Tags Posts tagged with "ioan aurel pop"

ioan aurel pop

by -
0 2484

Rectorul celei mai mari universități din țară, “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, critică situația în care a ajuns învățământul, de a plăti retroactiv tăierile de salarii din sistem, de 25%, după ce instanța le-a declarat abuzive: diferența trebuie plătită de universități, și doar cele care nu au bani vor fi ajutate de Stat.

“Nu cu multe luni în urmă, s-a anunțat că reducerile de salarii din urmă cu aproape zece ani – combătute cu succes în instanță de multe cadre didactice și de sindicate – au fost abuzive să că statul va returna treptat sumele pierdute de salariați. Acum ni se spune că „reparația” se poate face din veniturile proprii ale universităților care au asemenea fonduri. Cele care nu au, vor primi diferențele de la stat. Prin urmare, cei care s-au chivernisit bine și au reușit să facă economii pentru a-și asigura buna funcționare și performanța, urmează să fie pedepsiți, iar cei care nu au decât venituri de la buget vor primi și pentru completările de salarii tot de la buget! Ce fel de socoteală este asta? Evident, una păguboasă, rezultată dintr-o practică istorică păguboasă. La fel au făcut și stăpânii, străini sau locali, în istoria noastră: au confiscat pentru biruri și pentru altele, de la românii care produceau mai mult decât aveau nevoie pe moment; asta până când românii au început să înțeleagă și să nu mai producă decât atât cât aveau nevoie ca să nu moară de foame! Asta în vreme ce alte popoare produceau pentru piață, făceau economii, băteau monedă, întemeiau bănci profitabile, pe baza unei producții eficiente și competitive’, a spus azi Ioan Aurel Pop, la deschiderea anului universitar de la UBB.

by -
0 135

Cel mai tânăr membru al Academiei Române, rectorul celei mai mari universități din țară – “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, vorbește despre ce face limba română specială:

“Singurul popor care are ca Sărbătoare Națională o zi închinată limbii este poporul nostru, prin ramura sa moldoveană. Această zi se serbează la 31 August și amintește momentul când, sub stăpânire sovietică încă, românii din stânga Prutului au revenit la grafia latină, sfidând regimul comunist de atunci. De altminteri, imnul însuși al țării românești dintre Prut și Nistru este un prinos adus limbii noastre. De la o vreme, târziu, ne-am luat și noi pe seamă și am decis ca Ziua Limbii Române să fie o sărbătoare și dincoace de Prut. Mai bine mai târziu decât deloc”, a explicat acesta într-un discurs ieri cu ocazia Zilei Limbii Române, la Cluj.

Rectorul Ioan Aurel Pop este la bază istoric: între altele a publicat împreună cu alți autori un complex volum despre istoria Transilvaniei și spune că, pentru cercetătorii trecutului, “limba este un tezaur de surse istorice”. “Pentru mine, limba este un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare, odată cu poporul care a creat-o și căruia s-a servit drept mijloc de comunicare. Pe de altă, parte, limbile, ca și popoarele, nu mor niciodată, ci se topesc unele în altele. Din această perspectivă, româna este latina dunăreană, așa cum s-a transformat ea în ultimele două milenii. Popoarele care au creat limbi literare – cu opere scrise – sunt popoare civilizate, trainice, creatoare de istorie”.

Ca istoric ce e, Pop a vorbit ieri despre limba română din secolul al XVI-lea – și despre cum arăta aceasta înainte de 1700, pentru a demonstra nu originea latină a limbii, ci relatinizarea acesteia după secole, în special datorită Școlii Ardelene și tinerilor trimiși să învețe în Franța, “bonjuriștii”. “Mărturiile autorilor străini despre limba română medievală și modernă timpurie sunt arhicunoscute în România, dar sunt aproape ignorate în exterior. Se cunosc peste o sută de izvoare narative din secolele al XV-lea și al XVI-lea, care atestă caracterul romanic al limbii române. Cele mai multe aparțin autorilor italieni, care, în funcție de gradul lor de cultură, cataloghează româna ca fiind o limbă latină coruptă, adic[ modificată, sau drept o italiană stricată. Primii sunt, de regulă, învățați, umaniști, oameni ai bisericii, soli, secretari regești, notari și alții, iar cei din categoria a doua sunt negustori, militari, aventurieri, oameni simpli. Cei de alte etnii – germani, slavi, greci, francezi, spanioli și alții – vorbesc despre latinitatea limbii române, constatată în mod direct sau prin mărturiile altora. Mai există o categorie a autorilor locali, unguri și sași, trăitori printre români, care sunt capabili să dea și exemple concrete ca să arate latinitatea românei. În fine, sunt și relatări românești despre latinitatea românei, inaugurate de Nicolaus Olahus și continuate apoi în chip copios de umaniștii târzii, de preiluminiști și de iluminiști”.

Totuși, Pop se referă la o categorie “specială” de astfel de surse, cele care nu doar constată latinitatea românei, ci și plasează româna, explicit, printre limbile romanice. “Structura lexicală a textelor românești rămase din secolele XVI-XVII stă și ea mărturie asupra caracterului limbii. Exemplele de mai jos, culese numai din secolul al XVI-lea, sunt edificatoare: Scrisoarea lui Necșu din Câmpulung are în total 202 cuvinte românești, dintre care 12 au origini nelatine. Prin urmare, proporția cuvintelor latine este de 94,06%, iar a nelatinelor de 5,94%. Proporția cuvintelor slave (opt dintre cele 202) este de 3,96% din total. Exemple: corabie, boier, megieș, slobozie, lotru, a păzi. Celelalte sunt de origine necunoscută, maghiare (oraș, meșter), grecești (frică). Firește, datele de mai sus sunt parțiale și sumare. Un inventar al tuturor autorilor și textelor care, de la finalul etnogenezei până în secolul al XVII-lea inclusiv, susțin latinitatea limbii române ar fi impresionant. Personal, numai între 1501 și 1593, am numărat circa 35 de autori italieni care susțin că româna descinde din latină sau că este înrudită cu latina și italiana. În textele românești studiate, proporția cuvintelor de origine latină utilizate – fără analize de detaliu – este mai mare de 80%. Detalierile ar demonstra că și incidența cuvintelor, ca și structura gramaticală a acelor texte conduc spre aceeași concluzie: româna a fost și este o limbă romanică. Faptul poate să fie cu atât mai surprinzător cu cât româna este singura limbă romanică aflată, în Evul Mediu, în imposibilitatea de a-și fortifica și lărgi latinitatea prin împrumuturi din limba cultă utilizată, așa cum au putut face italiana, franceza, spaniola etc. Românii, având drept limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona, și-au îmbogățit limba lor vernaculară și literară cu slavisme. Și cu toate acestea, latinitatea limbii nu a fost afectată”.

În ce privește vocabularul limbii, Pop spune că aproape trei sferturi din cuvintele limbii române contemporane sunt de origine latină, mai exact 30,33% moștenite, iar restul venite din franceză, latina savantă, italiană, engleză și altele. Acestui procent i se adaugă împrumuturile slave, 14%, restul fiind neogrecești, germane, turcice, ungare și de altă natură. “Dar nu această structură este mărturia cea mai eclatantă a latinității, ci structura sa gramaticală”, spune el și explică: “prin latinitate ne-am păstrat individualitatea în „marea slavă” în care ne aflăm și ne-am legat și re-legat mereu de civilizația occidentală, de unde ne tragem ființa și rostul în această lume. Sunt cuvinte care au făcut istorie și prin care se poate explica istoria noastră mai bine decât prin alte surse. Așa sunt bătrân, biserică, păcură, ai (usturoi), nea, păcurar, amăgire (admăgire) etc. Despre unele știm destul de exact când au pătruns în limbă și cum au făcut istorie”.

by -
1 1095
Sursa foto dr: Ioan Aurel Pop, FB
“Ar fi bine ca politicienii de la București să nu se joace cu demnitatea și cu onoarea milioanelor de români, fiindcă s-ar putea să vină curând un moment când „mămăliga va exploda” din nou”, atrage atenţia academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş Bolyai. Academicianul şi-a expus părerea, alături de explicarea semnificaţiilor istorice ale zilelor de 15 martie şi 1 Decembrie pentru români. Asta în contextul în care propunerea parlamentarilor maghiari ca 15 martie să devină ziua națională a comunității maghiare a ajuns subiect de negociere între PSD şi UDMR în ceea ce priveşte votul moţiunii de cenzură pentru înlăturarea guvernului Grindeanu.
Declarațiile lui Ioan Aurel Pop de azi sunt cu atât mai importante cu cât academicianul e unul dintre cei mai apreciați specialiști în istoria Transilvaniei – între altele e co-autorul unei cărți de referință pe temă. 
Ioan‐Aurel Pop este istoric român, profesor universitar și membru al Academiei Române. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (SUA), dar și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Este rectorul UBB din martie 2012 iar din 2015 este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. E totodată autor a peste 50 de cărți, tratate și manuale, și a peste 300 de studii și articole, în special pe tema istoriei medievale a Ardealului: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno‐maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.
Redăm integral mesajul rectorului UBB, postat pe pagina personală de Facebook:

“Gânduri despre români și România în momente de cumpănă

Există în istoria popoarelor victorii pe câmpurile de război care nu valorează nimic, dar există și cedări nepermise în timpuri de pace care reprezintă prețul a zeci de înfrângeri militare. Poporul român, umilit și disprețuit adesea de-a lungul istoriei, și-a dobândit cu greu demnitatea din vremurile moderne, construindu-și, de la 1848-1849 până la 1918, o țară numită Țara Românească sau România, cu un loc recunoscut între țările lumii. Sărbătoarea națională a acestei țări – „binecuvântate între toate de Domnul pre pământ” (Nicolae Bălcescu) – este ziua de 1 Decembrie, ora noastră astrală, cum ar fi spus Ștefan Zweig. Această zi dragă nouă, Ziua Națională a României, a fost ignorată în 2016 de către diplomații maghiari, care au primit ordin de la Budapesta să nu participe la ceremoniile firești din cercurile oficiale, pe motiv că evenimentul „îi jignește”, că „maghiarii nu au ce să sărbătorească la 1 decembrie”, când „Transilvania a fost ruptă din trupul țării-mamă, Ungaria”. În ciuda acestui fapt, fără precedent în analele diplomației între țări aliate, diplomații români au primit cuvânt de ordine să participe peste tot la celebrările organizate de misiunile Ungariei oriunde în lume. A fost gestul civilizat al unei țări europene către o altă țară europeană, vecină și aliată. Acesta s-a petrecut cu un mare sacrificiu de mândrie națională românească, fiindcă la 15 martie 1848, la Bratislava (numită pe atunci, oficial, Pozsony, capitala legislativă a Ungariei multinaționale, parte a Imperiului Habsburgic), revoluționarii unguri, care visau reconstituirea „Ungariei Istorice”, a Coroanei Sfântului Ștefan, au decis „unirea Transilvaniei cu Ungaria”. Cu alte cuvinte, cea mai avansată parte a elitei ungare de atunci, fără să țină seama de voința majorității românești, reprezentând două treimi din populația Transilvaniei, a desființat printr-o trăsătură de condei individualitatea istorică a provinciei în cauză și i-a readus pe români la situația de supuși ai stăpânilor unguri. Acest fapt s-a petrecut sub lozinca libertății, egalității și fraternității, adică a „primăverii popoarelor”, când toate națiunile aveau dreptul la un statut de existență de sine stătătoare. Iar această elită „avansată” nu înțelegea de ce românii, slovacii sau croații se arătau recalcitranți față de marile „binefaceri” care li se pregăteau. Atunci, Avram Iancu, craiul românilor, cu susținătorii lui i-au ridicat pe români la luptă pentru apărarea existenței lor. La scurtă vreme, Simion Bărnuțiu a rostit în Catedrala Blajului memorabilele cuvinte: „Împăratul ne-a înșelat, patria (statul habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul românesc ne poate mântui”.
Oare să fi uitat politicienii români toată această zbatere istorică salvatoare, care ne-a condus spre deciziile fundamentale de la 1918 ? Oare să nu mai existe deloc credință în națiunea română ? Oare să fi ajuns noi, românii și țara noastră, o marfă la masa de negocieri murdare a politicienilor ? Noi respectăm ziua de 15 martie, deși ne jignește sentimentele și demnitatea națională. De aceea, credem că autoritățile române, înainte de a recunoaște în România vreun alt privilegiu pentru concetățenii noștri, trebuie să se asigure de garantarea de către Ungaria și de către minoritatea ungară din România a respectării Zilei Naționale a României, de recunoașterea oficială a meritului armatei române care, în 1919, a salvat Europa Centrală de „Republica Sovietică Ungaria” (mai corect, de pecinginea comunistă), de crearea condițiilor de conservare a identității naționale a românilor din Ungaria. Ar fi bine ca politicienii de la București să nu se joace cu demnitatea și cu onoarea milioanelor de români, fiindcă s-ar putea să vină curând un moment când „mămăliga va exploda” din nou“.

Citeşte şi:

by -
0 133

Rectorul universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca vorbește la Viena despre mărturiile străine despre limba română într-un eveniment ce tratează subiectul limbii române în lume și are loc între 20 și 25 mai la Viena și Budapesta.

“Există prejudecata că latinitatea limbii române, ca şi ideea romanităţii românilor s-au fixat în secolul al XVIII-lea, prin activitatea Şcolii Ardelene, care ar fi condus şi la o „relatinizare“ a limbii noastre. Se acceptă mărturiile cronicarilor din secolul al XVII-lea, dar sunt socotite de unii nerelevante sau insuficiente. Se ignoră, în general, faptul că cele mai importante mărturii despre latinitatea românei şi despre romanitatea românilor provin din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, adică de la finele lumii medievale şi de la începuturile modernităţii. Acestea sunt opera autorilor străini care scriu aproape invariabil că româna este o italiană sau o latină coruptă. Cei care erau de specialitate, cu studii universitare, chiar plasează limba română între limbile romanice, alături de italiană, franceză şi spaniolă. În acest fel, se poate dovedi că latinitatea românei este o realitate perpetuă, cunoscută şi afirmată încă din Evul Mediu”, explică rectorul UBB, academicianul Ioan-Aurel Pop. De altfel acesta e coautor ‒ alături de Alexandru Simon, cercetător la Academia Română în cadrul Centrului de Studii Transilvane, al materialelor de prezentare a umaniştilor Johannes Honterus (1498-1549) şi Nicolaus Olahus (1493-1568) incluşi în expoziția „Europa ‒ moştenirea umaniştilor“, realizată de EUNIC Austria.

Ioan-Aurel Pop este membru titular al Academiei Române, al Academiei Europene de Știință și Artă de la Salzburg, al Academiei Naționale Virgiliene din Mantova (Italia) și membru corespondent al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris. A fost -director al Institutului Cultural Român din New York și al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția.

by -
2 204

Rectorul celei mai mari universități din țară, academicianul Ioan Aurel Pop, dezvoltă pe larg teza prezentată în urmă cu câteva zile la Academia Română în care spunea că Ungaria va băga zâzanie pe fondul împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire a românilor și respectiv pierderea unor teritorii și populații masive de către Ungaria.

Pop face, pe contul său de Facebook, “precizări privind „războiul informațional” contemporan”, după ce, spune el, a fost citat trunchiat de către presă în declarația sa inițială. Așa că o redăm pe aceasta integral:
La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.
*
Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!
Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.
Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).
Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.
Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

Prezent în cadrul unei conferințe de presă la București, rectorul Universității Babeș-Bolyai, Ioan Aurel Pop, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la acțiunile unor politicieni și istorici maghiari de a decredibiliza Transilvania. Ioan Aurel Pop a arătat că Guvernul maghiar a creat un departamentul special care se ocupă de organizarea aniversării a 100 de ani de la Tratatul de la Trianon (în 2020), scopul fiina acela de a falsifica datele istorice ale Transilvaniei.

”În limba maghiară, dar inclusiv în limbi de circulație, și mai puţin în limba română, se răspândesc date care pregătesc opinia publică maghiară, internaţională şi românească, în stiluri diferite, pentru ceea ce ar urma. Trebuie să vă reamintesc că Ungaria e o ţară care-şi întăreşte identitatea sub un guvern de dreapta, cu colaborări de extremă dreapta…În Ungaria s-a creat recent un departament de stat care se numeşte Trianon 100 din care fac parte şi cetăţeni români şi care pregăteşte momentul de apogeu 2020. Cu mult timp înainte şi va acţiona şi după momentul acela: aniversarea unui secol de la Tratatul de la Trianon”, a susţinut Pop, în cadrul conferinței de lansare publică a Laboratorului pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică “Războiul informațional, sub lupă”, potrivit euractiv.ro, citat de știridecluj.ro

Rectorul UBB, a arătat că în contextul în care astăzi lumile „se reconstruiesc pe criteriul adevărului”, adevăr care a ajuns să constea în ce crede orice om de cuviinţă că este bine sau este rău, există pericolul generaţiilor care din lipsă de cunoştinţe, pot fi bombardate cu orice informaţie: „Receptorul de astăzi e mai mult ca altădată tabula rasa. Vă amintiţi de sloganul „nu acumulare de cunoştinţe, ci know how”. Ceea ce creează un prilej extraordinar, orice lucru pe lumea asta are şi dublu tăiş: generaţii de oameni care nemaiavând cunoştinţe acumulate în cel mai bun computer pe care îl avem la ora actuală şi care este creierul omenesc, pot fi bombardaţi cu orice. Dacă comunicatorul ştie să o facă cu inteligenţă”, a explicat Ioan Aurel Pop.  El a mai precizat că departamentul înființat de Guvernul maghiar are deja un buget, spre deosebire de Departamentul Centenar din cadrul Guvernului României (care se ocupă de coordonarea organizării proiectelor aniversare pentru Marea Unire – n.r.).

Temele false vehiculate în Ungaria, conform lui Ioan Aurel Pop

– minorităţile sunt relative şi nu mai contează astăzi ponderea populaţiei.
– “autonomiile au fundament istoric şi trebuie promovate dincolo de statul naţional, dar în afara statului ungar, Ungaria istorică e pământ sfânt … care trebuie reînviat sub aspect politic”.
– Istoria Românilor e o istorie recentă.
– “românii fac parte dintre popoarele fără istorie” făcând parte la un moment dat din monarhia habsburgică şi apoi din dubla monarhie austro-ungară.
– termenul de vlah nu e sinonim cu termenul de român, idee preluată de la alţii.
– Ardealul nu e România, pentru că Ardealul face parte din România de mai puţin de 100 de ani, iar din Ungaria a făcut parte de-o istorie întreagă şi legăturile istorice sunt mai puternice cu Ungaria decât cu România.
– întrucât erau atraşi de superioritatea, savoarea culturii ungare, transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut peste voinţa lor, idee preluată de la unii istorici români.

“În limba maghiară și în limbi de circulație internațională, nu și în limba română, se distribuie informații care pregătesc opinia publică pentru ceea ce va urma. Opinia publică anglofonă și hispanofonă va afla că istoria românilor este istorie recentă, că românii fac parte dintre popoarele fără istorie, că termenul de valah nu este sinonim cu cel de român – idee prezentă de altfel și în Serbia, că Ardealul nu este România – pentru că face parte din România de mai puțin de 100 de ani și are legături istorice cu Ungaria decât cu România, că ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic. Trebuie să vă reamintesc că Ungaria e o ţară care-şi întăreşte identitatea sub un guvern de dreapta, cu colaborări de extremă dreapta. În Ungaria s-a creat recent un departament de stat care se numeşte Trianon 100 din care fac parte şi cetăţeni români şi care pregăteşte momentul de apogeu 2020. Cu mult timp înainte şi va acţiona şi după momentul acela: aniversarea unui secol de la Tratatul de la Trianon”, a spus Pop, potrivit Gândul.info, citat de monitoruldecluj.ro

 

by -
0 107

Eveniment de amploare în Viena, cu nu mai puțin de 23 de țări implicate, iar din România reprezentanți sunt doi clujeni.

E vorba de o expoziție ce evocă personalități ce au trăit între secolele XV și XVIII care au avut un rol determinant în evoluția Europei; în total expun 23 de țări, pe panouri de mari dimensiuni, câte două personalități ce au trăit în această perioadă. “La originea Europei de astăzi, a idealurilor Uniunii Europene, stau concepte şi valori născute în timpul Renașterii. Expoziția evocă rolul unor umaniști mai puțin cunoscuți şi al unor personalităţi feminine remarcabile, rămase în umbră”, explică organizatorii expoziției din Viena.
România îi prezintă pe Johannes Honterus (1498-1549) şi Nicolaus Olahus (1493-1568). Materialele de descriere a umaniştilor transilvăneni sunt realizate academicianul Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai“, membru al Academiei Române şi director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române din Cluj, şi Alexandru Simon, cercetător la Academia Română în cadrul Centrului de Studii Transilvane.

Expoziția „Europa ‒ moştenirea umaniştilor“ e organizată de European Union National Institutes for Culture (EUNIC) Austria, în parteneriat cu Universitatea din Viena, Academia Austriacă de Științe și Büchereien Wien (Bibliotecile Municipale), la Biblioteca Centrală din Viena. Se deschide în 20 aprilie și poate fi vizitată până în 27 mai.

Să mai spunem că în cadrul unui program de evenimente conexe desfăşurat timp de două luni în Viena sunt programate dezbateri pe teme precum colaborarea și relațiile dintre națiuni, fenomenul migraţiei, toleranța în societatea de azi, moştenirea culturală şi lingvistică. În acest context, rectorul UBB Cluj Ioan-Aurel Pop susţine pe 21 mai la sediul Institutului Cultural Român de la Viena conferința „Mărturii străine despre limba română la începuturile epocii moderne“. E singurul eveniment românesc anunțat în acest interval.

EUNIC Austria reuneşte 27 de institute culturale şi ambasade care dezvoltă proiecte comune, cu rolul de a promova înţelegerea şi diversitatea culturală europeană în societate. Din septembrie anul trecut Institutul Cultural Român de la Viena deţine preşedinţia clusterului.

AIci pagina de Facebook a evenimentului

Displaying Europa-Erbe der Humanisten.jpg

Istoricul Lucian Boia le-a propus liderilor administrației clujene o inițiativă de rebotezare a municipiului, astfel încât să se revină, de la denumirea “Cluj Napoca”, la cea de “Cluj”. Într-un material de opinie, Boia a arătat că Ceaușescu este cel care a schimbat numele Clujului și a apreciat că de vreme ce locuitorii urbei de pe Someș continuă și astăzi să-și spună clujeni, corect ar fi ca municipiul să renunțe la “Napoca” și să revină la denumirea inițială de “Cluj”.

“Cum e corect: Cluj sau Cluj-Napoca? Gîndiţi-vă bine înainte de a răspunde. Dînd un răspuns nepotrivit, riscaţi să vi se pună la îndoială patriotismul sau să fiţi pur şi simplu taxat drept trădător de neam şi de ţară. E bine să ştiţi că oraşul a fost rebotezat în anii comunismului, devenind din Cluj, Cluj-Napoca, naş de botez fiindu-i nimeni altul decît Nicolae Ceauşescu, dacă aţi auzit de el. Puţin respect, aşadar! ”- așa își începea materialul de opinie, Lucian Boia pe contributors.ro

Reacțiile din Cluj nu au întârziat să apară. Rectorul Universității Babeș-Bolyai, istoricul Ioan Aurel Pop, a replicat pentru adevărul.ro, că demersul schimbării numelului municipiului Cluj Napoca ar fi similar cu „scoaterea lui Bălcescu din istorie pentru că a fost pus de comunişti pe bancnota de 100 de lei”:

„Nu cred că este o idee bună nici dincolo de aspectul practic. Noi, românii, tot timpul vrem să schimbăm lucrurile. Cum ar fi acum să ne apucăm să schimbăm buletinele şi toate documentele cu denumirea oraşului, situaţia nu e arzătoare. Pe de altă parte, oraşul are o istorie de peste două milenii, este cel mai vechi municipiu din România cu acte în regulă, a fost atestat înainte de anul 124 d. Hr. Denumirea actuală, Cluj-Napoca, reflectă o istorie de 2000 de ani: Napoca se referă la primul mileniu de existenţă, în timp ce Cluj reflectă cel de-al doilea milenu. Să schimbăm denumirea oraşului din cauză că decizia a fost luată de Ceauşescu este ca şi cum ai zice să-l scoatem pe Nicolae Bălcescu din cărţile de Istorie pentru că a fost pus de comunişti pe bancnota de 100 de lei. Numele de Napoca n-are nimic cu Ceauşescu, ci cu istoria oraşului. Nu e de vină oraşul că Cauşescu a luat această decizie”.

Rectorul UBB a mai adăugat că în multe zone din Germania în care a călătorit localităţie care nu aveau denumirea oficială în latină erau marcate cu denumirea în latină la intrări şi la ieşiri: “nu cred că asta e o jignire la adresa nimăniui să cultivi originile latine. Latina veche era şi limba oficială a nobilimii mghiare, Transilvania a fost zona din Europa în care limba latină ca limbă oficială a fost înlocuită cel mai târziu. Atât din punctul de vedere al românilor, cât şi al maghiarilor din oraş denumirea Napoca atestă vechimea aşezării”, a spus Ioan Aurel Pop pentru adevarul.ro

Primarul Emil Boc a comentat la rândul său propunerea lui Boia, apreciind că nu va iniţia niciodată un demers pentru schimbarea denumirii municipiului: „Cluj-Napoca este denumirea corectă a municipiului nostru, reflectă dimensiunea istorică validată ştiinţific. Nu voi iniţia şi nu voi susţine niciodată un demers de schimbare a denumirii”.

Remintim că primarul Boc a acceptat ca indicatoarele de la intrarea în municipiu să fie traduse și în limbile maghiară și germană. Pentru a atenua faptul că a cedat la insistențele unei organizații maghiare, Boc a venit cu ideea ca pe plăcuţe să fie trecută și denumirea municipiului în latina: „Mvnicipium Ælivm Napocense”.

Citește și:

Cum să fie, Cluj sau Cluj Napoca? Vă invităm la dezbatere

Cu sau fără Kolozsvar? Boc pune plăcuțe, inclusiv în latină. La intrarea în oraș te așteaptă Mvnicipivm Aelivm Napocense

by -
0 206

Cea de-a doua ediție (revăzută, adăugită și ilustrată), a volumului „Istoria Transilvaniei”, va fi lansată oficial în 29 ianuarie, în prezența autorilor Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan. Proiectul editorial a apărut sub egida Academiei Române (Centrul de Studii Transilvane), fiind realizat de Editura Școala Ardeleană.

Evenimentul lansării va avea loc, duminică, 29 ianuarie 2017, la ora 12.00, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (Str. Memorandumului 21). Despre carte vor vorbi profesorul Gheorghe Iacob, Prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Ioan-Aurel Pop este, din martie 2012, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Istoric român, profesor universitar și membru al Academiei Române, conduce și Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române. A condus, de asemenea, şi Institutul Cultural Român din New York (S.U.A.), precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din 2015, este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Ioan-Aurel Pop este autorul a peste 50 de cărți, tratate și manuale, și a peste 300 de studii și articole, publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.

Ioan Bolovan este profesor universitar, conducător de doctorat și din 2012 prorector al Universității Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, precum şi cercetător științific I la Centrul de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române. Specializat în istoria modernă a României şi demografie istorică, având din 2015 funcția de președinte al International Commission for Historical Demography (Geneva), a publicat mai multe cărţi de unic autor și în colaborare la edituri din România, Franța, Germania, Olanda, Rusia, Cehia, Argentina, Italia etc., precum și peste 150 de studii în reviste și volume colective din ţară şi străinătate în special despre istoria populaţiei Transilvaniei, graniţa militară austriacă, revoluţia de la 1848-1849, Primul Război Mondial și istoria instituţiilor culturale.

Autorii despre Transilvania:

“Transilvania este astăzi o parte a României şi a Europei în acelaşi timp, dar, mai presus de toate, este patria primitoare a tuturor locuitorilor săi. Pentru prima oară în istorie, sunt acum premise reale pentru ca toţi locuitorii ei să fie şi să se simtă egali şi la ei acasă. Ţara nu mai este Transilvania de odinioară, dar urmele istoriei sunt peste tot. În trecut, au suferit şi au fost fericiţi, adesea în momente diferite, şi românii, şi maghiarii, şi germanii, şi evreii etc. Nici suferinţele şi nici bucuriile nu trebuie uitate. Amintirile trecutului sunt un patrimoniu de nepreţuit, iar păstrarea lor este un atribut al popoarelor civilizate. Entitatea transilvană este un dat al trecutului, dar, în acelaşi timp, ne însoţeşte peste tot, astăzi, sub ochii noştri. E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă o bazilică romanică, lângă o biserică gotică şi lângă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaş de cult ortodox este la câţiva paşi de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre convieţuirea paşnică decât despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare şi răzbunare, ci pentru destindere şi înţelegere.”

by -
0 71

Urmează să vadă tiparul numărul 39-40 al Revistei de Cultură Urbană Orașul, cel mai probabil în luna ianuarie. Până atunci, la Casa Artelor din Cluj-Napoca va fi marcată o dublă aniversare: 20 de ani de când există Fundația-“mamă” a acesteia – Carpatica și 10 ani de viață a acestei publicații. Evenimentul aniversar va cuprinde și vernisajul salonului de iarnă “Carpatica” cu lucrări de pictură, sculptură și artă textilă semnate de Ioana Antoniu, Radu Pulbere, Liviu Mocanu și Elena Basso Stănescu.

Manifestarea de la Galeria Casa Artelor este programată, vineri, 16 decembrie, de la ora 17.00. Aceasta va mai cuprinde un moment simbolic de înmânare a unor diplome și plachete dar și unul muzical în interpretarea mezzosopranei Lavinia Bocu.

Despre revista de cultură urbană “Orașul”, rectorul Universiății Babeș-Bolyai din Cluj spune că Uniunea Universităților Clujene (care reunește toate cele șase universități de stat din cluj) a accepat să se asocieze cu fundația Carpatica și să copatroneze aceată publicație, tocmai pentru că această resvistă este unică în peisajul periodicelor românești. “Revista ORAȘUL (…) are în continuare un rost deosebit, asumat cu mare responsabilitate, acela de a păstra viu spiritul orașului nostru, de a-i preamări valorile, de a-i releva racilele și de a contribui la construcția în armonie a vieții urbane. Pentru aceasta, are nevoie și în următorii zece ani și în următorii nenumărați ani, de sprijin și înțelegere, de acceptare și de deschidere, de bunăvoință și de lumină. Societatea clujeană trebuie să susțină ORAȘUL, care exprimă ideea urbană sub aspect național și european”, spune rectorul Ioan Aurel Pop.

Fondatorul Fundației Carpatica și a revistei orașului, arhitectul Ionel Vitoc spune că începuturile organizației și decizia de a lansa o revistă de cultură urbană în Cluj-Napoca au o poveste aparte, dar și că nu regretă nicio clipă faptul că a decis să se dedice culturii în toți acești ani.

” (…) în 1996, în altă conjunctură socială, preocupările mele extraprofesionale cu profund caracter cultural, au fost sesizate de ilustrul profesor universitar Iustinian Petrescu, care m-a sfătuit să pun bazele unei fundaţii. Am făcut-o. ÎN 17.06.1996 am înregistrat Fundaţia Culturală şi de Caritate pentru Protecţia Patrimoniului Cultural Naţional „Carpatica”, având membrii fondatori: SC AMBIENT PROIECT SRL, Tiberiu Graur, Gheorghe Lazarovici, Crişan Mircioiu, Sorin Mihăiţă Moldovan, Adrian Moţiu, Simona Munteanu, Iustinian Petrescu, Petru Poantă, Dumitru Protase, Vasile Radu, Petru Rus, Sabin Mircea Rus, Ionel Vitoc. Timpul s-a scurs, activitatea, manifestările nu se legau, într-un context în care toată lumea era preocupată de politică şi de ziua de mâine… în afara ţării fiind negăsită. Prima acţiune majoră s-a petrecut la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, unde am lansat un CD cu colinzi interpretate de Gheorghe Sărac şi mai apoi o expoziţie de icoane a echipei colegului meu arhitect Bratiloveanu. Au urmat manifestări la Polul Cultural condus de d-na Mariana Enache. A fost o perioadă benefică, în care am cunoscut multe persoane ce activau în cultură, am acumulat o nouă experienţă. La invitaţia lui Mircea Rus şi Horea Muntenuş, am pus bazele revistei de cultură FILARMONIA. În 1996, conjunctura m-a împins să iau o decizie radicală, aceea de a conduce destinele unei reviste, cu alte conotaţii în societatea românească care se dovedea, la vremea aceea tot mai puţin implicată în decizii, care presupunea implicare şi cultură. Cultură urbană.

Fundaţia Culturală CARPATICA asigura cadrul protector şi financiar al iniţiativei şi SC Ambient Proiect SRL oferea spaţiul de organizare şi desfăşurare a activităţilor. La început au fost Marcel Mureşeanu, Mircea Popa, Constantin Zărnescu, Horea Muntenuş, Vasile Lechinţan, Constantin Oros, Iosif Viehmann, Crişan Mircioiu, Alexandru Fărcaş, Pompiliu Manea, Ioan Radu Munteanu, Michaela Bocu, iar ulterior s-au ataşat grupului nostru şi alte personalităţi ale vieţii culturale clujene, ajungând astfel la componenţa de azi.
La prima întrunire a grupului s-au făcut propuneri privind denumirea revistei. Inspiraţia lui Marcel Mureşeanu, deşi neînţeleasă de mulţi din cei prezenţi, a fost găsită cea mai potrivită scopului urmărit, aceea de a pune bazele unei reviste de cultură urbană. În primul număr explic „De ce Oraşul?”.
Primul colegiu de redacţie, şi care a durat 15 numere, a fost format din scriitorii Mircea Popa – director, Constantin Zărnescu – redactor şef, Marcel Mureşeanu – redactor şef adjunct, ajutaţi de către Florin Verdeş – secretar de redacţie şi Constantin Oros – director de marketing, Valeriu Teodorescu – grafician. Primele aprecieri vin în nr. 3 de la Virgil Lazăr şi Pompiliu Manea.
Începând din 2008, colectivul de redacţie are un nou secretar general de redacţie, Petre Poantă, iar colegiul de onoare al redacţiei e format din profesorii universitari Radu Munteanu, Ioan Aurel Pop, Marius Porumb, Crişan Micioiu, Dumitru Protase, Iosif Viehmann şi Constantin Rîpă. Are loc chemarea la acţiune pentru Cluj-Napoca 2020 – Capitală Culturală Europeană.
În nr. 12, secretar general devine Adrian Chrică.
La nr. 13, colegiul de redacţie se extinde cu Michaela Bocu, Vasile Lechinţan, Negoiţă Lăptoiu, Adrian Ţion, Adrian Chircă.
Preocupările pentru a creşte activitatea revistei şi să-şi atingă scopul, conduc la o formă nouă de organizare:
director Ionel Vitoc; seniori editori: Marcel Mureşeanu, Petru Poantă (până în 2015), Mircea Popa, Constantin Zărnescu; redacţia: Michaela Bocu, Adrian Chircă, Negoiţă Lăptoiu, Vasile Lechinţan, Constantin Rîpă, Iosif Viehmann.
Cu această ocazie, Fundaţia cuprinde în colegiul de onoare pe prof. univ. Dafin Mureşanu.
Anul 2015 marchează recunoaşterea revistei ORAŞUL de către Uniunea Universităţilor Clujene, care-şi asumă disponibilitatea de a colabora. Pentru noi, această decizie depăşeşte în importanţă aportul material al Uniunii, fără de care apariţia revistei ar fi fost o mare problemă.
Activitatea noastră este redată în tabelul anexat, din care extragem: 52 de expoziţii, 115 lansări de carte, 17 conferințe, 27 de spectacole, 8 ediții ale unor tabere. Revista ORAŞUL a apărut în 38 de numere, două 39-40 fiind în curs de apariţie. Am avut 417 colaboratori care au scris. Dintre colaboratorii noştri, ne onorează academicieni, profesori universitari de prestigiu, scriitori, poeţi, istorici, arhitecţi, artişti plastici, medici, „orăşeni” de diverse profesii şi angajamente sociale, preocupaţi cu toţii de ORAŞUL lor.
Deşi drumul parcurs nu a fost uşor, datorită angajamentului fiecăruia dintre cei care creează revista şi al colaboratorilor, ORAŞUL a putut să iasă la rampă cu 40 de numere. Privim în viitor cu convingerea că acesta ne aşteaptă cu încredere.
Menţionez că revista costă. Nu puţin. Iar ajutoarele financiare primite, chiar dacă nu acoperă toate cheltuielile, ne-au menţinut în viaţă!
Subliniez că această contribuţie, fără să fac un clasament funcţie de sumă, a venit astfel:
din fondul particular al familiei Carmen şi Ovidiu Turcu, mari iubitori ai neamului şi ai valorilor culturale a acestuia, care a găsit un prieten în Fundaţia Culturală CARPATICA;
din fondul asociaţiilor. Uniunea Universităţilor Clujene a căror onorabili rectori au votat în unanimitate pentru aderarea şi susţinerea activităţilor Fundaţiei Culturale CARPATICA legate de revista ORAŞUL;
Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca;
Primăriei Municipiului Cluj-Napoca;
Consiliului Judeţean Cluj;
Companiilor de apă şi transport public;
Consiliului Judeţean Maramureş;
Primăriei oraşului Şomcuta Mare;
Uniunii Arhitecţilor din România;
Ewer Neuro Pharma

Sperăm, în 2017, o dublă deschidere, una a noastră spre „Orăşenii Oraşului” prin înfiinţarea unei Academii deschise comunicării şi cealaltă care să vină spre noi din partea celor cu posibilităţi care să ne permită nu numai să existăm ci şi să ne dezvoltăm şi să realizăm propunerile făcute în cadrul Clujului Capitală Culturală Europeană:
Monumentul pentru şcoala clujeană de medicină;
Monumentul cardinal Iuliu Hossu;
Placă comemorativă pentru centenarul Marii Uniri”, este, în mare, povestea celor 20 de ani de Fundația și a celor 10 în care a văzut tiparul Revista de cultură urbană “Orașul”.

Cel care a propus numele revistei, Marcel Mureșeanu, spune că Orașul a reușit în cei zece ani să devină o casă a literaturii.
“În cei zece ani, revista Oraşul a găzduit 74 de autori de poezie, dintre care 17 tineri, debutanţi sau premiaţi la diferite concursuri literare, de către noi. La acelaşi capitol, am numărat 43 de membri ai Uniunii Scriitorilor din România şi 31 de clujeni. Au fost tipăriţi în revistă şi 32 de prozatori, dintre care 24 membri ai Uniunii Scriitorilor, iar 20, din total, sunt clujeni. Prozatorii au semnat 76 de texte, ceea ce ni se pare mult şi, poate, bine.

La rândul lor, cei 21 de traducători, profesionişti, fără excepţie, au adus sub ochii cititorilor 39 de autori, în marea lor majoritate poeţi, din douăsprezece ţări (literaturi!) ale lumii: S.U.A., Anglia, Canada, Italia, Franţa, Turcia, Argentina, Spania, Ungaria, Portugalia, Tunisia şi Israel.

Dacă, în alte împrejurări, listele, destul de lungi, deşi incomplete, cu numele poeţilor, prozatorilor, traducătorilor şi traduşilor, ni s-ar părea aride şi puţin convingătoare, de data aceasta ele devin tot atâtea repere fosforescente pe un traseu nu lipsit de inconturnabile „aventuri”.

În fluxul poeţilor s-au aliniat, printre alţii, într-o ordine a intrării lor în revistă, Mircea Ioan Casimcea, Mircea Vaida Voevod, Lucia Dărămuş, Horia Muntenuş, Rodica Scutaru Milaş, Dumitru Cerna, Iustinian Zegreanu, Gabriela Genţiana Groza, Aida Hancer, Ion Cristofor, Constantin Rîpă, Doina Cetea, Rodica Potoceanu Matiş, Valeriu Varvari, Maria Pal, Horia Bădescu, Constantin Cubleşan, Maria Mănucă, Aurel Rău, Adina Ungur, Flavia Teoc, Dumitru Velea, Vasile Tărăţeanu, Mircea Lutic, Vasile Tudor Zegrea, Rodica Marian, Daniel Moşoiu, Ion Paranici, Adrian Popescu, Negoiţă Irimie, Miron Scorobete, George Vulturescu, Persida Rugu, Eta Boeriu, Emil Giurgiuca, Nicolae Mocanu, Marcel Mureşeanu, Teofil Răchiţeanu, Ligia Murăşan, Lavinia Branişte, Mariana Bojan, Sânziana Mureşeanu.

Prozatorii intră în enumerare după aceleaşi criterii, fiecare cu aura lui şi cu dreptul său la memorie: Victor Papilian, Horia Bădescu, Alexandru Jurcan, Constantin Cubleşan, Viorel Cacoveanu, Maria Vaida Voevod, Laurenţiu Mihăileanu, Dafin Mureşeanu, Dinu Bălan, Ion Bălaş, Constantin Zărenscu, Cornel Udrea, Adrian Grănescu, Lucian Cristea, Mircea Ioan Casimcea, Dumitru Cerna, Corneliu Rădulescu, Dan Rebreanu, Leon Iosif Grapini, Ovidiu Pecican, Constantin Blănaru, Mariana Bojan, Hanna Bota, Emanoil Rei, Ion Pavel Azap, Marcel Mureşeanu, Ioan Ţicalo.

Au tradus: Ion Cristofor, Hanna Bota, Ileana Păun, Gabriela Leoveanu, Sânziana Mureşeanu, Viorel Dârja, Carmen Veronica Steiciuc, Horia Bădescu, Anita Zărnescu, Gabriela Lungu, Mihai Scorobete, Luminiţa Urs, Flavia Teoc, Constantin Cubleşan, Adina Ungur, Laura Poantă, Ileana Damian.

S-au lăsat traduşi: Orhan Pamuk (Turcia), James Joyce (Anglia), Ady Endre (Ungaria), Leonard Cohen (SUA), Yves Namur (Franţa), Anna Cocozza Anconetani (Italia), D. H. Lawrence, Cahit Külebi (Turcia), Vinicius Moraes (Portugalia), Katherine Mansfield (Anglia), Dacia Moraini (Italia), Tompa Gabor (Ungaria), William Empson (Anglia), Gherasim Luca (Franţa), Phillipe Asselin (Franţa), Radhia Chehaibi (Tunisia), Carlos Vitale (Argentina), Laszlóffy Aladar (Ungaria), Sanda Roig (Spania), André Mathieu (Franţa), Naim Araidi (Israel) şi alţii.

Revista Oraşul, prin redactorii ei, cere înţelegere şi îngăduinţă că doar atât a putut face şi că doar atât a putut aduna în sine, cât într-un degetar, din marea fără de capăt a literaturii, în care încă privim de pe ţărm cu speranţa că doar-doar va trece şi prin faţa noastră fie corabia fantomă, fie marea balenă albă cu colţi de argint”, a sintetizat Mureșeanu.