Închide

Vlad Voiculescu, la TEDxCluj: drumul de la Viena la MagicHome de România

ActualitateSocial by Kristina Reştea - feb. 26, 2018 0 1217

 

„Nu am om”. Cu aceste vorbe îşi începe Vlad Voiculescu povestea de pe scena TedX la Cluj şi invocă o imagine din Evanghelie: printre bolnavii merşi la scăldătoarea din Ierusalim unde îşi caută vindecarea, un paralitic îi spune lui Iisus: „Nu am om care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoare, atunci când se tulbură apele”. „Câtă suferinţă şi deznădejde e în vorbele astea! Orice om de acolo putea să îl ia şi să îl ducă în apă, cu o singură condiţie: să decidă că îi pasă. Orice om câteodată poate face diferenţa”, spune fondatorul „reţelei citostaticelor”.

Vlad Voiculescu a pus bazele reţelei prin care s-au adus în ţară medicamente pentru bolnavii de cancer care nu găseau în România tratamente vitale, a fondat, alături de Melania Medeleanu, o tabără pentru copii bolnavi,  s-a implicat în transportul şi tratamentul pacienţilor de la Colectiv în spitale din Austria şi Germania şi, recent, a lansat proiectul unei case „MagicHome”, un loc de refugiu pentru părinţii care nu au unde să stea, să se odihnească ori măcar să facă un ceai atunci când îşi aduc copiii la Bucureşti pentru tratament. S-a format în domeniul finanțelor la Vienna University of Economics and Business Administration, domeniu în care a și profesat până la sfârșitul lui 2015. Vlad Voiculescu a fost, pentru câteva luni, Ministru al Sănătății, în Guvernul Cioloș. Recent, a fost ales președinte al grupului de lucru pentru drepturile pacienților din cadrul European Society of Medical Oncology începând cu 2019.

Vlad Voiculescu a fost sâmbătă la Cluj, unde a povestit, pe scena TEDxCluj, despre lipsurile dureroase din România şi despre miile de români care s-au implicat, ca să dea o mână de ajutor în rezolvarea unora dintre ele.

După referinţa din Evanghelie, vin alte imagini ale lipsurilor, de data asta din România contemporană: un sat cu sute de case, în care singurul instalator e bolnav şi unde, dacă se strică ceva, oamenii trebui să aştepte (şi să îşi permită) ca cineva de la oraş să vină şi să îi ajute; sate care nu au decât un medic la 1000 de oameni; 100.000 copii în România care trăiesc fără unul sau ambii părinţi, fiindcă aceştia sunt la muncă în străinătate. „Cu fiecare om bun ce pleacă din ţară sau din comunitate, rămânem mai singuri, mai bonavi, mai neiubiţi şi mai lipsiţi de speranţă”, spune Vlad.

Şi începe povestea implicării.

 

„Reţeaua citostaticelor”

Abia ajuns în Viena, la facultate, tânărul de 18 ani nu are bani să ia cursuri de germană şi învaţă limba traducând cursurile, cuvânt cu cuvânt. „Am acumulat o frustrare enormă, încrederea în forţele mele era la nivel de avarie”, îşi aminteşte el. Întors în satul natal, în vacanţă, are o experienţă care avea să îi schimbe viaţa. O femeie din sat, cu un copil diagnosticat cu cancer pulmonar, îi dă un dosar medical, cerându-i să o ajute cu un demers la Viena. „Nu cunoşteam medic oncolog, am spus că eram prea mic, într-o ţară în care nu m-am acomodat. Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, într-o ţară pe care abia o cunoaşteam. Ce să fac eu, atât de mic, în faţa unei tragedii copleşitoare? Două luni nu am făcut nimic. După două luni şi o săpuneală de la mama, am mers într-un spital la Viena, am găsit un medic, am dus biopsia şi dosarul medical primite de acasă. După ce s-a uitat lung la mine, medicul a spus că mă sună în maxim două săptămâni. A sunat. Şi mi-a spus că diagnosticul era greşit, că diagnosticul era altul, tratamentul era altul.  Am obţinut o programare, am sunat acasă să spun că am obţinut o programare şi că e o speranţă. Şi am aflat că tânărul murise cu o zi înainte. A durut foarte tare. Am decis că data viitoare când cineva îmi va cere ajutorul, atât cât pot eu să fac, voi face. Nu voi spune că sunt prea mic”, îşi aminteşte tânărul fost ministru. Şi apoi a aflat că în ţară sunt copii la Institutul Oncologic care nu aveau medicamente esenţiale, medicamente fără care nu se puteau duce înainte tratamentele vitale. „Am întrebat la Viena un farmacist dacă pot cumpăra medicamente de acolo. A zis „Nu”. Aveam o copie după o reţetă românească, nu vorbeam bine germană şi întrebasem un farmacist. A doua zi, cu costumul cel bun,  cu cartea de vizită de la banca la care lucram, vorbind cea mai curată germană pe care o puteam vorbi, am mers la proprietara farmaciei. A spus nu doar că îmi va da medicamente, ci că mi le va da cu discount şi ori de câte ori aveam nevoie. Am cumpărat medicamente de 300 euro, le-am pus în rucsac şi am mers la Bucureşti. Am aflat că 300 euro investiţi în acele medicamente înseamnă salvarea a trei copii. A fost cea mai bună investiţie pe care am făcut-o vreodată şi pe care cineva o putea face. Am făcut asta din nou. Până la un punct, când rucsacul şi plimbările mele la Bucureşti nu mai erau suficiente. Am scris pe Facebook, întrebând cine zboară de la Viena la Bucureşti. Şi au răspuns oameni”, povesteşte fondatorul „reţelei”.  Oameni de diferite vârste, cu diverse preocupări şi profesii, oameni care nu se cunoşteau între ei şi care nu îi cunoşteau pe bolnavi au adus medicamente pentru oameni din România care aveau nevoie de ele. „Apoi a apărut o altă problemă: majoritatea medicamentelor ajungeau la Otopeni şi nu găsisem posibilitatea să ajungă de la aeroport la spitale. Soluţia a venit de la un alt om, de la un taximetrist. Ani de zile am făcut asta”, povesteşte Vlad Voiculescu. Şi acum, pe pagina de Facebook a lui Vlad Voiculescu apar din când în când mesaje întrebând de vreun drum Viena-Bucureşti. Fiindcă din România încă lipsesc medicamente necesare în tratamentele bolnavilor de cancer.

Pe această temă:

 

Sistemul de Sănătate „bolnav”: țara care își lasă oamenii să se descurce cum pot în lupta împotriva cancerului. Și un exemplu european: cum își tratează Franța bolnavii oncologici

 

 

 

MagiCamp şi MagicHome. Nu la pensie, ci acum

„Mi-am spus că are sens ce făceam, dar trebuie să îmi cunosc limitele. Am zis că nu vreau să văd copii bolnavi, că nu pot să fac faţă la asta. Astea sunt limitele mele. Asta a mers până în 2010, când la spitalul Marie Curie aşteptam voluntara să ia medicamentele şi, în loc să vină ea, au venit doi băieţei fără păr, împingând o maşină mare de plastic. Am înţeles că singurul lucru pe care îl voiau era să se joace. Copiii vor să îşi trăiască copilăria şi să se joace, ca oricare alţii. Atunci a apărut gândul unei tabere pentru copii bolnavi. Următoarea dată când am mers acasă, în Brăneşti, am început să cumpăr teren pe dealurile pe care mă jucam când eram mic, gândindu-mă că spre pensie, când voi avea destui bani şi timp şi mă voi întoarce în România, voi construi o tabără pentru copii. Nu s-a întâmplat la pensie, ci în 2014, când am cunosut un om: pe Melania Medeleanu. I-am povestit de ideea asta, ea a scos un carneţel şi a făcut o listă cu lucrurile de care ar fi nevoie. Peste 4 luni aveam prima tabără”, povesteşte co-fondatorul MagiCamp.

 

Sursa foto: MagiCamp

 

Şi tabăra, care între timp s-a extins, a deshis drumul spre alte proiecte. „Am aflat prin ce trec copiii, dar şi greutăţile întâmpinate de părinţii lor. Am aflat că ei locuiesc pe un scaun luni sau chiar ani de zile, lângă patul de spital, că nu au un loc unde să facă duş, un loc unde să se întindă, unde să gătească pentru ei sau pentru copii. Aşa a apărut ideea Magic Home. În 2017, am cumpărat o casă mare lângă cel mai mare spital ce tratează copii bolnavi de cancer, în Bucureşti, cu ultimii bani pe care îi aveam. Restul urma să fie adunat printr-o campanie, pe care am făcut-o în toamna anului trecut. Am închiriat o vitrină în Bucureşti şi am refăcut un salon de spital – cu un pat de spital şi un scaun. Am promis că nu ne vom ridica de pe scaunul acela, că vom sta acolo cu rândul, până când 100.000 oameni vor afla prin ce trec aceşti părinţi şi se vor implica”, povesteşte Vlad. Campania a fost una dintre cele mai reuşite campanii de strângere de fonduri în România anul trecut. Mai multe detalii despre proiect AICI

„Ne-a adus împreună suferinţa semenilor noştri şi gândul că fiecare poate face ceva, nevoia de sens, de a face parte din ceva mai înalt decât noi. Succesul a venit fiindcă am avut un lucru care se află la baza oricărei societăţi: încrederea. Potrivit unui studiu, doar 7% dintre români consideră că poţi avea încredere în cei din jurul tău. 45% dintre germani cred asta. Suntem ultima ţara pe listă. E uşor să zici că orice faptă bună are agendă ascunsă, oricine poate fi împroşcat cu noroi, orice ONG cu siguranţă e plătit de cineva, eventual de un magnat evreu ungur, toţi sunt suntem la fel”, spune Vlad, adăugând câteva cifre în spatele cărora se află oameni care s-au implicat.

„Datorită a 400 de voluntari, peste 2000 de pacienţi au primit medicamente prin reţeaua citostaticelor, fără ca cineva să câştige un leu. Au venit, voluntar, oameni care nu se cunoşteau între ei, dar care au simţit să facă asta. La MagiCamp au fost până acum 500 de copii, în 2018 vor fi 250, datorită a peste 500 de voluntari ce au dedicat o săptămână din viaţă ca să fie alături de aceşti copii. Câteva sute de familii vor putea fi aproape de copiii lor în spital pentru că 150.000 de persoane au considerat că acesta e un scop de care merită să le pese”, spune Vlad. „Ce ne ţine împreună? Răspunsul vine din Cartea Facerii. După ce Cain îl ucide pe fratele său, Dumnezeu îl întreabă: „Unde e fratele tău, Abel?”; el răspunde „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?”. Chiar aşa: oare avem responsabilitate pentru ceilalţi? Pentru mine şi pentru noi lucrurile sunt simple: da!  Da, îmi pasă dacă oamenii rămân fără medicamente, dacă un copil are o săptămână de vis în tabără, dacă părinţii copiilor bolnavi de cancer au un loc unde să se odihnească înainte să se întoarcă la copilul bolnav””, spune co-fondatorul MagiCamp. „Când vom fi spus fiecare „Da, sunt păzitorul fratelui meu”, atunci vom fi o comunitate unită, vom avea ţara pe care ne-o dorim, în care niciun copil, niciun bolnav, niciun bătrân să nu trebuiască să spună „Nu am om””, a încheiat Vlad Voiculescu.

 

Vezi şi:

 

Uniţi punctele: cum a fost la TEDxCluj 2018

 

 

 

 

author photo two

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu