Un român din Spania care și-a închis afacerea din cauza pandemiei ne spune cum putem depăși mai ușor criza. „Trebuie să râdem în fiecare zi pentru a nu-i speria pe copii și pentru a ne trata pe noi înșine de stres și frică. Să ne păstrăm umorul pentru a depăși prezentul”
ActualitateSocialTop News by Catalin Suciu - apr. 27, 2020 0 2077
Plecat în Spania în urmă cu mai mulți ani împreună cu familia, un român și-a deschis un restaurant pe 13 martie 2014. Deși spune că nu crede în supersiții și că și-ar lua o pisică neagră căreia i-ar da drumul să-i treacă prin față, tot pe 13 martie, dar 2020, a fost nevoit să-și închidă afacerea din cauza pandemiei.
13 e data norocoasă, de fapt, ne spune Emanuel Ciocu, din Tenerife, mai exact din San Cristobal de La Laguna. Pe 13 și-a deschis restaurantul și tot pe o dată de 13 i s-a născut copilul. 13-le care i-a închis restaurantul e o simplă coincidență.
A fost jurnalist, apoi și-a deschis un restaurant în România pe care a fost nevoit să-l închidă, apoi iar jurnalist, iar în Spania a ajuns pentru o vacanță și-a tot rămas. Acum afacerea i-a fost închisă. Nu știe cum își va reporni restaurantul. Nu știe ce-i rezervă ziua de mâine. Nu știe ce va face peste o lună. Dar în toată pandemia, spune el, „trebuie să ne păstrăm râsul, pentru a nu-i speria pe copii. Şi pentru a ne trata pe noi înșine. De stres, de frică.”
Mai bine să-i dăm cuvântul.
„Ştii înmormântările alea la care te duci din obligaţie, din constrângere socială, vrei, nu vrei, la o rudă îndepărtată sau la un vecin pe care de abia îl salutai? La care întrebarea când se termină procesiunea e mai acută decât din ce cauză a murit cel plecat. Şi stai undeva în spate, departe de centrul acţiunii, de drama concentrată, de lacrimi şi jale, de unde ai privilegiul de a vedea mai mult decât ceilalţi, inclusiv pe ceilalţi aflaţi pe rândurile din faţă, pentru că acţiunea nu ţi-a rezervat niciun rol şi în toată drama eşti doar un figurant. Iar în
toată jelania asta generalizată, în care tristeţea te cuprinde inevitabil prin simpatie faţă de durerea celorlalţi, începi să simţi că ceva te gâdilă în talpă sau că o muscă ţi se aşază pe nas, şi-ți vine să te descalţi să te scarpini sau să-ţi dai palme în încercarea de lovi musca.
Şi doar la gândul că ai face-o îţi vine să izbucneşti în râs. Aşa că-ţi muşti buza ca nu cumva să se întoarcă toţi la tine şi să te întrebe: ce e de râs?! Aşa mă simt şi eu acum în pandemia asta. Când nu sunt bolnav, dar nici nu am un rol în ajutorarea celor care sunt, nu medic sau asistent, nici poliţist sau militar, nici măcar şofer, gunoier sau femeie de serviciu.
Drama asta nu mi-a desemnat niciun rol cât de cât. Sigur, am şi eu neplăcerile mele, dar nu mă pot plânge. Nu atât de mult încât să nu râd. Pentru că mă trag dintr-o familie de oameni care nu au uitat să râdă nici măcar o zi în viaţa lor, indiferent cât de greu le-a fost. Când am închis vineri 13 martie restaurantul ştiam că e ultima lui zi. Nu pentru că sunt superstiţios, pentru că râd de superstiţii, îmi cumpăr pisică neagră şi o pun să-mi treacă prin faţă. Dimpotrivă, 13 e o dată norocoasă pentru mine, în 13 septembrie mi s-a născut copilul. Ştiam că e ultima zi tocmai pentru că împlineam 6 ani de când l-am deschis, în 13 martie 2014. Iar cu o zi înainte trebuia să particip la o dezbatere a primăriei din San Cristobal de La Laguna despre siguranţa şi sustenabilitatea alimentaţiei, despre independenţa producţiei alimentare, despre care o să avem multe de dezbătut în viitor.
Am şi eu lucruri care mi se întâmplă, care mă deranjează la momentul inoportun, multe dăţi în care îmi pun întrebarea ce voi face peste o lună sau două, dar nici măcar nu mă pot lăuda că sunt într-o încurcătură mai specială decât alţii. Ce ştiu e că va trebui să râdem. Şi nu din isterie, ci din necesitate. Aşa cum o făcea Henri de Mondeville, unul dintre părinţii chirurgiei, care îşi făcea pacienţii să râdă pentru a le distrage atenția de la durerea unor operaţii efectuate în secolul XIV, fără anestezie. Iar cei care râd nu sunt inconştienţi, pentru să simţul umorului vine întotdeauna însoţit de cel al tragicului. Să ne păstrăm râsul, pentru a nu-i speria pe copii. Şi pentru a ne trata pe noi înșine. De stres, de frică. Mark Twain spune că problema cu umorul e că nimeni nu-l ia în serios. Nu şi eu. Am evoluat secole în şir din punct de vedere social şi tehnologic, dar râsul ca terapie a rămas o constantă în toată istoria. De la grecii antici la nobilii europeni, a căror bufoni îi făceau să râdă după masă pentru a digera mai uşor şi până în prezent, “râsul e drogul cel mai ieftin şi extraordinar de eficient; e medicamentul universal”, aşa cum remarca Bertand Russell. Nimeni nu ştie cum va evolua lumea mâine, cum o să ne schimbăm obiceiurile, felul de a socializa şi interacţiona cu ceilalţi când o să trăim cu toţii în ghişee mobile. Pentru că ghişeele şi paravanele funcţionarilor, băncilor,au fost inventate în urmă cu decenii tocmai pentru a ţine la distanţă publicul purtător de boli ca tuberculoza. Dar putem râde de ridicolul unei atare situaţii. Aşa cum am făcut-o cu măştile şi echipamentele improvizate. Cum am ridiculizat măsurile confuze, habarniste sau exagerate ale autorităţilor.
După secole de dezvoltare accelerată lumea se află într-un punct de blocaj unic, dar şi de restart şi reinvetare. Să apreciem părţile bune la ceea ce ni se întâmplă acum: reducerea poluării, a crimelor și accidentelor. Să ne reevaluăm puţinul pe care îl avem, să revenim la originea lucrurilor care contează. În fiecare zi descopăr un aspect pozitiv al dificilului moment pe care îl traversăm. Viitorul în care marile aglomerări urbane reprezintă un factor de risc va da şansa redezvoltării satelor în care o să regăsim libertatea şi natura.
Dar pentru toate astea trebuie să ne păstrăm umorul pentru a depăşi prezentul. Până să- mi regăsesc ce să fac, ştiu că trebuie să ne găsim de râs. Pentru că aşa cum spunea Sigmund Freud în 1905 “râsul e cea mai mare forţă a mecanismului de apărare al omului, care îi permite să înfrunte problemele şi să evite emoţiile negative.”
Şi chiar dacă sunt mulţi sceptici, eu sunt de părerea lui Camus în “Ciuma”, că în mijlocul unei epidemii “descoperi mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit în oameni.”
