Închide

Prima ediție de TIFF: Cum i-a salvat Vasile Dâncu colecția de tablouri lui Tudor Giurgiu, ca să-l poată aduce la Cluj pe Jason Priestley

CulturăTop News by Actual de Cluj - mai 24, 2018 1 263

Inițiatorul celui mai mare festival de film din țară, TIFF de la Cluj, Tudor Giurgiu, spune cum a fost prima ediție a festivalului și cum avea nevoie să scoată mii de euro ca să aducă primul star la Cluj, pe Jason Priestley.

Giurgiu a povestit pentru sub25.ro cum a fost la prima ediție:

Două săptămâni până să înceapă TIFF. Eram cei mai pregătiți organizatori de festival din lume. Totul era ca la carte, selecția brici, zero greșeli de gramatică în catalog, verificat aparatele de proiecție, spălat mochetă la cinema „Republica”, conferință de presă impecabilă. Eram mândri și tare șmecheri că vom rupe gura târgului. Un singur lucru lipsea. Starul. Un nume. Cineva care să atragă atenția clujenilor și să îi convingă că nu ne jucăm și că facem treabă serioasă. Michel Gondry pas. Victoria Abril – nu (era și culmea, la cât de mici și fără reputație eram). Anthony Minghella nici măcar nu ne-a răspuns. Și tot așa. Eu mă resemnasem oricum, festivalul se putea ține in orice context, colegii nu și nu, musai să vină un NUME. Dăm în fine de un producător american de mâna a treia care vrea să vină în Romania, deci bun de juriu, nu-i așa? Îl combinăm, va veni la Cluj și îl întrebăm pe cine cunoaște la Hollywood. Ceva vecini de cartier, cum ar veni. Aaa, tocmai am făcut un film cu Jason Priestley. Fetele începuseră să tremure prin birou. Jason, ăla din Beverly Hills 90210. OK, e cunoscut, dar ce treabă are el cu cinema-ul? Intrăm febril pe IMDb și suntem izbăviți, omul tocmai făcuse un film quite OK, Love and Death on Long Island. Review-uri bunicele. Cinefilii nu ne vor spurca, omul nu e chiar pe dinafară sau vreun star TV fără vreo carieră în film, deci numai bun de împachetat și de trimis la Cluj.

Începe coșmarul. Agentul vrea musai business class pentru clientul său. Firesc aș zice. De ce m-aș duce din Malibu Beach în Clujul ăla de care n-a auzit nimeni, fără de Electric Castle sau Untold? Cu băncuțe tricolore și Avram Iancu as a ruling God? Avea dreptate sa ceară business doar că noi nu mai aveam bani în buget. Mint. De fapt, mai ținusem ceva bănuți să ofer, la final de festival, un fee minimal, așa, de-o bere, tuturor colegilor care au crezut în mine și în aventura mea, în proiectul ăsta nebunesc. Echipei care știa că nu va fi plătită pentru că nu aveam de unde. Bănuții ăștia adunați făceau vreo mie de dolari iar biletul lui Jason costa vreo 9.000 de dolari. Am căutat soluții de urgență dar cine să îți mai dea bani cu câteva zile înainte de începerea evenimentului? În condițiile în care mai toată lumea credea că o să ne frângem gâtul și că nu vom fi în stare să facem ce ne-am propus. Mai în glumă, mai în serios, niște prieteni apropiați îmi spuneau să stau liniștit, că am la dispoziție o soluție de avarie. Moștenisem o colecție de tablouri de la o mătușă. Pictori romani, cu cotă. Ceva Grigorescu, Luchian, Tonitza. Amicii mei mi-au zis că dacă Jason ăsta e așa de important, apăi să vând 1-2 tablouri și rezolv chestia. Gluma asta începea să prindă tot mai mult contur în mintea mea pentru că mai era o săptămână și nu găseam altă soluție. Fetele o țineau una și bună: nu îl putem cancela pe Jason. TREBUIE să vină. Din întîmplare, cineva mi-a șoptit să merg la Guvern. La Adrian Năstase, cum ar veni, da? Cică e acolo un clujean, Vasile Dîncu, care conduce Agenția pentru Strategii Guvernamentale. Un fel de minister de imagine si PR al Guvernului. Îi sun secretara (n-am să-i uit veci numele, Violeta Calcan, o tot dădeam în sus și jos cu Doamna Calcan) și obțin întâlnirea. Mă prezint cuminte în fața Domnului Dîncu, îi zic că și eu sunt clujean și încep să-i recit școlărește ce vom face noi la TIFF și cât de mari și tari suntem. Și că ne mai trebe bani. El întreabă câți bani mai vrem. Eu înghit în sec și mă gândesc ca ardeleanul care mai are nevoie de 30 de secunde în plus înainte de răspuns, să nu zică vreo prostie. Răspund tot ca ardeleanul, onest și fraier totodată. Vreo zece mii de dolari. OK, boss, se rezolvă. Servus, baftă, să vă iasă. La ani distanță, am realizat că puteam să îi cer și 30 de mii. Poate îi primeam. Sau nu. Habar n-am. Ideea că omul ne-a ajutat și ne-a scos din rahat. De fapt, mi-a salvat colecția de tablouri.

Și uite-asa, TIFF-ul #1 s-a putut face în cele mai bune condiții. A venit si Jason, fetele erau în extaz, am petrecut în Diesel până dimineața. Și-a cumpărat teniși de la Puma de pe lângă magazinul Central și s-a plimbat în voie prin oraș, fără să îl recunoască nimeni. Producătorul american s-a combinat pe avion cu o stewardesă de la Carpatair pe care o suna non-stop din camera de hotel noaptea, Oana Pellea ne implora „dragilor, faceți ceva cu omul ăsta, găsiti-i o femeie, că e disperat rău”. Am avut cel mai bun festival dintre toate cele care au urmat. Eram tineri, veseli și fără bani. Tablourile le-am păstrat până în ziua de azi. – Tudor Giurgiu – Președinte Festival

Un comentariu

  1. Imi aduc aminte ca tipul cu bancutele tricolore i-a dat finantare la vreme aceea 😉 si parca i-a si rezolvat mesele pentru voluntari si cheful cu Jason Priestley

Scrie un comentariu

Articole similare