O clujeancă e fotograf în războaiele africane și îți arată că te plângi prea mult

O clujeancă e fotoreporter pentru marile agenții de știri ale lumii – Agence France Presse și Reuters – și în ultimii doi ani a locuit în țări africane măcinate de conflict ca să spună povestea celor afectați de război.

Andreea Câmpeanu e firavă și discretă, împlinește săptămâna viitoare 31 de ani, și, ca fotoreporter de război, a văzut atrocități pe care niciun utilizator al acestui site nu le-a văzut – nici măcar la televizor. Pentru aceasta există jurnaliști ca tânăra clujeancă Andreea Câmpeanu: să fie în teatrele de război și să le arate celor de acasă partea urâtă a societății: cu războaie, foamete, genocid și lipsuri crunte. Andreea Câmpeanu vorbește cu actualdecluj.ro despre meseria sa și vă dă și un sfat – aflați-l la sfârșitul acestui text.

Andreea Câmpeanu are o constituție firavă, dar se află de multe ori printre soldații implicați în conflicte, în tabere de refugiați, în zone măcinate de război și în casele celor afectați de ele. Ridică din umeri – virtual vorbind, pentru că acum se află în Sudanul de Sud iar discuția are loc pe Facebook: am întrebat-o de ce a ales meseria asta și de ce a rămas. „Nu am ales”, spune ea. „Așa s-a întâmplat, a venit războiul peste mine”.

Cineva mi-a spus acum câteva săptămâni că sunt slabă pe plan emoțional; am fost învățați la școală despre poziția corectă pe care să o avem când stăm pe scaun. Aceste fete nu au scaun, dar continuă să vină la școală. Nu au nici sală de clasă – și de multe ori profesorii lor sunt voluntari sau sunt plătiți foarte prost. Dimineața devreme copiii spun două rugăciuni: una pentru creștini și alta pentru musulmani.

Ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă teatrele de război la care Andreea Câmpeanu a fost martoră în ultimii aproape doi ani în Sudanul de Sud și Republica Centrafricană, aflați că aceste două țări se află pe lista publicată de UNICEF în urmă cu trei zile, când a concluzionat că 2014 a fost un an „devastator” pentru copii: 15 milioane prinși în conflicte în Republica Centrafricană, Irak, Sudanul de Sud, Siria, Ucraina și teritoriul palestinian. În Sudanul de Sud, 750.000 de copii au trebuit să fugă din casele lor și 320.000 trăiesc ca refugiați; 600 de copii au fost uciși iar 12.000 se află în forțele combatante. În Republica Centrafricană, țară măcinată de asemenea de conflicte, violențele au făcut ca numărul refugiaților să ajungă la o cincime din  populație iar 2.3 milioane de copii sunt afectați de violențe; 10.000 sunt presupuși ca fiind recrutați de forțele combatante și 430 au fost uciși doar în ultimul an.

Conflictul din Sudanul de Sud, care și-a declarat independența față de Sudan în 2011, a ucis mai mult de 10.000 de oameni iar numărul refugiaților ajunge la peste un milion; în țară se înregistrează severe lipsuri de alimente.

„Am văzut foarte multe lucruri care m-au marcat”, continuă Andreea. „Cred că acum nu vreau să îți povestesc despre toți morții pe care i-am văzut, dar o să îți spun una dintre chestiile care mi-au rămas în cap foarte tare: sunt niște tabere de refugiați interni în nordul țării, în bazele ONU, care arătau groaznic. Luni de zile mergeam acolo întruna și oamenii umblau mereu în noroi amstecat cu excremente, era sinistru de-a dreptul; ieșeau din cort direct în noroiul ăla amestecat cu excremente, care ajungea până la fund sau mai sus, copiii mergeau prin chestia asta și erau 17.000 de oameni sau mai mult în taberele acelea. Și muște peste tot, și căldura aceea obositoare. Nici nu știu ce să zic ca să nu fie lacrimogen, dar e foarte neplăcut”.

„E frustrant că ajung să fac aceleași fotografii cu oameni care umblă în noroi și excremente umane după două luni. Tabăra din Malakal e probabil cel mai oribil lucru pe care l-am văzut vreodată, cu oameni care calcă în noroi imediat ce ies din corturi și copii care-și petrec ziua în noroi”, scria în vară Andreea Câmpeanu pe Instagram

Dar trage și concluzii pozitive din munca sa: „am întâlnit extrem de mulți oameni care au trecut prin niște chestii cumplite – familii sau prieteni uciși, au fugit de război, au stat prin păduri, și în continuare încearcă să facă lucruri, în continuare cred în țara lor și ajută oameni. Am învățat că, cu voință, mintea poate trece peste momente care traumatizează”.

Unui outsider meseria de fotoreporter de război i-ar părea poate dificilă pentru o femeie. De multe ori ești în pericol mortal, ești martor la atrocități sau conflicte și trebuie să ai un stomac tare – dar nu e chiar așa, spune Andreea: „cred că îmi e chiar mai ușor fiind femeie, cel puțin aici unde lucrez eu”, spune ea, „pentru că nu sunt văzută ca un pericol niciodată; sunt respectată, femeie fiind, mi se pare că sunt privită fie ca un fel de gen neutru fiind fotograf, fie că sunt respectată femeie fiind, dar totuși privită ca fotograf”.

Fotografiile Andreei Câmpeanu au apărut în toate marile publicații ale lumii: în ianuarie o fotografie făcută de ea a deschis ediția prestigioasei publicații New York Times, alte fotografii au apărut în The Guardian, Washington Post, Time, Newsweek sau Wall Street Journal. „Sunt mândră de pozele mele pozitive”, spune ea. „Am pozat vara trecută festivaluri de modă, un concurs de frumusețe … și m-am bucurat mult, pentru că eu cred că e important să spun și poveștile pozitive, să fie totul echilibrat. E război, dar nu numai”.

„…și mai sunt momentele acelea perfecte în care îmi amintesc de ce sunt aici de atât timp – pe care fotografia nu le poate arăta, pentru că e greu să pui laolaltă magia sunetului, a mișcării, transpirația, zgomotul și întreg contextul acestor dansatori din Juba în tabăra de refugiați din Sudanul de Sud”

Una dintre fotografiile de care Andreea Câmpeanu e cea mai mândră e cea care a deschis ediția publicației New York Times, în ianuarie. Povestea din spatele fotografiei, însă, e tragică: „cam o mie de oameni veneau pe zi în Minkaman, Lakes State, din Bor, Jonglei state, peste Nil, printre insule, etc, fugind de război;  veneau bărci pline, oamenii aveau cu ei ce reușiseră să strângă de acasă,  veneau în general dimineață pentru că mergeau noaptea, că să nu fie văzuți, să nu se tragă în ei. Nu știu cât de rău a fost zilele alea în Bor, de unde veneau.. am mers acolo cam o săptămâna mai târziu, când guvernul a recapturat orașul, și erau morți peste tot. În Minkaman oamenii veneau și se așezau unde puteau,  pe sub copaci.  Imaginează-ți un sat relativ mic de păstori, în care în scurt timp au venit cam 100.000 de oameni,  își aduceau și vacile cu barca cei care puteau. Am stat acolo trei zile. Nu era internet, nu era semnal la telefon, peste tot sub copaci erau oameni cu plasele acelea împotriva țânțarilor agățate sub copaci. Toată lumea dormea afară. În fiecare dimineață pe la 6.30-7 mergeam în port să fotografiez oamenii venind,  și atunci se trezeau oamenii care erau acolo, și se ridicau în fund și stăteau pe marginea plaselor pt țânțari. Erau și aceste două femei acolo, era foarte frumoasă lumina. am mers doar să le întreb dacă pot face o poză și atât.  Nu am stat de vorba cu ele. Nu eram cu traducător și araba mea e foarte simplă”. Vezi aici portofoliul său

• Fotoreporterul clujean e ceea ce s-ar numi un globetrotter: a vizitat peste 30 de țări și a fost fotoreporter  în patru – Sudanul de Sud, Sudan, Madagascar, Kenya și Republica Centrafricană. „Acum sunt în Juba (Capitala Sudanului de Sud-n.red.), dar mă mut în Liban săptămâna viitoare”, spune ea.
• Am întrebat-o cum vede România după experienţele  de fotograf în ţări mai sărace şi cu conflicte. „Cred că acasă lumea se plânge prea mult”, spune ea. „Cred că ar trebui să ne bucurăm pentru lucrurile bune care ni se întâmplă, să le acceptăm, să facem chestii pozitive pornind de acolo. Văd România la fel și dacă merg în Franța sau Germania”.

Cartea de vizită a Andreei Câmpeanu:

Are 31 de ani, a studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Babeș-Bolyai” iar acum urmează un master în atropologie vizuală la Freie University, în Berlin.

Nici un comentariu

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.