Închide

MULTIMEDIA Cum a scăpat un colţ de Mănăştur de furia buldozerelor comuniste

ActualitateIstorieTop News by Mihai Prodan - iun. 23, 2014 3 4284

Mănăşturul e printre cele mai mari cartiere muncitoreşti comuniste din ţară; paşnicul cătun cu acelaşi nume a fost ras de pe faţa pământului de buldozerele socialiste pentru a face loc giganticelor blocuri de locuinţe. O zonă iese în evidenţă: printr-o şansă a scăpat de demolare şi acum stă mărturie a vieţii de dinaintea industrializării.

Puteţi trece pe lângă această zonă de zeci de ori fără să o remarcaţi, cum fac mii de clujeni în drumul lor din blocurile Mănăşturului spre locul de muncă: troleibuzele tranzitează zona la fiecare minut iar călătorii pot observa, în partea stângă, marea de betoane comuniste, iar în dreapta – căsuţele modeste care aruncă lumină asupra modului în care arăta cartierul înainte să fie inundat de betoane. Multe dintre aceste căsuţe au fost părăsite, altele au fost demolate sau consolidate şi acum arată modern, „la parametri”. Altele sunt prăfuite, cu pereţii crăpaţi şi cu ferestre în buza trotuarului. Dar dincolo de gardurile care mărginesc foarte aglomerata stradă a Câmpului e imaginea satului Mănăştur aşa cum arăta el înainte să fie ras de buldozere.

Când comuniştii au întins planşa pe birou, au împărţit satul Mănăştur în patru zone care aveau să fie reconstruite din temelii. Două dintre acestea au fost desenate de Emanoil Tudose, al treilea – de Dominica Litvin, iar al patrulea – de Teodor Raiciu. „Ce bine era dacă se demolau şi acelea!”. Aceasta e prima declaraţie, francă, a arhitectului care şi-a pus amprenta asupra părţii opuse a străzii, în discuţia cu reporterul actualdecluj.ro. Teodor Raiciu. Nu e o afirmaţie cam dură? „Uitaţi-vă cu implicare ca să vedeţi cum sunt rezolvate celelalte zone, cu trotuar şi zonă verde, iar în partea cealaltă e ca la ţară”, spune el.

Arhitectul Raiciu este cel care a proiectat ansamblul Mănăştur 3, mărginit de străzile Primăverii, Calea Floreşti, Câmpului şi Islazului  – adică blocurile din partea opusă a străzii unde casele au fost demolate (click pe iconiţa play de la începutul propoziţiei pentru declaraţia audio). „Zona asta de aici, inexplicabil, a scăpat neatinsă. Pe unii ar putea să-i supere această idee, dar după părerea mea strada are două faţete. E ca în romanul Spuma Zilelor: pe o parte a străzii era înnorat, pe cealaltă era soare. Într-o parte sunt blocuri de locuinţe, banale, dar au măcar un spaţiu verde în faţă, dincolo e ca la ţară, e fix ca la Panciu sau într-un orăşel din ăsta, nenorocit; arată total inestetic, la o stradă totuşi importantă, Câmpului a devenit o stradă importantă de legătură. Nu e zonă verde, toate casele sunt prăfuite, arată ca la ţară; la unele s-au mai făcut reparaţii, s-a renovat. Dar nu văd că zona asta se va reface prea curând pentru că nu are cum să se refacă; la ora actuală se face urbanism de lot, nu detalii de sistematizare pe care primăria să le gestioneze, să le urmărească, să impună comasări de terenuri unde să se facă lucruri mai de ţinută cât de cât”..

Arhitectul Emanoil Tudose, acum pensionat, a desenat mare parte din cartierele muncitoreşti ale Clujului din perioada  industrializării, inclusiv o bună parte din Mănăştur, cum ar fi ansamblul de pe strada Mehedinţi, şi explică acum care era situaţia când buldozerele comuniste rădeau de pe faţa pământului casele, pentru a face lor cartierelor proletare: „ştiu zona foarte bine”, spune Tudose. „Singura explicaţie logică era că era o densitate mare de case atunci pe această stradă. Indicatorul de demolare era dat de numărul de familii, aproximativ 4% ca să faci un cartier şi să poţi demola casele.  Adică numărul de familii nu avea voie să depăşească 4%  din apartamentele noi care urmau să fie construite, erau norme destul de rigide cu demolările”.

Tudose dă ca exemplu fosta stradă Pata, acum bulevardul Titulescu, proiectată tot de el şi unde înainte lâncezeau, paşnice, câteva case.  „Toată lumea se întreba de ce nu se face strada Pata. Până la urmă am spus să încercăm să o facem, dar ca să putem demola casele şi să construim blocuri a trebuit să facem un artificiu, am luat în calculul acestui procent de 4% tot cartierul Gheorgheni; aşa am putut demola înscriindu-ne în proc entul de 4%”.

Explicaţia, însă, e mult mai simplă:

dacă nu venea Revoluţia în 1989, şi această zonă de case era acum ocupată cu blocuri, la fel ca restul Mănăşturului. O spune fostul maistru la fabrica de confecţii Flacăra Simion Bumb (88 ani) şi soţia sa locuiesc la câteva zeci de metri de blocurile construite în vecinătate, cele de 8 etaje de la intersecţia Câmpului cu calea Floreşti. Aici au fost demolate primele case pentru a face loc blocurilor şi, dacă nu venea Revoluţia, acelaşi lucru se întâmpla şi în restul străzii.

Fostul zidar Ioan Ilieş (82 de ani) locuieşte în zonă de fix 40 de ani. În gospodăria sa găsiţi un câine, o grădină cu verdeaţă – Ilieş tocmai o plivea de buruieni când a fost abordat de ziaristul actualdecluj.ro – dar şi un coteţ de găini, şi până în urmă cu ceva ani chiar şi o vacă. Întocmai ca la ţară. (click pe iconiţa play de la începutul propoziţiei pentru declaraţia audio)  Când am venit eu aici, în 1972, oamenii aveau ciurdă de vite, mergea pe imaş în capătul străzii, spune el. „Nu m-au lăsat să întăbulez terenul că spuneau că e cedat în favoarea Statului, pentru construirea de blocuri; au şi început să demoleze în capătul străzii şi veneau încoace dacă nu venea Revoluţia. Nu ne-au zis nimic că demolează, numai îi vedeam cum construiesc blocurile”.

În Mănăştur, înainte de industrializare un fel de sat-suburbie a Clujului, primele blocuri au răsărit în zona delimitată acum de străzile Primăverii – Grigore Alexandrescu – Bucium – Calea Floreşti. Această zonă de blocuri înalte cu 10 etaje înconjurate de terenuri agricole şi cocioabe se numea „Călăţele”, după numele unei uliţe din zonă. Doar câteva luni a rezistat această denumire până ca zona să fie redenumită Mănăştur. În vecinătatea acestor prime blocuri urma să fie construit un centru de cartier, cu centru comercial, parc şi altele. A rezistat, de la planşă până la implementare, parcul, e cel de pe Primăverii, în vreme ce restul terenului a fost valorificat imobiliar. Tudose explică: „noi în general am vrut să facem în zona Calvariei, pe Primăverii, zona centrală a cartierului Mănăştur, cu parc, zonă verde şi din diverse motive politice nu s-a făcut pe motiv că nu se raportau decât numărul de apartamente. Şcolile, creşele, grădiniţele nu se raportau în cadrul întrecerii socialiste şi din cauza aceasta nu s-a făcut centru de cartier şi s-a disipat, s-a întins, a ieşit ce a ieşit”.

View Larger Map

Un alt amănunt interesant – cel puţin pe hârtie – e că zona delimitată acum de strada Câmpului şi de varianta Zorilor-Mănăştur, acum un haos imobiliar în toată regula, ar fi trebuit să fie zona de sport a cartierului Mănăştur – cu terenuri de sport, sală de sport şi chiar stadion, un întreg complex sportiv, „iar în capătul străzii, sus de tot către pădure, mulţi ani de zile zona a fost rezervată pentru o grădină zoologică departe sub pădure”, spune Tudose.

L-am întrebat pe istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic, dacă s-a pierdut ceva din raderea de pe faţa pământului a fostului sat Mănăştur şi înlocuirea caselor vechi cu blocuri. Iată ce răspunde:

Locuitorii Vechiului Mănăștur au fost o comunitate preocupată de păstrarea propriilor tradiții, despre care avem informații interesante, însă, din păcate, sporadice. Specificul comunității se reflecta cu precădere în domeniul obiceiurilor și practicilor din sfera patrimoniului imaterial, cultura materială a mănășturenilor nemaipăstrând, în ultimele două secole, elemente caracteristice, datorită integrării localității în orașul învecinat.
Mănășturenii s-au definit, în epoca modernă, prin caracterul românesc al comunității, în opoziție cu partea centrală a orașului, în epoca în care aceasta era predominant maghiară.
Afirmarea caracterului specific al Mănășturului este foarte bine ilustrată de evenimentele din anul 1946, când mănășturenii au instalat, în zona fostei Fabrici de Bere, o celebră inscripție care instituia un hotar simbolic între vechiul Mănăștur și „democrația” comunistă, reprezentată în ochii lor de muncitorii maghiari.

Zona care a supraviețuit din Vechiul Mănăștur, reprezentată de străzile Govora și Urcușului, este legată de biserica de pe strada Govora, azi ortodoxă, împreună cu casa parohială în care s-a desfășurat unul dintre evenimentele pregătitoare ale revoluției române de la 1848, și de vechiul cimitir din Mănăștur, partea aflată în administrarea bisericii, care are o importanță excepțională legată de păstrarea memoriei acestei comunități.

 

Iată cum arată această porţiune a străzii:

author photo two

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Cursuri de specializare la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.

3 comentarii

  1. Daca este vorba, cu adevarat, despre pastrarea identitatii acestei comunitati, atunci putem vorbi despre faptul ca pana in 1948 satul Manastur a fost in intregime greco-catolic, mai mult, biserica manasturenilor (cea veche, din cimitir, astazi ortodoxa, prin forta imprejurarilor, inca neretrocedata) a fost una protopopiala, greco-catolica, care avea un teriotriu canonic ce ajungea pana, undeva, langa Aghiresu!

Scrie un comentariu