Reportaj/Interviu. Actorii trimit mesaje din locuri „nebune”. „Eşti implicat 3D”
CulturăReportajTeatruTop News by Kristina Reştea - ian. 31, 2018 0 2402
Din mijlocul războiului (Primul Război Mondial, al Doilea sau din Afganistanul contemporan), soldaţii trimit scrisori acasă. Un tânăr regretă că în vremuri paşnice nu i-a oferit flori iubitei, dar îi trimite, în plic, un bucheţel din mijlocul războiului. Cele trei flori albe ajung, uscate, acasă, alături de scrisoare. El, în schimb, nu va mai ajunge nicicând. Manciu Ianoş – soţ/ tată/ bunic – îi scrie „mult doritei familii” şi cere veşti de acasă – despre oameni, despre boi şi porci, despre viaţă. Un fiu le transmite, în scris (fiindcă acum doar aşa se poate), părinţilor că îi iubeşte, deşi, faţă în faţă, nu prea o făcuse. Se vorbeşte despre lupte, răni, moarte, echipamente primitive, dor şi iubire. Suntem, de fapt, în Căminul nr.1 de Garnizoană din Cluj-Napoca şi actorii Ionuţ Caras, Matei Rotaru, alături de actorii în pregătire – studenţii Daniela Purcărea și Ștefan Iancu citesc „Scrisori de pe front”, într-un spectacol lectură. Se aud epistolele reale ale unor soldați din cele două războaie mondiale, dar și din Afganistan, iar publicul e amestecat: civilii şi militarii din Cluj au avut alocate locurile în sală 50/50. Stăm toţi la masa lungă, acoperită cu material de camuflaj în care stau prinşi mici soldăţei de plastic, şi întoarcem capetele către cititorii-interpreţi. Te ataşezi de câte un soldat ale cărui gânduri le citeşte Matei Rotaru şi speri că povestea lui nu se va încheia ca cea de dinainte: la final de scrisoare, Rotaru mai pune pe masă câte un soldăţel de jucărie şi anunţă data în care cel pe care tocmai l-a interpretat a „căzut la datorie”.
Sima şi Otilia schimbă epistole. El îi transmite veşti din mijlocul războiului, ea îl îmbărbătează, de acasă, amintindu-i sfatul preotului: încearcă să nu ucizi, ţinteşte la umăr! Îţi sunt dragi amândoi şi speri (degeaba) că se vor revedea şi că el va apuca să îşi sărute copilul încă nenăscut şi să mai joace o partidă de şah cu socrul.
„Scrisorile de pe front” sunt, de fapt, al patrulea spectacol dintr-o serie de „Texte bune în locuri nebune”, iniţiat de actorii Ionuţ Caras şi Matei Rotaru. Proiectul – cu un calup de cinci spectacole – este finanțat în cadrul TDS și este susținut de asociaţia Niște Oameni și de Teatrul Național Cluj. Până acum, s-au mai văzut / auzit / simţit, în „locuri nebune”: Scrisoare către tata, de Franz Kafka, citită la Liceul Teoretic Nicolae Bălcescu, NICHITANAUM, duel poetic – în ring de box, la Fabrica de Sport şi Cacealma cu Surbelea la Atelierul de Pictură al TNC și ONRC.
Imagini din ring, din atelierul de pictură, din sala de liceu:
Sursa foto: Texte bune in locuri nebune
Sursa foto: Texte bune in locuri nebune
Sursa foto: Texte bune in locuri nebune
Actorul Ionuţ Caras a povestit pentru Actualdecluj.ro cum a început proiectul, de ce e nevoie de el şi încotro se îndreaptă. Ce „urme” vrea să lase un astfel de concept şi de ce iese pe scenă un actor cu mesajul „Suntem aşteptaţi afară”?
Partea I. Începuturile Insomniace
Într-o formulă diferită, proiectul s-a lansat în urmă cu mai bine de un an jumate. Atunci au început să iasă din sertare texte şi să se audă în cafeneaua Insomnia. Timp de şase luni, se juca câte un text diferit pe lună. „Aveam foarte multe texte în sertar care s-au adunat de-a lungul timpului, care nu apucau să fie făcute. Am zis: hai să încep să le zic, într-o formă sau alta! Nu aveam timp să construiesc spectacole complicate şi am optat pentru varianta asta, de a face spectacole lectură. În plus, nu prea mai există aşa ceva; dacă se fac, se fac cu actori care citesc un text la o masă. La noi se merge mai departe de cititul la masă pur şi simplu – spectacolele sunt mai bogate, mai mişcate, mai complexe puţin. Aşadar se adunaseră texte şi voiam să le spun. La teatru am activitate continuă, dar rar spre deloc îţi alegi tu textele. Vin spectacolele şi tu le joci. Am vrut să zic şi altceva şi atunci am optat pentru texte care nu fac parte din genul dramatic. Sunt discursuri politice, pagini de jurnal, memorialistică, scrisori, chestiuni pe care lumea nu s-ar repezi neaparat să le cumpere de pe raft. Aducem în faţă o literatură mai puţin cunoscută, mai nişată. Am început cu Dirty Letters, scrisori ale lui James Joyce către soţie. El era în exil şi avea o corespondenţă înflăcărată cu nevastă-sa. Am început cu ideea asta ca să arătăm că nu vom merge pe căi bătătorite, pentru a le sugera spectatorilor să se aştepte că îi vom surprinde cu chestiuni mai puţin ortodoxe”, spune Caras. Publicul a fost amestecat: studenţime, lume care vine de obicei în cafenea, dar şi oameni care atunci călcaseră pentru prima dată în Insomnia. Au urmat Discursuri politice (cu „vocile” lui Stalin, Hitle,r M.L. King, Kennedy, „personaje de partea bună şi rea a istoriei”) sau Poveşti corecte politic de adormit copiii, dar şi un show în preajma protestelor de la începutul anului trecut, cu discursuri mai de aproape de casă: Florin Iordache, Liviu Dragnea, Vocea Străzii.
Caras a experimentat „scenele” diverse chiar cu mai mulţi ani în urmă: o baie turcească în Iaşi, acoperişul magazinului, biserici, o hală ulterior demolată. „Am mai jucat în diverse locuri care nu erau săli de teatru, cu Andrei Şerban multe proiecte aşa le făceam. A început să îmi placă chestiunea asta de a te folosi de decorul natural, de autenticitatea unui spaţiu. E altă energie, simţi şi la public asta. Altfel vin spectatorii, altfel se uită. Eşti implicat 3D. Nu încerci să reproduci atmosfera unui spital, ci te duci într-un spital. Sunt locuri senzaţionale în oraş, treci pe stradă pe lângă ele şi nu ştii ce e acolo. Câtă lume trece pe lângă comandamentul militar şi nu a călcat o dată acolo?”, exemplifică actorul.
Partea a II-a. Când Textele Bune pleacă spre Locuri Nebune
A urmat „upgrade-ul”: s-a conturat proiectul „Texte bune în locuri nebune”, prezentat la o „sferă a donatorilor” organizată de Asociaţia Nişte Oameni. S-au adunat la acel eveniment fonduri şi spectacolele au început să călătorească în locuri nebănuite de prin oraş. „Voiam să mă plimb şi în alte locuri, deja acolo (în Insomnia) se formase un anumit public; alţii nu veneau fiindcă nu le plăcea barul sau nu căutau atmosfera aia. Am aflat de TDS (Sfera Donatorilor organizată de Nişte Oameni) şi am făcut proiectul. Când l-am prezentat, ne pregăteam să facem 2-3 ediţii, dar s-a strâns dublul sumei la care ne gândeam şi atunci am zis că vom face cinci spectacole”, povesteşte Caras. După o sală de liceu, una de sport şi un atelier de pictură, cel mai recent spectacol s-a desfăşurat luni seara. În casă de militari. „Aveam gândul cu Scrisori de pe front, spectacol pe care voiam să îl facem într-un dormitor sau în popotă. Numai că imaginile mele despre aceste spaţii erau ălea de pe vrenmuri, cum vezi prin filme. Acum, militarii nu mai stau 30 într-o încăpere, stau câte 3-4, iar popota a devenit restaurant. Ne-am bucurat, totuşi, că am fost acceptaţi aici, la garnizoană, pentru că ni se pare mare lucru să te accepte cineva într-un spaţiu în care niciodată nu s-au întâmplat chestiuni de genul ăsta. E un schimb bun, zic: şi noi lăsăm ceva acolo, şi spaţiul contribuie la crearea atmosferei, la valoarea întâlnririi. E cumva bine ca lumea să mai vadă că nu există doar sala de teatru. Nu tot ce e reprezentat trebuie să se întâmple în săli de teatru. Nu e o chestie pe care am inventat-o noi, acum – asta se întâmplă din anii ’60, în Europa sau în Statele Unite”, aminteşte Caras.
Povestea spectacolului începe uneori cu locul, alteori cu textul. „Atelierul de pictură al Teatrului îl ştiam şi voiam să fac ceva acolo; mi-era drag ca spaţiu, mi se părea un spaţiu cu potenţial, ignorat complet, unde nu ajung decât cei ce lucrează acolo. Şi are o anumită atmosferă impregnată în el. Acolo s-au creat decoruri pentru zeci de spectacole, e o istorie, are un parfum. Asta căutăm, încercăm să alegem spaţiul şi pentru aşa ceva”, spune actorul. În atelierul de pictură, într-o seară de decembrie, s-au auzit descrieri de ciocoi vechi (în timp ce te gândeai la cei noi), la un ceai cald, în decor cu vechi „porţi deschise” folosite cândva să cheme lumea la teatru.
„Unele spaţii vin cu anumite calităţi: sunt mai calde, mai prietenoase. Altele sunt reci. Ca sala de festivităţi de la liceu – un spaţiu rece şi la propriu şi la figurat. Se potrivea foarte bine cu Kafka, cu Scrisorile. Stilul tot ăsta era: sobru, rece. Uneori se întâmplă să găsim spaţiul şi de acolo să alegem textul”, zice Caras.
Există un loc unde ar vrea actorii neaparat să ajungă? „Vedem un mare potenţial în clădirile vechi ale Clujului, sunt multe case frumoase, clădiri frumoase. Mi-aş dori să pot să fac un tur în casele vechi, din Andrei Mureşanu, Grigorescu. Ne gândeam să facem ceva, vara, pe insula de la Cazino. Noi – pe insulă şi publicul în bărci şi hidrobiciclete. Noi să jucăm, de exemplu, Pescăruşul„, plănuiesc iniţiatorii Textelor din locuri Nebune. Planul e clar: mijloacele de suport şi recuzita sunt sărace şi simple, iar locul e lăsat să vorbească. Publicul începe să se implice: un avocat i-a chemat pe actori într-o sală de judecată, alţi spectatori i-au invitat în casele lor.
Cu public. „Într-un loc nebun, barierele dispar. Suntem amestecaţi, lucrăm printre oameni, suntem foarte aproape de ei”
Care e diferenţa de public, între teatru şi „Locurile Nebune?” „Unii dintre spectatorii fideli de la teatru vin şi aici, sunt cei care vânează orice eveniment de genul acesta. Până acum totul a fost cu intrare liberă, să vedem cum va fi când va apărea biletul. Au fost tineri mulţi la aceste spectacole, dar nu numai. Sunt tot felul de vârste şi de zone, au fost şi IT-işti, corporatişti, avocaţi. Nu am un instrumentar clar de a şti de unde vine fiecare spectator, acum mă refer la cei pe care îi cunosc”, lămureşte actorul. Ce e clar e că relaţiile artist-spectator se schimbă. „Comunicarea e mai liberă. Asta mă interesează: să se stabilească un dialog mai apropiat. Şi la teatru simt că lumea ar dori să vorbească, să afle mai multe. De Ziua Porţilor Deschise, când vin actorii să discute cu vizitatorii, se pun întrebări, am observat de când se face asta că oamenii sunt foarte curioşi şi vor să afle mai multe despre munca noastră. Şi uneori au o percepţie total greşită despre ceea ce facem, despre meserie, îşi imaginează cu totul altceva, e ideea asta că „se intră în pielea personajului”. Întâlnirile acestea sunt benefice, discutăm de la om la om. Explicăm, întrebăm şi noi. Simt interesul acesta din partea publicului, dar nu e creat tot timpul contextul pentru dialog. Sala asta mare, de teatru, are o anumită atmosferă, o morgă. Or, într-un loc nebun, barierele astea sunt estompate, dispar. Felul în care sunt construite show-rile chiar asta urmăreşte. Suntem amestecaţi, lucrăm printre oameni, suntem foarte aproape de ei. Am insistat să păstrăm şi nuanţa textului citit. E important. Dacă lumea e încurajată apoi să caute, să citească, să afle, cred că facem un lucru bun. Mulţi nu ştiau aceste texte, le căutau după aceea sau ne făceau recomandări. E un exerciţiu bun. Când îţi citeşte cineva, parcă există un plus de atenţie faţă de situaţia în care cineva zice pe de rost un text. Ţinând foile în mână, îi facem atenţi pe cei din public că suntem nişte actori care citesc; nu ne asumăm textele sută la sută, suntem între lumi, cu un picior în realitate, un picior în ficţiune. Vă citim Vouă, împărtăşim cu VOI. Unele dintre cele mai plăcute amintiri de când eram mic sunt cele ale momentelor când mama îmi citea şi eu ascultam. Mi se pare frumos să îi citeşti ceva cuiva. Citind, stabilesc clar că nu instaurăm nicio convenţie. Pot să strănut fără să îmi fie frică că trădez un personaj”, explică actorul. Care, într-adevăr, în timpul spectacolelor, te poate ruga (cu vocea cititorului de scrisoare) să deschizi uşa sălii, fiindcă înăuntru e prea cald. Dacă vi se pare că e simplu şi liber ori că totul e improvizaţie, trebuie să ştiţi că nu e aşa. Spectacolele se pregătesc, cu muncă şi repetiţii. „Trebuie să livrezi un produs, e un spectacol-lectură, trebuie să existe nişte parametri pe care îi ştii. Fixăm nişte jaloane, ştim că trebui să le atingem, dar într-adevăr traseul e mai flexibil”, explică actorul.
Vin studenţii în „junglă”
Nucleul proiectului este format din actorii Ionuţ Caras şi Matei Rotaru, dar, la fiecare spectacol distribuţia se completează cu studenţi de la Facultatea de Teatru şi Televiziune. „Sunt studenţii mei, am vrut să se întâlnească cu noi. Cred că e bine şi pentru noi şi pentru ei. Când eram student, orice colaborare, orice contact cu un profesionist erau importante, învăţam foarte multe lucruri. Ei sunt în anul II şi nu au contacte cu realitatea teatrală. Nu o să îi vedeţi la teatru, făcând figuraţie. Din punctul de vedere al contactului cu teatrul profesionist, cu jungla, nu prea li se oferă chestiunea asta, din păcate. Erau vremuri când lucrurile aşa se întâmplau, eu aşa am început – în anul I făceam figuraţie în Hamletul lui Vlad Mugur. Înveţi foarte mult aşa, e foarte important contactul cu lumea reală. Una e să stai la clasă, cu colegii tăi şi cu profesorii, alta e să fii aruncat pe scena mare, să îţi dai seama că nu se aude vocea, că ţi-au paralizat mâinile, că nu ştii ce să faci cu corpul, să vezi cum se uită ăla la tine”, descrie actorul.
La Texte Bune în Locuri Nebune toţi studenţii ar vrea să vină. Sunt 14 în grupă. Şi o curiozitate de lume reală: e loc de atâţia viitori actori pe piaţă, câţi dau facultăţile? „Nu”, vine răspunsul franc al actorului deja consacrat. „Universităţile hotărâsc câte locuri scot la concurs. Dar foarte puţini (dintre studenţi, absolvenţi) reuşesc să se angajeze. Majoritatea se definesc ca a fi independenţi, din marea masă unii profesează şi chiar bine, fac proiecte de teatru, lucrează, se mişcă. Ca să câştige un ban, mulţi iau alte „roluri”: zâne, ursitoare, spiriduşi, moşi Crăciuni. Alţii renunţă, fac altceva, pleacă în afară, se angajează; nu îşi mai fac meseria. Sunt mulţi. Apoi, mai e o chestiune. Cum zicea Aexandru Dabija: lipsesc moacele. Ele sunt toate frumoase, ei toţi drăguţi, nu vezi unul cu urechile nu ştiu cum, cu nasul nu ştiu cum… Se uniformizează”, constată şi actorul-profesor.
În paralel cu proiectul dus în locuri neconvenţionale, Rotaru şi Caras sunt actori la Teatrul Naţional. Unde – surprins sau nu – poţi constata că sălile sunt pline sau aproape pline, în anii recenţi, în ciuda superofertei de evenimente din oraşul tot mai festivalier. „E plin. De când a venit Mihai Măniuţiu ca director. Probabil şi vremurile s-au schimbat, dar şi direcţia managerială contează. Trebuie să ştii ce să dai publicului. Sunt titluri care rezonează, titluri mari – la Ultima Noapte de Dragoste vin liceeni. Vin îndrăgostiţi la Romeo şi Julieta sau La Răscruce de Vânturi, vin oameni care vor să se amuze la Sânzina şi Pepelea. Avem un copil care l-a văzut de 28 de ori. Nu numai la comedii vine lumea. Şi la Idiotul e plin. E un titlu mare. Am avut şi spectacole foarte bune, dar care, neavând un titlu care să „lovească”, nu umpleau sala. Publicul mare, masa vin la o chestie pe care ei o percep ca sigură, la un titlu pe care l-au auzit deja. Pentru ceva nou, experimental vine un segment de public fidel şi antrenat şi care cunoaşte fenomenul. Sala nu o umplu ăştia. Ci studenţimea. Avem noroc, ca oraş, că în fiecare an suntem alimentaţi cu studenţi”, spune Caras.
Scopul
În afara sălii de teatru, Textele bune continuă să caute locuri nebune.
Ce vreţi să rămână, ce vreţi să daţi mai departe? „Cred că un spaţiu se îmbogăţeşte cu oamenii care intră acolo, prin sunetele, prin vorbele care se transmit, prin calitatea lor. Cred cumva în îmbogăţirea energetică a unui spaţiu. Şi el îţi poate da ceva înapoi. Când am intrat prima dată în sala festivă a unui liceu, care era aşa rece şi mai avea acolo şi o vrabie prinsă care nu putea să iasă, am ştiut că ăla e locul unde trebuie să se audă Kafka. Scrisoarea aia foarte personală către un tată cu care a avut o relaţie foarte proastă s-a auzit acolo, în mijlocul elevilor, a unei generaţii care înfruntă aceleaşi probleme. Noi am putut citi între pereţii ăia vorbele alea şi pentru mine e suficient. E important că mergem la soldaţi, într-o cantină, într-un restaurant unde probabil nu s-a mai auzit aşa ceva. Pe mine mă mulţumeşte faptul că putem merge la ei să citim scrisori de pe front, care nu sunt comode, care descriu probleme şi suferinţe, lucruri pe care ei le ştiu foarte bine. Faptul că putem merge în mijlocul lor să zicem chestiunea asta pe mine mă mulţumeşte. Vrem să mergem în mijlocul unor mici comunităţi care sunt în jurul acelor spaţii unde jucăm, să le vorbim despre probleme pe care ei le cunosc. Şi subiectele pe care le atingem nu sunt tot timpul comode, light, luminoase. Vorbim de război, de taţi care îşi bat copiii, despre ciocoi, politică, despre hoţie, nesimţire. Niciodată nu cred că am ales nişte texte care să nu aibă o astfel de componentă – socială, politică, educativă, într-un fel. Nu am făcut beletristică pur şi simplu. Sunt prilejuri de a mă exprima şi eu, nu doar ca actor, ci şi ca cetăţean„, subliniază Caras.
Iniţiatorii de proiect nu şi-au stabilit însă ca scop să facă spectacole sociale ori politice şi nici să popularizeze o artă elitistă. „Poate exista o situaţie când hotărâm să mergem la liceeni sau la soldaţi, hotărâm să mergem la Pata Rât, să citim Gulliver, pentru cei de acolo, dacă vrem noi. Dar nu ne facem din asta un scop în sine. Nu suntem o echipă de teatru social. Facem chestiuni valabile pentru oricine din societate. Textele nu coboară sub un anumit nivel, alegem texte valoroase, care au potenţial. Dacă ai citi pe înţelesul oamenilor o operă ce pare ermetică, eu cred că lumea ar asculta-o. Dar nu ne-am făcut noi o misiune din asta. Dorim să educăm, să împărtăşim, dar nu e o misiune. Sunt grupări care şi-au asumat direcţii clare politice, sociale. Noi nu vrem să zicem asta despre noi. Sunt texte bune din diverse perioade, din diverşi autori, curente, stiluri, genuri, duse în locuri care de care mai aparte, fără legătură între ele. Sunt nişte piese de puzzle unite prin conceptul ăsta”, lămureşte actorul.
Împărtăşind Scrisori de pe front:
foto: Alexandru Rădulescu
foto: Alexandru Rădulescu
foto: Alexandru Rădulescu
foto: Alexandru Rădulescu
„Suntem aşteptaţi afară”
Vorbind de mesaje, merită amintit aici unul lansat în februarie 2017, în vremea celebrei de acum Ordonanţe 13 şi a protestelor de stradă aferente: actorii au ieşit la final de spectacol Romeo şi Julieta pentru a saluta publicul şi, în mijlocul lor, actorul Ionuţ Caras purta o pancartă. „Suntem aşteptaţi afară”
L-am întrebat pe Caras despre nevoia de implicare a actorilor în societate şi în temele actuale. „Unii spun că noi nu ar trebu să ne băgăm, că trebuie să ne facem meseria, că teatrul nu e politic. Alţii spun, dimpotrivă, că teatrul e politic. Eu eram doar furios, jignit de ceea ce se întâmpla. Am ales să ies pe scenă în faţa oamenilor pentru că eu cred că actorii trebuie să fie conştienţi că au putere, nu sunt slujbaşi pur şi simplu; pot să influenţeze şi o fac. Dacă sunt buni şi îşi fac bine meseria, influenţează sprite, minţi, oameni tineri. Poate nu 500, dar 5, 10 oameni. Unul singur. Se întâmplă să îi schimbi pe oameni. Jucăm Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care se discută despre un sistem care îl omoară pe individ, jucăm Procesul, în care un individ e anihilat de o maşinărie, jucăm Portocala mecanică, texte ce au impactul ăsta, dar când se întâmplă astfel de lucruri lângă tine tu – ca actor, ca oglindă a omului de lângă tine, că teatrul e oglindă a societăţii, tu eşti mut şi bagi capul în pământ. Nu sunt de acord cu asta! A fost decizia mea personală de a ieşi cu acea pancartă. Am jucat spectacolul, am ales să ies când spectacolul a fost gata. Nu a venit nimeni nici să mă felicite, nici să mă sancţioneze. Unii colegi nu au aderat la această acţiune, au ieşit din scenă, alţii şi-au făcut şi ei pancarte la următoarele spectacole”, rememorează Caras.
To be continued…
În ceea ce priveşte proiectul cu Texte bune în Locuri Nebune, urmează un „La revedere” în februarie. Mai precis, se încheie seria de cinci spectacole, sprijinită prin TDS. „Apoi vom continua. În mai mergem la festivalul Max Blecher din Roman, poate în Iaşi, vrem să mai jucăm aici, să vedem ce facem cu Judecătoria. Vrem să ieşim şi din Cluj, dar şi să continuăm aici. Poate vom face şi reluări. Şi lucruri noi. Nu vom continua cu aceeaşi frecvenţă – e complicat să ai un spectacol nou o dată pe lună. Dar o dată la două luni o să facem ceva, în locuri inedite. O să începem să îndrăznim tot mai mult. S-ar putea să facem ceva itinerant la propriu – să mergem cu trenul. Poate facem ceva în zona medicală, în aer liber nu am făcut încă nimic. Depinde cu ce evenimente te poţi asocia”, spune Caras despre perspectivele de viitor.
Mica echipă de proiect a constatat că, logistic, nu e simplu de dus un astfel de proiect. „Nu avem o asociaţie în spate sau o echipă, ne ocupăm de tot, de la afişe la spectacolul în sine. Dacă am face doar asta ar fi ok. Există interes şi există piaţă. Altfel nu am mai face aşa ceva. La început, dura o săptămână să se ocupe 100 de locuri într-un spaţiu, apoi se epuizau rezervările în 5 ore”, menţionează Caras. Dacă până acum intrarea era liberă, după încheirea seriei de cinci spectacole susţinute de TDS apar bilete.”Când lumea ia bilet, deja e alta relaţia cu spectatorul. Una e să vii la o chestiune gratis, alta să îţi cumperi bilet. Avem o formă de „contract”, între mine ca actor şi tu – spectator; tu ai plătit, eu trebuie să îţi dau ceva pe măsură. Cred că în felul acesta poţi să monitorizezi mai bine şi publicul, să vezi ce categorii de oameni vin. Oferta într-un oraş cum e Clujul e foarte mare, se întâmplă 5 -6 evenimente deodată. Vom vedea cine vrea să ne urmărească într-adevăr”, spune Caras.
Galerie foto Alin Barbir, la Garnizoana Militară:
P.S.: la finalul reprezentaţiei cu Scrisori de pe front, legătura dintre personaje şi noi se crease deja. O spectatoare a vrut să afle: „Ianoş? Ce s-a întâmplat cu Ianoş?”
foto: Alexandru Rădulescu
