Istoria ”cartierului” comunist din Cluj fără funcțiuni. ”Din mare parte a proiectului s-a ales praful”

ActualitateIstorieRecomandarea redacțieiTop News by Mihai Prodan - mart. 06, 2026 1 12455

Între giganticul cartier Mănăștur și Parcul Sportiv „Iuliu Hațieganu”, se află zona cunoscută astăzi drept Plopilor-Șesului – acesta iese în evidență prin faptul că e un cartier cu identitate ambiguă, rezultat al decadelor de planificare urbanistică, al construcțiilor prefabricate și al compromisurilor politice și tehnice specifice perioadei socialiste. Arhitectul care l-a construit, dar și urbanistul care l-au desenat, spun că e impropriu denumit cartier, în lipsă de funcțiuni.

Potrivit urbanistului Emanoil Tudose, planurile pentru cartier au început să prindă contur „puțin înainte de 1989”, după două decenii de cercetări și proiecte în cartierele Mănăștur și Mărăști, în contextul conceptului „Clujul policentric”. Tudose descrie această etapă ca pe o încercare de a combina austeritatea și ritmul orașului cu „duioșia liniei străzii Plopilor”, legând vechea zonă Calvaria de Aleea Tineretului, prin spatele Sălii Sporturilor. „Eram după douăzeci de ani de urbanism. Lucrurile se legau firesc, își aveau logica lor”, rememorează Tudose, subliniind că fiecare detaliu al amplasării blocurilor avea un rol precis: blocurile P+8 etaje trebuiau să fie perpendiculare pe axa longitudinală a drumului, cu trotuare și aliniamente verzi care să permită un contact armonios cu parcul din apropiere. ”Eram după douăzeci de ani de urbanism. Lucrurile se legau firesc, îşi aveau logica lor, chiar dacă, din când în când, viermele dorinţei de a da personalitate fiecărei zone mai apărea la iveală. Nimic spectaculos ca, în lungul unei artere cu traseu elegant, să prevezi o suită de blocuri cu P+8 etaje perpendiculare pe axa longitudinală a drumului, să prevezi ca accesul auto la blocuri să se facă prin alei carosabile doar de dreapta, să prevezi trotuare separate cu aliniamente verzi faţă de carosabil şi să retragi blocurile suficient de mult încât să mai încapă încă o zonă plantată între trotuar şi clădire. A apărut ca firească amplasarea altor clădiri înalte (P+8) în punctul exterior de curbură a noii străzi pentru a putea „împuşca mai mulţi iepuri”, relatează Tudose în volumul ”Cluj-Napoca în 50 de ani de proiecte”.

Ideea nu s-a oprit la simpla planificare: „Gruparea de două câte două blocuri era începutul și sfârșitul cartierului și s-a făcut cu mult dichis […] trebuia să anunțe existența, în scobitura malului, a cartierului propriu-zis.” Detaliile atent gândite – curburile străzii, amplasarea blocurilor, dialogul cu Parcul „Iuliu Hațieganu” – ar fi trebuit să asigure o unitate compozițională și o legătură coerentă între spațiile publice și private.

Tudose menționează însă tensiunile dintre urbanism și execuție: „Copilul meu era ANSAMBLUL, iar al lor erau blocurile, gândite și proiectate unul câte unul […]. Puțini arhitecți erau dispuși să se subordoneze preceptelor rezultate din proiectele de urbanism.” Practic, deși planul urbanistic prevedea blocuri cu apartamente orientate către parc și expunere minimă către strada cu tramvai, realitatea a fost diferită: s-au construit doar două blocuri cu tronsoane paralele, care au creat „o barieră între cartier și parc”, afectând ventilarea naturală și accesul la lumină.

Conform arhitectului Vasile Mitrea, terenul destinat ansamblului era înainte de anii ’80 „o zonă tânără de locuințe ce folosea parcele foarte înguste, dar puțin ocupate”, delimitată de versantul verde la sud și Canalul Morii la nord. Această combinație de cadru natural valoros, intimitate și lipsa traficului auto ar fi permis dezvoltarea unui standard ridicat de locuire, aproape unic în municipiu, în imediata vecinătate a unui plămân verde cum este Parcul Sportiv. ”Loturile aveau în medie între 8/40 m şi 11/55 m şi dispuneau de grădini. Domina cu autoritate regimul de înălţime pe un singur nivel. Străzile aveau îmbrăcăminte din pământ”, explică Mitrea.

Totuși, presiunea politică de a crește rapid numărul de apartamente și de a utiliza construcțiile prefabricate a transformat zona într-un „șantier pentru cincinalul 1985-90”, cu blocuri P+4 și P+8 etaje, chiar dacă acest lucru a compromis relațiile vizuale cu Parcul Sportiv și cu Biserica Calvaria, considerată monument de arhitectură semnificativ.

Evoluția cartierului

Ansamblul s-a dezvoltat în trei etape majore:

1962 – cele 7 blocuri-punct P+4 etaje;

1968-1970 – ansamblul „Plopilor” din blocuri-bară P+4;

1987-1989 – ansamblul „Șesului”, cu blocuri P+8, la care s-au adăugat în 1989 trei turnuri P+8 pe latura nordică a străzii Plopilor.

Mitrea subliniază că, deși aceste intervenții au mărit numărul de locuințe, ele au generat și „a doua gafă: anularea relațiilor cu Canalul Morilor și Parcul Sportiv” și diminuarea vizibilității Bisericii Calvaria, afectând astfel coerența urbană a zonei.

Astăzi, cartierul poartă numele de Plopilor-Șesului, dar lipsa dotărilor și a unei unități administrative proprii îi conferă un statut ambiguu. Tudose arată: ”În proiectul de urbanism erau prevăzute 5 blocuri cu P+8 etaje, perpendiculare pe stradă, cu mai fiecare din apartamente având vedere către parc şi cu expunerea a cât mai puţine din apartamente către stradă, tramvai, zgomot, praf. În realitate s-au executat două blocuri cu câte două tronsoane fiecare, lungi şi paralele cu strada, punând o barieră între cartier şi parc, o barieră agresivă a curgerii aerului dinspre Feleac către valea Someşului, cu jumătate din apartamente la nord şi cealaltă jumătate la prea mult soare. Că despre alte probleme, enumerate mai devreme, nici că se mai poate povesti. Şi? Nu a murit nimeni, oamenii locuiesc bine mulţumesc în apartamentele lor şi nimeni nu sughiță că ritmul străzii este sau nu într-un anume fel şi în fond putem povesti despre urbanism (şi arhitectură) ca unitate în diversitate (vă mai aduceți aminte de formula „unitatea de monolit”?)“.

În ciuda compromisurilor, cartierul păstrează elemente de rafinament urbanistic: curburile străzii Plopilor, perspectivele deliberate și contactul cu spațiile verzi reflectă intenția inițială a urbanistului de a crea un spațiu ordonat, armonios și viu, un ”dialog coerent” între locuințe, parcuri și infrastructură sportivă.

”În timp se va prelua denumirea de ,„Cartierul Plopilor-Şesului”, deşi lipsindu-i dotările necesare, nu întrunea condiţiile unei unități administrative gen cartier”, arată și Mitrea.

Redăm mai jos relatările celor doi, în volumul amintit:

Emanoil Tudose:

A fost să fie puţin înainte de 1989, după douăzeci de ani de căutări, după toate cele ce au stat
la baza proiectării cartierelor Mănăştur II/1 şi Mănăştur II/2, după studiile din cadrul conceptului
Clujul policentric cu referire concretă la posibila dezvoltare a zonei Mărăşti pe un plan spiralat,
precum şi după Ansamblul Zorilor ca proiect de tranziție dinspre dinamica spaţiilor neconstruite
ca mijloc de transmitere, către consumatorul de urbanism, a unor stări de spirit, trăiri particulare
şi specifice unei anumite zone, oraş etc. către perceperea facilă dar directă a ordinii, a ritmului şi
în final mai puţin agresivă, a ideii ,„cu cât mai simplu cu atât mai bine”…
Reîntoarcerea la austeritate, ritm amplu, liniştitor, cu percepția simplificatoare a ceea ce
intenţionam să spun, a venit ca firească. A rămas doar „duioşia” liniei străzii Plopilor, cu legătura
dintre zona nod Calvaria şi Aleea Tineretului prin spatele Sălii Sportului.
Eram după douăzeci de ani de urbanism. Lucrurile se legau firesc, îşi aveau logica lor, chiar
dacă, din când în când, viermele dorinţei de a da personalitate fiecărei zone mai apărea la iveală.
Nimic spectaculos ca, în lungul unei artere cu traseu elegant, să prevezi o suită de blocuri cu P+8
etaje perpendiculare pe axa longitudinală a drumului, să prevezi ca accesul auto la blocuri să se
facă prin alei carosabile doar de dreapta, să prevezi trotuare separate cu aliniamente verzi faţă de
carosabil şi să retragi blocurile suficient de mult încât să mai încapă încă o zonă plantată între trotuar şi clădire. A apărut ca firească amplasarea altor clădiri înalte (P+8) în punctul exterior de
curbură a noii străzi pentru a putea „împuşca mai mulţi iepuri”:

• justificarea curburii străzii și dirijarea pe ambele direcții;
• obţinerea unui dialog coerent între complexul Sala Sporturilor, Piscină şi blocurile P+8 în
  încercarea de a controla un spaţiu din care Parcul „Iuliu Haţieganu” muşca undeva pe la jumătatea
  perspectivei;
• s-a simţit nevoia unei jumătăți de cap de perspectivă, dinspre est către vest de pe mai
  vechea str. Plopilor, pentru control asupra spaţiului în ideea de prelungire construită a rupturii
  dintre luncă şi terasa I a Someşului;
• s-a simţit nevoia umplerii golului din colţul sud-vestic al vechiului ansamblu;
• s-a simţit nevoia intrării în dialog cu clădirile de P+10 etaje de pe terasa Grădini Mănăştur.
  

Gruparea de două câte două blocuri era începutul şi sfârşitul cartierului şi s-a făcut cu mult
dichis în aşa fel încât, pe lângă cele enumerate deja, trebuia să anunţe existenţa, în scobitura malului, a cartierului propriu-zis (acela care nu era evidenţiat direct în desfăşurarea străzii). Mai mult,
cele două grupări cu două blocuri fiecare, au trebuit să fie perfect amplasate pentru a lega stânga
de dreapta străzii ca imagine unitară, urbatecturală. Este evidentă rigurozitatea relaţiilor, pe o linie
curbă, dintre suita primelor trei clădiri dinspre parc şi cele două clădiri duble de vis-à-vis. Un cititor avizat de urbanism va sesiza multitudinea de relații dintre clădiri trebuincioase ideii de unitate
compozițională.
O altă „potriveală” gândită pe planşetă a fost aceea a şirului de blocuri cu P+8 etaje amplasate perpendicular pe axa străzii (aparenţă simplificatoare a percepției urbanismului) ce aveau, în
fapt, rolul de a lăsa un contact puternic, viu cu parcul din planul 2. A fost şi ideea, un pic
orgolioasă, ca cea mai mare parte a apartamentelor (inclusiv cele de vis-à-vis) să aibă vedere către
parc
Aici s-ar impune o paranteză. Cu rare excepții, printre care se numără remarcabila colaborare cu arhitectul Barabas Barna la realizarea exedrei cu portic din Piaţa Mărăşti, relaţiile mele, cа
urbanist, cu arhitecţii de execuţie nu au fost dintre cele mai netede. Trăiam şi munceam oarecum
paralel. Ca urbanist aveam în vedere ansamblul tuturor problemelor trăirii într-un cartier, de la
imaginea generală dătătoare de personalitate şi simţire a cartierului, cu ritm născător de adrenalină
sau dimpotrivă, blând și duios dat de liniile şerpuitoar, mângâioase, până la prozaica problemă a
colectării şi depozitării gunoiului (despre care s-ar putea scrie romane întregi).
Colegii mei, arhitecții de execuţie, îşi aveau şi ei mormanul lor de probleme legate de arhitectura fiecărui bloc.
Ori tocmai aici intervenea dihonia dintre noi. Copilul meu era ANSAMBLUL, iar al lor erau
blocurile, gândite şi proiectate unul câte unul (chiar dacă, prin adiționare, ajungeau să facă într-un
an zeci, poate sute de tronsoane). Puţini arhitecţi erau dispuşi să se subordoneze preceptelor rezultate din proiectele de urbanism. Nici atunci şi cu atât mai puţin azi, aplecarea către detalii din categoria culoare şi volumetrie în perspectiva dinamică controlată, ritm şi poezie susţinute prin amplasarea exactă, prin unitate cromatică sau prin unitate stilistică şi încă multe altele ce fac, în fapt,
deliciul atât al întocmitorului cât şi al consumatorului de urbanism, nu-şi mai găseau locul şi
timpul. Şi fără a încerca să le găsesc scuze, trebuie să recunoaştem că arhitecții de execuţie au fost
supuşi unor presiuni extraordinare când proiectele se făceau pe bandă rulantă, meritând a
menţiona că numai pentru municipiul Cluj-Napoca se proiectau şi se dădeau în folosinţă peste
7000 de apartamente pe an. Dar asta e o altă poveste care ar trebui relatată de generalii de atunci
şi nu de un soldat de tranşee ce nu avea decât un extrem de limitat unghi de tragere.
Şi, revenind, am făcut toată această paranteză doar ca să afirm, sus şi tare, că de unul singur
prea puţin se poate face (cel puţin în urbanismul, hai s-o spun oblu, de creaţie). La modul concret,
din mare parte a proiectului cu toate subtilităţile şi rafinamentele (inclusiv tehnice) ale acestuia s-a
cam ales praful. O să dau doar exemplul suitei de blocuri dintre strada (cu tramvai) Plopilor şi
Canalul Morii. În proiectul de urbanism erau prevăzute 5 blocuri cu P+8 etaje, perpendiculare pe
stradă, cu mai fiecare din apartamente având vedere către parc şi cu expunerea a cât mai puţine din
apartamente către stradă, tramvai, zgomot, praf. În realitate s-au executat două blocuri cu câte
două tronsoane fiecare, lungi şi paralele cu strada, punând o barieră între cartier şi parc, o barieră
agresivă a curgerii aerului dinspre Feleac către valea Someşului, cu jumătate din apartamente la
nord şi cealaltă jumătate la prea mult soare. Că despre alte probleme, enumerate mai devreme, nici
că se mai poate povesti. Şi? Nu a murit nimeni, oamenii locuiesc bine mulţumesc în apartamentele
lor şi nimeni nu sughiță că ritmul străzii este sau nu într-un anume fel şi în fond putem povesti
despre urbanism (şi arhitectură) ca unitate în diversitate (vă mai aduceți aminte de formula „unitatea de monolit”?).
Toată această poveste ar putea fi completată poate şi cu încercarea, atât cât m-am priceput
atunci şi ţinând cont şi de conjunctura politică, de a găsi o formulă, cel puțin decentă, de
relaționare a bisericii Calvaria cu noul cartier (a nu se omite situația în care terasele blocurilor cu
P+4 etaje erau sub cota de amplasare a bisericii), completată poate şi cu amplasarea dotărilor
pentru învăţământ, joc şi sport, cu crearea unui al doilea acces către parc, cu propunerea de regularizare a Canalului Morii şi încă cu multe, multe altele ale bucătăriei facerii unui proiect de urbanism.
Şi poate aici este locul unde să-i mulţumesc domnului arh. Vasile Mitrea pentru deosebita
amabilitate de a ne pune la îndemână toate aceste extraordinare planşe, atât de savant şi meticulos
întocmite. Jos pălăria!

Iată ce spune, în același volum, Vasile Mitrea:

Spaţiul dintre limita sudică a Parcului Sportiv „Iuliu Haţieganu” şi cornişa terasei de la nord de Calea Mănăşturului era înainte de anii ’80 ai secolului trecut o zonă tânără de locuinţe ce folosea parcele foarte înguste, dar puţin ocupate.14 Delimitată de un versant-ecran verde la sud, (cu o înalţime variind între 14 şi 16 m) şi Canalul Morilor la Nord, această zonă personalizată de un cadru natural valoros, nepoluată de un trafic auto intens, ferită de curenţi nefavorabili şi bucurându-se de o mare intimitate, ar fi fost foarte indicată pentru un standard de locuire la cote ridicate, situaţie cumva unică în municipiu dacă ne gândim la imediata vecinătate a unui plămân verde cum este Parcul Sportiv. Ideea se putea promova dacă avem în vedere că în acea perioadă politicul era de acord cu creşterea spaţiului locativ (deci şi a numărului de camere) şi a confortului în cazul parteneriatului public-privat, că deja exista o anumită categorie socială
mai pretenţioasă şi mai ales că exproprierea şi demolarea nu era o problemă pentru un stat socialist… Dar dorinţa locală de a se răspunde prompt (şi chiar mai mult) comandamentelor politice, respectiv creşterea numărului de apartamente prefabricate din panouri mari, iar de data aceasta şi acoperirea necesarului de panouri solare (pentru încălzirea apei) au condus la concluzia ca țesutul foarte afânat în cauză să devină un nou şantier pentru cincinalul 1985-90, apelându-se la un regim de înălţime P+415 (arh. Emanoil Tudose).
În cazul acestei zone putem consemna trei etape:

1962/cele 7 blocuri-punct P+4;

1968+70/ realizarea ansamblului „Plopilor” din blocuri bară P+4;

1987-89/ ansamblul „Şesului”16 – discutat mai înainte – la care se vor adăuga în 1989 trei lame, trei turnuri, toate P+8 pe latura nordică a str. Plopilor.

Cu aceste clădiri înalte (unde şi proiectanții au participat la decizie) se ajunge la a doua gafă: anularea relaţiilor cu Canalul Morilor și Parcul Sportiv, iar pe de altă parte, la diminuarea prezenţei unui reper al locului: Biserica Calvaria, monument de arhitectură semnificativ.

În timp se va prelua denumirea de ,„Cartierul Plopilor-Şesului”, deşi lipsindu-i dotările necesare, nu întrunea condiţiile unei unități administrative gen cartier.

---

Citește și:

Istoria bulevardului din Cluj rezolvat ”din pix” ca să asigure blocuri gigantice pe locul unei zone cu case modeste, în interbelic pline de picanterii