiv”, ne povestește doctorul Dragoș Vălean. Dacă nu-l cunoașteți, să știți că nu se încadrează în tiparul obișnuit. E chirurg grăbit când are de reparat ceva, dar nu trebuie să fugi după el pe holuri.
“Imaginea doctorului din ziua de astăzi e a unui tip sobru, ocupat, preocupat,care aleargă, e un stereotip. Eu procedez altfel, e foarte important să stai de vorbă cu oamenii. Eu le ascult problemele. Să le dai pastile, injecții sau să –i operezi, asta înveți la facultate, dar să vorbești cu pacienții nu te învață nimeni la școală. Iar psihologia e esențială. Pacienții foarte afectați emoțional, care au reținere față de tot ceea ce vrei să-i le spui, care nu cooperează, ei merg rău, pierd lupta. Sunt bolnavi care nu mai vor să lupte. Încearcă la început, ei văd că nu fac progrese și apoi renunță de tot. Eu ca și chirurg pot să îi operez, dar contează mult starea lor de spirit în refacerea de după.”

Diminețile, iar uneori nopțile, le petrece la spitalul iar restul timpului la clinica sa. E plătit de stat la fel ca un tinichigiu,dar, spune el, merită să fii doctor. Merită pentru secundele când îi privești pe pacienți în ochi , iar ei îți spun: “Vă mulțumesc, vă mulțumesc că m-ați vindecat.” Iar el le zâmbește în semn de mulțumire pentru mulțumirea lor. E seară și poate pune capul pe pernă liniștit. Mâine o ia de la capăt.
Doctorul Dragoș Vălean s-a apucat de medicină tocmai pentru asta, ca să facă ceva bun, să lase ceva în urmă. Provine dintr-o familie obișnuită, ai lui n-au fost doctori, el e primul. Și tot acasă a învățat ce e și bunul-simț. “E obligatoriu să dai bună-ziua, sărutmâna, e obligatoriu să lași întotdeauna locul unei persoane mai în vârstă , eu așa am învățat acasă, de la părinții mei. Amândoi au murit în 2005. Mama în mai, tata în noiembrie, de singurătate. Eram la Șimleu atunci, acolo mi-am găsit post după rezidențiat. Aveam o dacie și făceam naveta , veneam în Cluj vinerea, la finalul săptămânii. Mi se oprea mașina pe Meseș. Eram însurat, nevastă-mea era în Cluj, eu în Șimleu. Nu-mi mergea foarte bine. Mama mă încuraja întotdeauna și ea n-a apucat să mă prindă transferat din Șimelu. A rămas cumva neîmpăcată că nu sunt doctorul care ar fi vrut să fiu.”
Din Șimleu a intrat la spitalul CFR din Dej, iar apoi la Cluj și lucrurile au început să se mai așeze. E acasă, e acolo unde și-a dorit mereu să-l vadă părinții.

Atunci când alfabetul începe cu litera “U”
Iubitorii fotbalului clujean l-ar putea recunoaște pe stradă pe doctorul Vălean. El are grijă și de fotbaliștii Universității Cluj de câțiva ani. Aplecarea către sport o are din familie, iar dragostea pentru “U” a moștenit-o. “Bunicul meu a fost un mare u-ist. Circulă o legendă la noi în familie. Cică prin 1960, el i-ar fi scos pe jucători la Fetițele Vieneze , unde le-a dat o masă. Bunicul era un boem. Îi plăcea să umble mereu la costum , să poarte pălărie și îi plăcea viața. Tatăl meu a fost iar un suporter nemaivăzut. Frate-meu , care e mai mare cu 12 ani decât mine, a fost prieten cu toți fotbaliștii. Era foarte bun amic cu Dan Boeru, cu mulți. Și mulți jucători ne-au trecut pragul casei când eram copii. Așa că, e oarecum firesc să iubesc Universitatea, e ceva genetic. Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii. Dimineața mergeam la sală, juca echipa de volei băieți, apoi urmau voleibalistele , baschetul băieți, după care baschetul fete. Mai era handbal, iar pe urmă plecam la stadion de la 15:30 că era fotbal. Plecam dimineața de acasă și ajungeam seara. Alfabetul l-am învățat cu U la început și doar apoi restul literelor.”

Poftiți la cabinet
Discuția e întreruptă pentru puțin timp.Doctorul își notează ceva într-o agendă îngrijită cu mare grijă. “Veniți luni la 16:30. Nici o problemă, nici un deranj.” “Să mă ierți pentru întrerupere, era o programare la mine la clinică”, se scuză.
Doctorul Dragoș e printre puținii medici români care au obținut certificarea CermaVein pentru folosirea metodei SVS , un tratament cu aburi în tratarea varicelui. “Printr-un concurs de împrejurări am intrat în legătură cu profesorul Rene Milleret. El m-a învățat metoda, e ultima apărută pe piață pentru tratare. Am avut un mare avantaj că știam să fac ecografii, totul se desfășoară pe sub piele. Un tip senzațional, un profesionist de primă mână. Are inițiativă, inovează , caută, cercetează. Am lucrat cu el, apoi am făcut procedura sub supravegherea sa, iar acum o fac singur.”
Metoda cu aburi e o tehnică modernă de tratare a varicelui. Printr-o sondă specială, foarte elastică, se introduc vapori de apă sub presiune, de la temperatură de 150 de grade generată, la 120 de grade. Pacientul doarme, se trezește după intervenție , iar peste alte două ore merge pe picioarele lui acasă. A doua zi poate să-și desfășoare activitățile obișnuite.
“Am avut pacienți inclusiv din America, din Italia, Polonia. La Cluj e un centru de excelență, aceste intervenții nu se fac în foarte multe locuri.”

“Nu mă consider un doctor de succes”

În ultimii ani tot ma mulți medici români au ales să părăsească țara pentru a lucra în străinătate. Pe Dragoș o să-l găsim și mâine și poimâine și câte zile or mai fi profesând la spitalul CFR și la DVInterclinic. “Nu m-am gândit niciodată să plec, deși în străintate, în Occident, atunci când termini medicina poți considera că ai reușit să faci ceva. Aici dacă termini, trebuie să prinzi o conjunctură favorabilă pentru a reuși o carieră. Nu mă consider un doctor de succes. Și ce înseamnă asta, până la urmă? Să ai o viață tihnită? Nu poți, asta n-o să ai niciodată. Ești pe fugă, agitație , ești mereu în priză. Și mi-ar lipsi foarte mult și oamenii de-aici, de asta n-aș putea să plec.”

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.