Închide

Un englez la Gherla: cum a văzut călătorul închisoarea din oraș în urmă cu 150 de ani

Din județIstorieUncategorized by Actual de Cluj - ian. 19, 2019 0 238

În anul 1864, Charles Boner, poet și jurnalist englez (1815-1870), a făcut o călătorie în Transilvania, ajungând și la Gherla. Impresiile sale din această vizită au făcut obiectul cărții „Transylvania, its products and its people”, apărută un an mai târziu, în 1865, la Londra. Cum a văzut călătorul englez Gherla, acum 145 de ani?

Sub motto-ul „E mai ușor să călătorești decât să scrii despre asta” (Livingstone), Charles Boner deapană în cartea sa amintirile din vizită la Gherla și la cele două clădiri care dominau la acea vreme orașul: biserica armenească și penitenciarul.
O dovadă despre raritatea călătoriilor în Transilvania era faptul că prezența unui simplu turist ca mine era peste tot subiect de bârfă. La sosirea mea în Dej (oraș unguresc), am descoperit că oamenii știau despre vizita mea.
Gherla, care a fost următorul meu popas, este un oraș armenesc, construit în 1700. Străzile sunt largi și simetrice, iar casele sunt separate, având curți largi în fața lor. Au de regulă câte o verandă lângă ferestrele de la parter, aflate la o înălțime de 1.50-1.80 m.
La Gherla, în biserica armenească, există un tablou măreț, despre care se spunea că ar aparține lui Tiziano. Mi se spusese în prealabil despre acest tablou, iar la sosirea mea în oraș, un preot a arătat multă disponibilitate în a-mi arăta locul.
În sfârșit, am ajuns în fața lucrării, care constituia mândria bisericii. Tiziano pictase la acel tablou cât pictasem eu. Nu era nici cea mai mică urmă a penelului marelui maestru. Ghidul meu era atât de impresionat de valoarea lucrării și avea atât de multă plăcere în a mi-o prezenta, încât nu m-a lăsat inima să-l dezamăgesc și să-i stric bucuria. Așa că las sarcina asta unui alt vizitator care ar putea veni după mine. Era de neînțeles pentru mine la acel moment cum un tablou fără nici o valoare are un așa renume și că nu e nimeni în țara asta să le spună tuturor că e o confuzie. Acum nu mai e. Înțeleg perfect. Absența oricărei tangente cu arta fiind generală, cine să depisteze eroarea? Doar nu ne putem aștepta ca un orb să lumineze alt orb.

Armenii au venit din Moldova în Transilvania în 1672 și s-au stabilit la poalele munților, în ținutul Secuiesc și la Gheorgheni. În Moldova au ajuns din Crimeea, unde s-au aflat pentru o sută de ani. Și-au părăsit țara în timpul Cruciadelor. Toți sunt sub oblăduirea episcopului romano-catolic de la Alba Iulia. Preoților li se permite să se căsătorească, dar n-o fac, spre deosebire de cei din Est. Vorbesc două limbi, cea populară și cea scrisă. Predicile se țin în limba populară, dar ritualurile sunt întotdeauna în limba scrisă. Mi s-a spus că ospitalitatea este o caracteristică a armenilor, la fel ca și dragostea lor pentru jocul de cărți. Femeile au reputația de a fi foarte frumoase; îmi pare rău că nu am avut nici o ocazie să aflu dacă e așa sau nu.
În Gherla este o închisoare foarte mare, unde sunt închiși deținuții condamnați la pedepse mai mari de 1 an. Este loc aici pentru 740 de persoane. Dormitoarele sunt mari și bine aerisite. Au un rând de paturi pe mijloc și două rânduri la margine. Cei mai mari răufăcători se află la etajul al treilea.

Toate camerele erau deschise, cu oameni stând moleșiți în ele, unii urcând sau coborând scările, alții muncind în curte. Tot acest loc nu îți lăsă impresia unei închisori – atât de multă libertate părea să placă deținuților. Erau voioși și aveau condiție bună. O mare parte – poate cea mai mare – aveau lanțuri la picioare și acesta era singurul lucru vizibil care indică faptul că sunt deținuți. Într-adevăr, dintre toate închisorile pe care le vizitasem – și am vizitat multe – nici una nu avea atât de puțin din acea melancolie monotonă, acea lipsă de voioșie tristă și acea atmosferă deprimantă care te fac întotdeauna să simți că nu poți ieși afară, ca și aceasta de la Gherla.
Pentru fiecare religie există o biserică și un instructor. Spitalul era singurul loc din așezământ care avea probleme: aici, unde trebuia să fie cel mai bine, ventilația lipsea cu desăvârșire. Erau de asemenea sobe de fier în camere, lucru inacceptabil.
Un bărbat cu care am vorbit și care era aici pentru fraudă, și-a recunoscut vina și părea cel mai smerit. În schimb, un număr mare de răufăcători susțineau că sunt nevinovați și că erau condamnați pe nedrept. Unul, care își omorâse mama, mi-a spus: Eu doar am împins-o și din nefericire a căzut în apă și s-a înecat”. Un bărbat neajutorat, aflat în spital, era acolo pentru că își omorâse mama vitrega, sora și copilul acesteia.
În decembrie 1804 erau 619 prizonieri aici; dintre aceștia, 194 erau unguri și secui, 349 români, 22 sași, 40 țigani și 14 erau de alte naționalități.

Un număr mai mare de delicvenți, 187, erau adepții ritului Bisericii Greciei Orientale, a cărei preoție era cel mai slab educată. 177 de deținuți țineau de Biserica Greacă. Mi s-a spus că nu era nimic deosebit în comportamentul deținuților, cu excepția ungurilor și a secuilor, care erau ascultători doar când erau forțați. Ei erau cel mai greu de controlat și, cum era de așteptat, germanii erau la polul opus. Dintre aceștia, doar 3% erau închiși în celula neagră timp de o oră sau două, ca pedeapsa, în timp de ungurii și secuii ajunseseră în aceeași celulă într-un procent de 10%.

Am vorbit cu un țigan care evadase, dar fusese prins și adus înapoi. Mi-a spus că nu intenționase să fugă, ci doar să meargă să-și vadă prietenii și că dacă ar fi apucat, ar fi venit singur înapoi.
Pentru valahi, statul aici nu e deloc o pedeapsă: eu sunt obișnuiți cu un pat mult mai rău acasă și cu mâncare mult mai proastă; și dacă aici pot sta liniștiți, le e indiferent unde se află.
Unii dintre deținuți continuau să își practice meșteșugul și am văzut un ceasornicar ocupat într-o cameră confortabilă, ca și când ar fi fost la el acasă.
• Ar fi interesant de aflat care era perioada din an în care românii comiteau cele mai multe acte de violență. Autorul “Eothen” observă: “Perioada postului Bisericii Grecești produce un efect de îmbolnăvire a caracterului oamenilor. Pentru ei, postul nu este o glumă și este respectat într-o măsură atât de mare încât duce la o mortificare a cărnii. … Numărul crimelor comise în timpul Postului Mare este mai crescut decât în orice altă perioadă a anului. Numărul zilelor scurte din an este foarte mare; cu certitudine mai mult de jumătate din 365. Alimentația slabă s-ar putea să fie un motiv pentru indolența oamenilor.

Deținuții se trezesc vara la ora 5 și iarna la ora 6; apoi merg la rugăciune; după care își fac curățenie în camere, aduc apă etc. Apoi se împart porțiile de pâine pentru întreaga zi; după aceea lucrează până la 11.30.
Cei care au învățat un meșteșug, își fac treaba; ceilalți sunt învățați de către meșteri și dacă nu se pricep, sunt angajați să facă munci administrative. La ora 1 reîncep lucrul, care continuă până la 5.30 iarna sau până la 6 vară. Toți fac o oră de plimbare în fiecare zi.

Fiecare om primește o jumătate de kg de pâine bună pe zi, cu supă și legume la cină.
De trei ori pe săptămână, primesc în locul supei 200 de grame de carne de viță; cei bolnavi sunt tratați după prescripția medicului.
O treime din câștigul obținut de fiecare om din muncă e depus în contul său până la sfârșitul perioadei de detenție, când primește suma respectivă, plus dobânda. Celelalte două treimi i se rețin pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.
Fiecare prizonier costa statul 37 crăițari pe zi. Regulamentele privind vizitele cunoscuților sau trimisul srisorilor sunt destul de lejere.
Marilor criminali li se permite să primească vizite doar o dată sau de două ori pe an; celorlalți, o dată sau de două ori pe lună; iar în ultima lună de încarcerare, fiecare deținut, fără excepție, poate să-și vadă prietenii o dată pe săptămână.
În cazul apariției unor probleme majore de familie, sunt permise vizitele, fără excepție.
Oricând au motiv, prizonierilor li se permite să scrie cunoscuților, iar dacă nu știu să scrie, un ofițer este desemnat să o facă în locul lor. Toate scrisorile primite sunt deschise de către inspector, care comunică destinatarului conținutul acestora.
Scrisorile nu li se înmânează ci sunt păstrate împreună cu banii până ies din temniță. Banii trimiși de cunoștințe sunt depuși tot în contul lor.
Așezământul mi-a fost prezentat cu multă disponibilitate și am primit răspuns imediat la fiecare întrebare pusă. Mi s-a dat voie să vorbesc cu deținuții și să le pun întrebări cât am dorit.

Articol publicat pe site-ul gherlainfo.ro, preluat cu permisiune

Nici un comentariu

Scrie un comentariu