Obiceiul unic din satele de pe Valea Someșului, în Cluj se împodobea un copac în Joia Mare de dinaintea Paștelor
Actualitate by Actual de Cluj - apr. 17, 2025 0 201
Obiceiul unic din satele de pe Valea Someșului, în Cluj se împodobea un copac în Joia Mare de dinaintea Paștelor.
Etnologii de la Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Cluj explică: în Joia Mare, cunoscută în satele din Transilvania și sub denumirea de ”Joimărița”, se crede că cerurile se deschid, iar sufletele celor adormiți se întorc acasă, pentru a fi alături de familie în preajma marii sărbători a Învierii Domnului. ”Este o zi în care granițele dintre cele două lumi – a celor vii și a celor plecați – devin mai subțiri, iar gesturile ritualice capătă o putere aparte”.
În satele de pe Valea Someșului, în județul Cluj, Joimărița era ziua în care se pregăteau pomii de pomană pentru sufletele celor care au trecut la Domnul în ultimul an. Se alegea un vârf de pom roditor – prun sau măr – care, uneori, avea chiar flori. Pomul era împodobit cu fructe uscate, covrigi, colăcei și turte în forme simbolice: păsări, scărițe, cruci, elemente care trimiteau la urcarea sufletului spre cer. De crengile acestui pom se agățau o ulcică de lut, un blid și o lingură de lemn, ”pentru ca sufletul celui plecat să se poată ospăta, ca altădată, din roadele pământului”. Pomul, înfipt într-un colac mare, era dus la biserică, unde era sfințit de preot, iar apoi toate ofrandele erau împărțite copiilor și celor nevoiași, întru pomenirea celui adormit.
Obiceiul, consemnat de cercetătoarea Maria Bocșe în volumul ”Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania”, apărut în 2006 și a fost reconstituit în anii trecuți în satul clujean Jucu de Sus.
”Originea acestui obicei se leagă de o simbolistică arhaică: pomul vieții, înălțat ca o scară între pământ și cer, ceea ce etnologul Romulus Vulcănescu numea „axis mundi” sau „coloana cerului””, spun etnologii, care adaugă: ”tradițiile funerare din lumea satului au păstrat o viziune ciclică a vieții și a morții, în care plecarea din această lume era însoțită cu grijă, prin gesturi care să asigure călătoria sufletului spre tărâmul de dincolo. Moartea, în această viziune, nu este un sfârșit, ci o mare trecere, un prag către o altă stare de existență”.
Ceremonialul înmormântării era în vechime unul complex: se pregăteau colaci pentru prapori și pentru cei care duceau sicriul la groapă, se organizau mese funerare și, mai ales, se pregăteau daruri de pomană – hrană și îmbrăcăminte – menite să le fie de folos celor plecați. Se credea că dacă nu li se dă suficient, unii morți s-ar putea întoarce, neliniștiți. ”Această credință explică, în parte, dărnicia românilor în astfel de împrejurări”, precizează etnologii.
Cu titlu de exemplu, în satul clujean Orman colacii și formele din aluat pentru pomul mortului erau pregătite cu câteva zile înainte de înmormântare de către femei pricepute. Pâinea rămâne ofranda principală, considerată hrană sacră și liant între cele două lumi. ”Gestul de a o împărți are o valoare profundă, nu doar liturgică, ci și comunitară, întrucât reafirmă prezența celor plecați în viața celor rămași. Oamenii credeau – și unii cred și azi – că dacă nu se dă destul de pomană, sufletul celui plecat poate rămâne neliniștit. De aceea, dărnicia în astfel de momente nu este doar expresie a generozității, ci și a credinței că cei morți rămân în mijlocul comunității, prin pomenire și rânduială”, arată etnologii. ”Obiceiul pomului din Joimari este o formă de memorie colectivă activă, o expresie a unei culturi vii în care moartea este integrată firesc în ciclul existenței. Astfel, constituie o expresie complexă a imaginarului funerar românesc, articulat în jurul ideii de trecere și de comuniune postumă. Păstrarea și cercetarea acestor practici este esențială pentru înțelegerea unei culturi care a știut să transforme moartea într-un prilej de legătură, nu de despărțire”.
În imagine pomul din Joia Mare, reconstituirea din Jucu de Sus.
Amintim, etnologul clujean Pavel Bodiu spunea recent pentru actualdecluj.ro că obiceiul datează încă de pe vremea dacilor care își înmormântau morții. ”Împodobirea pomului vine de la obiceiul vechi de a împodobi pomi la moartea unui om. Se ia o creangă de pom fructifer, pe care se pun mere, bomboane, turte dulci și floricele de porumb care se pune pe o ață”, explică etnologul. Pomul are și un nume, „aer”, care se așează pe altarul bisericii. „Se așează în vinerea mare la înmormântarea Domnului, de fapt, la „aer”, o bucată de pânză pe care e pictată punerea în mormânt, care se pune pe altar. E scos în pronaos și fiecare se închină, cei bolnavi trec pe sub „aerul” respectiv, care închipuie trupul lui Cristos, să fie sănătoși, să scape de boli, mai ales cei care au dureri de spate”.
Citește și:
