100 de ani de la înființarea celei mai mari universități clujene. Cum a fost la înființare și care a fost contribuția regelui Ferdinand
Educaţie by Actual de Cluj - feb. 03, 2020 0 285
La fix o sută de ani de la înființarea Universității Daciei Superioare, ceea ce avea să devină universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, cea mai mare din țară după numărul de studenți, rectorul acesteia face o trecere în revistă a istoricului moment.
Rectorul UBB e istoricul Ioan Aurel Pop, care e și președintele Academiei Române, și care a vorbit azi la aniversarea a 100 de ani de la inaugurarea oficială a învățământului universitar în limba română în Transilvania. Redăm discursul:
La Centenarul inaugurării regești
În ultima zi a lunii ianuarie și în primele zile ale lunii februarie a anului 1920, adică acum un secol, avea loc la Cluj unul dintre cele mai înalte acte de cultură din întreaga istorie a bimilenarei cetăți: se inaugura, în prezența Casei Regale, o Universitate gândită în acord cu exigențele secolului al XX-lea românesc, european și mondial. Noul așezământ, construit pe baze românești, nu era îndreptat contra nimănui, ci, dimpotrivă, se deschidea tuturor celor dornici de cunoaștere superioară. Se vede acest lucru și din textul cuvântării regelui Ferdinand I Întregitorul: „Am ferma convingere că tânăra Universitate română, ai cărei nași suntem astăzi, va ști să răspundă în viitor tuturor așteptărilor Mele. Așezată într-o țară în care diferitele naționalități au trăit fiecare vieața ei proprie culturală și intelectuală, în raport cu aspirațiunile etnice și cu puterile lor civilizatoare, ea are frumoasa menire de a deschide ușile sale tuturor acelora cari au dorința să se încălzească la razele luminii ei arzătoare, dovedind lumii întregi că [în] România întregită știința nu face deosebire cărui neam aparține tânărul studios; cu aceeaș dragoste îi va primi pe toți sub aripile ei materne. Închinat adevărului, pe căi de dreptate – singurele cari duc la concordia între diferitele seminții ale lumii – acest așezământ de înaltă cultură va putea fi de folos neamului și umanității, cinstindu-se și cinstindu-ne deopotrivă prin munca sa științifică”. Erau lăsate deoparte toate durerile, sudalmele și suferințele și se trecea la o mare construcție intelectuală, într-o eră de pace, într-o Europă nouă.
Nu era ușor să se treacă peste secole întregi de umilințe, de jigniri și de asupriri. Marea Unire nu era încă pe deplin recunoscută în plan internațional, iar unele voci de politicieni rosteau vorbe grele la adresa poporului român, care ar fi fost un „factor perturbator”, venit în Evul Mediu, din Balcanii înapoiați, spre centrul dezvoltat al Europei; care nu ar fi înțeles binefacerile civilizatoare aduse de alte popoare, avansate; care și-ar fi manifestat „inferioritatea de rasă” și care nu s-ar fi afirmat decât prin imensul număr de analfabeți din sânul său. Cele mai dureroase afirmații din acea perioadă erau, pentru clasa intelectuală românească, acelea care pretindeau că Transilvania, adică produsul civilizației Europei Centrale, era dată pe mâna unei țări înapoiate precum România, pe de o parte, și că nu se va putea edifica niciodată la Cluj, de către români, o universitate pe măsura exigențelor europene.
Iată, însă, că, în anii 1919-1920, mai exact din noiembrie 1919 și până în februarie 1920, o universitate cu aproape 1900 de studenți (români, evrei, germani și maghiari) și cu 67 de profesori era pusă pe picioare prin reunirea energiilor întregii elite intelectuale românești din România, din provinciile reunite și Europa. La 3 noiembrie 1919, Vasile Pârvan, nașul neîncoronat al Almei Mater, a trasat bine – în faimosul curs inaugural numit „Datoria vieții noastre” – direcțiile de funcționare ale marii comunități a magiștrilor și discipolilor: preluarea experienței reușite a universităților românești de la Iași și București, în care se privilegiase modelul francez și adaptarea paradigmelor din mediile intelectuale german, anglo-saxon și american, pentru a asigura reușita acestei noi școli superioare românești. Scopul Universității era asigurarea unei instruiri de cel mai înalt nivel, organizarea unei cercetări științifice cu institute integrate, extensiunea cât mai adâncă în societate, pentru „spiritualizarea vieții marelui organism social-politic și cultural-creator care e națiunea”. În mințile acestor mari fondatori, de la Vasile Pârvan, Onisifor Ghibu, Sextil Pușcariu, Victor Babeș și Emil Racoviță până la regii Maria și Ferdinand, nu era nicio contradicție între națiune și Europa. Dimpotrivă, Europa unită însemna pentru ei concertul națiunilor continentului.
Aceste națiuni aveau, mai ales acum, după potolirea furtunii, menirea să se cunoască una pe alta, cu toate valorile lor, cu limbile lor, cu tradițiile lor și, în primul rând, cu experiența lor de viață numită istorie. De aceea, suveranul României, Ferdinand I, a făcut atunci un gest de munificență regească față de Universitate: „Iar ca un semn vădit al prețuirii și iubirii Mele față de el [așezământul universitar] și față de ținutul care îl adăpostește, am hotărât, în amintirea acestor serbări, a dărui un fond de 400 000 lei, a căror dobândă se va întrebuința pentru înființarea pe lângă Universitate a unui Institut pentru studiul istoriei române, atât de vitreg tratată sub stăpânirea trecută”. Prin urmare, noua Universitate beneficia de dărnicia regală și de privegherea unui suveran mecenat, care, între anii 1927 și 1945, a și dat numele său înaltului for clujean închinat învățăturii și educației.
Dacă semnificația deschiderii efective a cursurilor universitare de la Cluj, petrecute la începutul lui noiembrie 1919, a fost proba organizării interne a instituției cu patru facultăți, cu proiectatele catedre, institute, publicații, cu Grădina Botanică etc., sensul serbărilor de la începutul anului 1920 – aureolate de suveranii României – a fost unul complementar, de factură internațională. Regii Ferdinand și Maria, alături de șefii și reprezentanții misiunilor diplomatice străine de la București, prezenți la Cluj, au legitimat pe plan european și mondial noul așezământ. Astfel, reprezentanții Statelor Unite ale Americii, Țărilor de Jos (Olandei), Italiei, Marii Britanii, Franței, Spaniei, Poloniei, Cehoslovaciei, Greciei, Universității din Paris, celei din Lyon, celei din Strasbourg au rostit discursuri pline de sevă, de bun augur pentru viitorul Universității din Cluj, constituindu-se drept adevărați martori la „botezul” marelui locaș al cunoașterii. Ministrul Statelor Unite a salutat Universitatea ca pe o „mare victorie a unei țări chinuite și asuprite de atâția ani”; ministrul plenipotențiar al Olandei aduce salutul universităților neerlandeze „la solemnitatea deschiderii Universității Daciei Superioare”; ministrul plenipotențiar al Italiei aduce salutul universităților țării sale, exprimând încrederea în „acest popor român” care, „după ce a suferit o mie de ani în tăcere, va dezvolta minunat cultura românească”; însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii consideră inaugurarea Universității din Cluj drept un semn al „renașterii românești pe care o admirăm cu toții și de care Imperiul Britanic se interesează cu deosebire, în calitate de amic și aliat”; Franța, prin vocea reprezentanților săi, își exprima și ea răspicat „solidaritatea sa cu România în această victorie intelectuală” etc.
Se poate spune că manifestările inaugurale de la Cluj din ianuarie-februarie 1920 reprezintă o adevărată avanpremieră a recunoașterii internaționale a unirii Transilvaniei cu România, petrecute câteva luni mai târziu în capitala Franței. În februarie 1920, prin prezența în Aula Magna și prin cuvântările lor, oficialii din zeci de țări și universități europene și americane, legitimând Universitatea Națională a Daciei Superioare, au legitimat în plan internațional, de fapt, o țară renăscută în 1918 – România Întregită.
Încă de la fondarea sa din 1581, de la celelalte renașteri și, mai ales, de la refondarea ca așezământ românesc în 1919-1920, Universitatea din Cluj a avut vocația muncii stăruitoare și a primit sigiliul calității. Caracterul de universitate de rang național și internațional se vede, în ultimii ani, din locul cel mai prestigios dintre universitățile românești ocupat, în marile clasamente de către Alma Mater Napocensis/ Clusiensis.
Această carte mică închide în sine o mare zestre de înțelepciune, de aceea ediția sa anastatică de față devine un act de cultură. Dimensiunea morală și intelectuală a acelor capete încoronate, oameni de stat și profesori, pătrunși de înălțimea misiunii și dăruiți meseriei lor și națiunii, nu trebuie să fie uitată niciodată. Ei au afirmat în lume poporul român și patria lui unită la 1918 cu o demnitate proprie elitei savante, prin instituții de trăinicia granitului, cum a fost și este Universitatea Națională a Daciei Superioare.
În final, la Centenarul Universității românești din Cluj, nu putem decât să repetăm urările regescului oaspete, patron și mecenat din 1920, urări care s-au dovedit de bun augur și care ne vor fi ghid și îndemn de viitor: Vivat, crescat, floreat Alma Mater Clusiensis ad scientiae honorem Patriaeque salutem!.
