Închide

Cum a luptat Clujul cu ciuma în Evul Mediu

IstorieTop News by Mihai Prodan - dec. 29, 2018 0 953

Clujul a fost măturat în Evul Mediu de valuri de ciumă, care, în unele cazuri, au ajuns să decimeze, literalmente, populația. Modul în care orașul a încercat să prevină și apoi să lupte cu molima a fost documentat de cercetători timp de decenii.

De exemplu acum istoricul Gabriel Rusu descrie în volumul „Povești despre Cluj” cum arăta atmosfera Clujului bântuit de ciumă în Evul Mediu: „spre sfârșitul secolului al XVI-lea, populația orașului, considerat Cheia întregii Transilvanii, era destul de numeroasă, astfel încât vechile ziduri de incintă devin practic neîncăpătoare. Din lectura unui registru al dărilor întocmit în anul 1593 rezultă că aici trăiau 7.500 suflete, din care 1.500 își aveau locuințele extra muros, în suburbii. Dacă la această cifră oficială îi mai adăugăm și pe peregrini, cerșetori, diverși infractori voiajori sau alte persoane neconscrise, din diverse motive, în actele de evidență urbană, numărul clujenilor putea să se ridice la 8.500 sau poate chiar mai mult”.

Călătorul piemontez Giovanni Botero nota în 1596 în „Descrierea Transilvaniei” publicată în română în 1972 că orașul Cluj era „cel mai populat dintre orașele din Ardeal”. Pastorul Conrad Iacob Hiltebrandt, care se afla în 1656 în Transilvania, notează, citat în volumul „Călători străini despre Țările Române”, apărut în București în 1970: „Clujul este un oraș comercial mare și populat. Este la treisprezece mile depărtare de Sibiu, într-o câmpie frumoasă pe Someșul Mic; este întărit cu un zid de piatră cubică și cu turnuri, care în anul 1662 erau îns tare bună. Casele din acest oraș sunt clădite la distanțe foarte mari unele de altele și cele mai multe sunt acoperite cu șindrile. După Brașov, Clujul este cel mai populat oraș, având suburbii foarte mari, în care își găsesc adăpost toți vagabonzii izgoniți din alte părți”.

La Cluj, notează istoricul, epidemia de ciumă din 1573 a fost „cumplită”: „a explodat în plină iarnă și curând numărul celor decedați a devenit atât de mare, încât au apărut probleme cu înhumarea lor. La data de 3 februarie centumvirii deplâng situația cimitirelor arhipline și pentru a se face loc pentru îngroparea celor morți de ciumă cadavrele mai vechi sunt scoase, tăiate în bucăți și reînhumate. Două săptămâni mai târziu, datorită faptului că numărul decedaților de ciumă continua să crească, magistrații clujeni hotărăsc amenajarea unui nou cimitir în afara orașului”. Este probabil vorba de înființarea cimitirului Hajongard, atunci în afara zidurilor cetății iar acum după extinderi în centrul Clujului, care, iată, funcționează deci de o jumătate de mileniu.

Călugărul iezuit Girolamo Fanfonio a fost unul dintre profesorii de la Colegiul Iezuit din Cluj – prima universitate din oraș, care școlariza zeci de tineri, de exemplu în 1586 școlariza 350 de studenți. Acesta notează într-o scrisoare adresată prepozitului general al ordinului iezuit din Roma, Claudio Aquaviva, citat în volumul „Călători străini despre Țările Române”: „de acum o lună a început aici la Cluj să se manifeste ciuma, și ea merge crescând, mor cam 25-30 de oameni pe zi. Dumnezeu ne-a ferit până acum, nici unul din ai noștri de aici nu s-a îmbplnăvit de ciumă, de și avem mulți bolnavi de alte boli”. Ulterior acesta notează și prima victimă din Colegiul Iezuit: „azi a murit de ciumă un școlar de-al nostru polon, foarte iubit de maiestatea sa, care ea însăși l-a trimis aici la studii. Eu am ascultat confesiunea sa și chiar acum l-am și îngropat”.

A fost necesar ca un student să intre infectat în colegiu, notează istoricul Rusu în volumul „Povești despre Cluj”, pentru a se contamina întreaga comunitate. „Efectele au fost dramatice”, explică Rusu în cartea publicată de asociația Vechiul Cluj. Dimensiunea tragediei e documentată de un iezuit care îl informează pe vice-provincialul catolic al Poloniei: „a început aici la Cluj să-și croiască drum ciuma, prin iunie, și puțin câte puțin, crescând tot mai mult, a prins puteri. Iar părintele rector nu a prea vrut să închidă școlile, așteptând tot mereu o stare mai bună. Totuși, însă foarte târziu, când au început învățăceii să se îmbolnăvească și să moară, a închis școlile”. Acesta explică și cum a ajuns molima să se răspândească: „unii părinți contaminați de ciumă îi vizitau atât pe ai noștri, cât și pe cei din afară, ascultând confesiuni și dând comuniunea, administrând taina euharistiei, și în ciuda acestui fapt, stând în raport cu ceilalți; și iată că deodată au adus cu ei atâta boală și în Cluj-Mănăștur ca și în colegiu, încât unul după altul, la început câte doi sau și trei deodată, s-au îmbolnăvit de ciumă”.

Rusu semnalează, citând din lucrarea „Pestis Daciae” publicată de medicul Samuel Koleseri la Sibiu în 1509, că în câteva sate – Păuca din Sibiu, Bobâlna din Cluj și Cetea din Alba, sătenii aveau următoarea soluție pentru a scăpa de ciumă: „pentru a se apăra de ciumă au deshumat mai mulți morți, printre care și un preot, bănuit de vrăjitorie în timpul vieții. Trupurile acestora au fost apoi străpunse cu pari ascuțiți, fixați în țărână și, potrivit autorului, epidemia a trecut. Se pare că acest obicei a persistat în Transilvania până prin secolele XVIII – XIX, în pofida interdicțiilor impuse de biserică și de autoritățile locale”.


O altă epidemie de ciumă a izbucnit în Ardeal la 1738 și e amplu documentată în cartea „Istoricul ciumei în Cluj la 1738/39”, publicată de doctorul Alexandru Lenghel în 1930. Unul dintre puținele exemplare rămase se află la sediul Bibliotecii Județene „Octavian Goga”, unde l-am consultat. Volumul arată că un decret regal din 12 august 1738 ordonă măsuri pentru limitarea propagării ciumei care cuprinsese Ardealul și Banatul și arată că epidemia a infectat deja Valahia și partea de sus a Banatului, până în Alba Iulia și Deva. În forma aceasta ciuma s-a extins spre nord și în august ajunge la Turda. Intendentul contelui Teleki Adam, Cseh Benjamin, îi scrie acestuia în 13 august 1738 din Luna de Jos: „Tordan pestis vagyon” („În Turda este ciumă”). Din Turda, ciuma amenință și Clujul, La sfârșitul lunii august sunt contaminate orașele și comunele din preajma orașului iar Clujul ajunge aproape blocat. Într-o lucrare se arată că „în județul Hunedoarei” autoritățile nu fac eforturi de a limita propagarea bolii: „cadavrele zac în liber neînmormântate, pe acestea le mănâncă cânii și astfel epidemia se lățește fulgerător. În districtul Timișoarei ciuma a distrus în anul 1738 atât de îngrozitor, încât în unele comune abia au mai rămas din 5-600 locuitori câte 4-5 oameni în viață; pe câmp și ogoare cadavrele zac în liber, pentrucă nimenea n-a avut curajul a le înmormânta”.


Ciuma a fost ajutată și de foamete, căci liniile de carantină au blocat comerțul, au determinat scumpiri ale bunurilor, ceea ce explică și faptul că în multe cazuri, cum a fost și Clujul, autoritățile au tăinuit prezența epidemiei cât au putut de mult.

De exemplu administrația clujeană a trimis în 26 septembrie 1738 primul raport care ascunde situația de fapt. În 27 septembrie, în ziua următoare trimiterii raportului, după mai multe bănuieli, s-a dovedit că orașul era infectat cu ciumă. Ca urmare nobilimea și mare parte din populație a părăsit orașul. În 29 septembrie administrația a fost nevoită să pună în aplicare măsurile de apărare împotriva bolii: a întocmit un consiliu sanitar, în subordinea căruia se afla un chirurg detașat și un farmacist pentru ciumați, care urmau să locuiască într-o casă de lângă mocirlele din fața Porții-Podului, în zona fostului hotel Astoria. „Nenorocitul chirurg după abia trei luni de activitate s-a îmbolnăvit în așa fel încât pentru rămânerea lui în viață nu mai erau speranțe”, notează Lenghel, precizând că acesta a fost înlocuit. În subordinea consiliului sanitar se mai aflau un inspector de ciumă, un comisar pentru bolnavi, ciocli și comandantul purtătorilor de cadavre. Aceștia urmau să locuiască la ferma baronului Lazar Ioan, probabil, consideră Lenghel, la așa-numita grădină Banffy, în afara orașului. Pentru informarea acestora, căci nu aveau voie să intre în oraș, a fost înființat organul „evidențiatorul morților” sau, cum spune Lenghel, „purtătorul de știri asupra morților, relator mortuorum ad vespillones”. Purtătorii de cadavre au fost obligați să depună următorul jurământ: „Eu, (..), jur pe Dumnezeul viu, că în primul rând voiu păstra numele lui în laudă, voiu înconjura beția, cearta, înjurătura, voiu fi cu supunere față de onorata administrație, consiliul sanitar, apoi față de maestrul breslei mele; cadavrele le voiu înmormânta cu omenia cuvenită breslei, nu le voiu jefui; bune și adânci gropi voiu săpa; mă voiu mulțumi cu plata dată; pe cei necăjiți cu nimic nu am să-i supăr; în oraș și nici în „Hostat” în afară de necesitatea de a înmormânta (dacă nu din ordinul superiorilor) nu voiu intra; semnul destinat al ocupațiunii mele a m să-l port în loc vizibil; cu nimenea, nici cu familia mea, înafară de tovarășii mei, nu voiu fi în atingere. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.


Toți membrii acestui consiliu sanitar trebuiau să depună astfel de jurăminte, dar numai jurământul cioclilor a fost păstrat.
Consiliul sanitar și-a început treaba în 1 octombrie cercetând casele din întreg orașul și a închis chiar în prima zi 15 case infectate, care au fost însemnate pentru ca populația orașului să le evite. Însemnarea acestora se făcea cu o cruce – și nu în puține rânduri ocupanții ștergeau aceste însemne. „Multe neajunsuri trebuie să fi avut consiliul sanitar din cauza nepriceperii populației și a opoziției ei contra bunelor sale intențiuni”, notează Lenghel. „Îndeosebi în mahalalele orașului ordinul privitor la izolarea bolnavilor a fost insuficient aplicat. Oamenii izolați în case au dezertat, în casele lor s-au adăpostit streini. Astfel nici n oraș și nici la periferii nu s-a putut avea îndeajunsă grije ca casele contaminate să fie supravegheate de păzitori responsabili”.

Bolnavii de ciumă erau internați într-un spital epidemic, pe care populația, care avea „cea mai mare groază”, îl numea „lazaret”. Se pare că acest afuncționa de multă vreme, de la o epidemie anterioară de ciumă din 1718. Consiliul orășenesc din Cluj raporta: „pentru cazuul că și aici izbucnește ciuma consiliul a ales o grădină, care e a tăbăcarilor, înconjurată de Someș, și pe care se află o boltitură lungă din piatră care s-ar putea foarte bine utiliza pentru lazaret; în vecinătate se mai află încă două case care în caz de lipsă și acestea ar putea fi ocupate”. Consiliul a decis ca acest „lazaret” să funcționeze la capătul străzii Magyar, unde se aflau locuințe separate și o șură pentru bărbier, preot, purtător de cadavre și cei îmbolnăviți de ciumă, dar și pentru bolnavii suspecți și reconvalescenți, „unde să se poată pune pâinea, lemnele și îmbrăcămintea”. Lenghel a ținut să afle unde anume a funcționat acest spital pentru leproși, în baza descrierii din documente. „După studierea hărții orașului găsesc că mia probabil lazaretul de atunci s-a aflat la așa numitul stăvilar al morții la finea căii Mareșal Foch, înspre Nord. Ca o dovadă în plus servește faptul că strada ce duce în partea de oraș numită „Ketvizkoz” (Între două ape) și astăzi poartă numele de „Lazar”. Această cercetare la fața locului a fost încununată cu succes. În mod fericit am aflat resturile boltiturii de piatră în care pe atunci a fost adăpostit lazaretul. Precum ne arată fotografia luată la fața locului azi nu mai există decât o singură boltitură, peste care în timpurile mai noi a fost edificată o casă cu etaj”.

Rapoartele oficiale arată că nu există însemnări despre primul stadiu al ciumei la Cluj, ceea ce arată „în afară de orice îndoială” că administrația orașului Cluj a tăinuit „cu o ușurință condamnabilă” izbucnirea epidemiei și ordinele autorităților superioare au fost aplicate „după o întârziere mare, care a fost fatală!”: „din harta desemnată de noi despre extinderea epidemiei din jurul Clujului se adeverește îndreptățirea acuzelor aduse încontra consiliului orașului. La 13 august e indiscutabil că orașul Turda a fost contaminat, de unde apoi epidemia s-a propagat în comunele din jurul Clujului, iar consiliul numai la finea lunii Septemvrie face primul raport despre apariția ciumei”.

Raportările, notează autorul, au fost foarte exagerate. Un autor notează 3.500 de morți în 1738: „în privința ciumei pot să vă scriu Mării voastre că în Cluj până acum n-a murit nici un om mai notabil, dar ea se propagă și aproape în fiecare zi cad câte 5-6 morți; până acum sunt moarte 3.500 persoane, între acestea au fost fetițe până la 600”. În realitate, susține Lenghel, numărul victimelor a fost de 800, ceea ce raporta la populația orașului de 7.500 de persoane „a decimat populația în sensul strict al cuvântului”.

FIșele consultate de autor arată „tragediile unor întregi familii”: „la 1 noiembrie fiul lui Hajdu Ioan, de la periferie, moare în ciumă. După două săptămâni, la 15 noiembrie, zac unul lângă altul cadavrele tatălui, al fetiței și al unui alt băiat (…) La Somoni Zsigmond, Între Ape (Ketvizkoz) unul dintre băieți și o fetiță se plâng în 27 octombrie de dureri de cap. A doua zi ambii sunt morți cu simptomele caracteristice ale ciumei”.

Extrase din jurnalul cantorului unitarian săsesc Sombori Francisc (1710-1767):

1738
septembrie
11. Blănarul cu alte trei persoane este internat, pentru că au fost în Turda.
23. Kadar Ștefan împreună cu tot personalul său este trimis la grădina tăbăcarilor. Asemenea cei 12 tineri maeștri croitori.
27. Fata lui Buzer Mihaiu moare. Ei sunt izolați.
Octombrie
1. Se interzice cultul religios.
10. Urmosi Szabo Ștefan, fiindcă a șters de pe poartă crucea, îl internează în lazaret.
12. Moare acolo.
27. Se permite cultul, dar numai în zi de lucru, cu puțini oameni.
24. Din nou se interzice.
12. Pușcăriașii au fost eliberați sub jurământ.

1739
ianuarie.
13. Sosesc nouă ordine pentru controlarea carantinei.
16 Februarie La bariere sosesc călăreți germani împreună cu persoane designate dela prefectură, având ordine severe, ca nimenuia să nu se admită a merge nici chiar pe moșia proprie. Nimeni nu poate ieși pe poarta orașului fără hârtie.
Martie
5. Sosește generalul Gilanyi. Se mai ușurează situația într-atât că putem ieși la hotar cu hârtie. Cari însă merg în taină, pe ascuns la hotar, sunt duși în turn.
Aprilie
9. Joo Sigismund și Debretzeni Mihaiu sunt internați în lazaret.

iulie
23. Cultul religios ete eliberat.
August
7. Orașul se eliberează

După această molimă la Cluj artistul Anton Schuchbauer realizează la comanda Senatului o statuie a Sfintei Maria protectoarea, cunoscută ca „Statuia Ciumei” în 1744. Inițial aceasta a fost amplasată pe strada Universității iar acum o găsiți în spatele bisericii Sf. Petru din cartierul Mărăști. Istoricul Rusu conchide: „Sculptura, un monument baroc excepțional, o reprezintă pe Fecioară într-o poziție a corpului ușor șerpuită, teatrală, cu falduri învolburate, postată pe o bază foarte înaltă, împodobită cu urne, volute și motive vegetale. Amplasată inițial în proximitatea internatului fiilor de nobili de pe strada Universității, ea azi pare uitată și ignorată în spatele bisericii Sfântul Petru din cartierul Mărăști”.

author photo two

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Cursuri de specializare la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

Articole similare