Închide

INTERVIU Omul de sacrificiu

SportTop News by Catalin Suciu - mart. 01, 2017 0 2136

George se trezește la ora 6 dimineața. Își ia în spate geanta simplă cu cele trei sandvișuri pregătite de mama, ia aubotubuzul și ajunge pe 7 la școală, la liceul Avram Iancu.  Aici va sta până la ora 15:00, după care o va lua pe jos spre Parcul Babeș, pentru că de la ora 16:00 va avea antrenament.  După o sesiune teribilă de alergări, va intra în sală și după 3 ore legate, uneori chiar 4, se va întoarce spre casă.

Uneori ajunge la ora 20:00. Stă să cadă din picioare de oboseală, dar are de făcut teme. Și le face, iar la 22:00 se pune la culcare. Programul acesta pare că ține o eternitate. Adolescentul își anunță apoi mama că renunță la fotbal. „Nu mai pot, gata.” Dar gândul ăsta ce-i testează limitele îi trece pe dimineață. La 7 e la școală, iar la 16:00 la teren, în parc sau pe zgură.

George e abia la început.

În 2017, George Florescu e își trăiește ultima parte a carierei. A tras mereu de el, așa cum o făcea în copilărie. E un fotbalist împlinit, un familist convins. Și un sac de box pentru jurnaliștii de sport din România. Unul dintre cei mai contestați jucători de la echipa Națională alături de un alt clujean, Răzvan Cociș. Cociș a fost omul lui Pițurcă, Florescu omul lui Răzvan Lucescu. L-am provocat la un interviu pe fotbalistul care evolueză în prezent în Cipru, la Omonia Nicosia.

– Cum e viața la temperaturi de peste 20 de grade?

– E ok. Problema e vara, când temperaturile ajung și pe la 50 de grade. Viața e foarte liniștită aici, sunt cu familia, copiii mei sunt aici și toți ne simțim super bine.

– Cât mai rămâi în Cipru?

– Un an, poate doi, apoi trag acasă, trag spre Cluj. Am vorbit și cu Neluțu Sabău, mi-a spus ce vrea să facă la Universitatea. I-am zis că mai am contract aici, iar în proporție mare îmi vor propune prelungirea pentru că mi-am făcut treaba destul de bine aici. Deocamdată mă simt forte bine fizic, cred că pot să mai duc încă un an-doi la un nivel mai ridicat. Am 32 de ani, dar corpul meu se simte mult mai tânăr.

Familia Florescu, o familie fericită

Familia Florescu, o familie fericită

– Ai un băiat, Antonio. Îl vei îndruma spre fotbal?

– Vom încerca să-l ducem peste tot până când va fi el în măsură să aleagă ce îi place. Acum merge la fotbal aici, la o grupă specială pentru cei mici. O face pentru distracție, dar e nevoie și de puțină disciplină. Fetița e la grădiniță.

– George Florescu face o retrospectivă a carierei sale. Cum ar caracteriza-o?

– Cu de toate, cu bune, cu mai puțin bune, cu reușite, dar și cu eșecuri. Cu realizări dar și cu neîmpliniri. Dar lucrurile frumoase le păstrez în suflet, sunt mai ușor de memorat. Eu mă simt împlinit, sincer. Am jucat foarte mult în străinătate, am jucat și în România și peste toate celelalte, sunt mândru că am jucat în echipa națională. Ăsta a fost un vis împlinit pentru mine. Și dincolo de toate, am o familie minunată.

„Am avut curajul să refuzăm Steaua, Dinamo sau Rapid.”

– 11 convocări sub tricolor, dar foarte multe critici. Cociș, fostul tău coleg și clujean, a fost, de asemenea foarte contestat. El în perioada Victor Pițurcă, tu în mandatul lui Răzvan Lucescu.

–  Noi am plecat de tineri din România amândoi. Aveam oferte de la toate echipele de top din București. Probabil a fost un șoc pentru toți că am avut curajul să refuzăm Steaua, Dinamo sau Rapid și să plecăm la Tiraspol. Asta a fost decizia noastră. Când am revenit după o perioadă destul de lungă, lumea nu prea ne cunoștea și normal că nu ne lua nimeni apărarea. E foarte ușor să critici să arunci săgeți în oameni simțiți, educați, în persoane care nu caută niciodată scandal. E foarte-foarte ușor…

– Purtai numărul 10 pe tricou. Iar decarii, în accepțiunea clasică, sunt acei fotbaliști care decid un meci prin calitățile lor tehnice, prin execuții fantastice. 

– Așa este. Pot zice că pentru mine a fost o povară. Povara numărului 10, iată, aveți și titlul acestui interviu. Să vă povestesc puțin. Urma debutul meu la echipa națională împotriva Israelului. Intru în vestiar și văd tricoul cu numărul 10 cu numele meu pe el. Ce era să fac, să mă duc să-i zic magazionerului să schimbe numărul, numele? Dar eu aveam un rol definit clar în echipă, mijlocaș central de profil defensiv. Aveam sarcini defensive, acesta era rolul meu în acea tactică gândită în acel moment. Am ieșit la 1-1 într-un meci cu Bosnia și am pierdut cu 2-1 partida. După meci, toată lumea zice de Florescu. Cel mai slab, ce caută la Națională, ce vedeți la el?

„Sigur că nu făcusem un meci grozav cu Bosnia, dar de aici și până la a critica la modul acesta, aproape obscen, e cale lungă. Simțeam că se dărâmă totul în jurul meu”

– Înțeleg că te-a marcat puternic acest moment.

– Nu excesiv, dar din punct de vedere mental am simțit că se dărâmă totul în jurul meu. Se aliaseră toți la posturile tv și prin ziare împotriva lui Florescu. Cum deschideam televizorul, cum deschideam un site, apăreau titluri din astea. A fost extrem de dureros. Sigur că nu făcusem un meci grozav cu Bosnia, dar de aici și până la a critica la modul acesta, aproape obscen, e cale lungă.  Dar eu sunt foarte mândru că am jucat pentru România. Și sunt împăcat cu gândul că am dat totul pe teren și am încercat de fiecare dată să-mi îndeplinesc rolul tactic pe care l-am primit.

– A fost o greșeală să joci cu 10?

– Mi-a dăunat. Vă dau un exemplu: eu vreau să mă fac antrenor după ce îmi închei cariera. Și poate am un portar care-mi vine și spune că vrea numărul 10. Poate e numărul său norocos, poate vrea 10. Eu îi dau numărul. Apoi ce fac, mă duc la el și-i spun să-mi rezolve meciul că poartă 10? Ulterior a venit și Răzvan Lucescu la mine și m-a întrebat dacă voi continua cu 10 pe tricou, că uite, presiune e foarte mare, faci față? Fac. Am trăit o mare dezamăgire cu toată acea perioadă.

– Te-ai simțit abandonat de staff?

– Ei aveau încredere în mine prin faptul că mă băgau să joc, că eram titular. Poate așteptam mai multă susținere publică, la o conferință, la o intervenție media, nu știu. Eu rămân cu mulțumirea de a fi jucat pentru România. Pentru asta am tras de la 10 ani, de când m-am apucat de fotbal. Și toată cariera mea, cu două mici excepții, am fost titular la echipele la care am jucat. Oamenii obișnuiesc să se uite la o emisiune unde vin așa zișii specialiști și dacă unul spune că ești cioara neagră, oamenii asta cred, sunt foarte ușor influențabili. Mi-ar fi plăcut să mă apere cineva.

– Să continuăm cu  numărul 10. Ai jucat cu el la națională, dar în perioada junioratului erai un fotbalist ofensiv. Cum ai ajuns din atacant/mijlocaș de atac , un „închizător”?

– Când aveam 16-17 ani jucam atacant și marcam chiar destul de mușlt. Am început în grupa lui Mircea Cojocaru la U Cluj, jucam un 4-4-2 sau 3-5-2 și evoluam cu Codreanu în față. Când a venit Dan Anca, Dumnezeu să-l Odihnească, am jucat tot atacant. În B, la 18 ani, jucasem vreo 11 meciuri și aveam 9 goluri. Dar cel care mi-a schimbat postul e Neluțu Sabău.

– De ce? Mai ales că, după cum recunoști, aveai și „lipici la gol”, ca să folosim un clișeu.

– Eram șase sau șapte atacanți în echipă, iar Sabău voia să bage cât mai mulți tineri de valoare. Trebuia să reinventeze anumiți jucători ca să joace toată lumea. Așa am fost coborât și eu la mijloc. Eram eu, Codreanu, Jula, Szekely, Goga, Cociș și Costea, toți atacanți. Unde să jucăm ? Jula chiar mai evolua uneori fundaș central, că avea fizic. Costea a fost retras în banda dreaptă, eu la mijloc. Și până la urmă, a fost o mutare câștigătoare. Eram o generație bună,am fost și campioni naționali de tineret, iar Mircea Cojocaru și Ioan Ovidiu Sabău ne-au ajutat foarte mult. Cristi Pojar, de asemenea. Le mulțumesc pe această cale. La un moment dat, Pojar mă înnebunea cu antrenamentele lui.

– În ce sens?

– Eu intrasem la liceu pe clasa a 9-a, la Avram Iancu. Mă trezeam dimineața, îmi luam o geantă cu două rânduri de echipamente, cu manualele școlare și caietele, cu sandvișurile de acasă și mergeam la ore. După ore mergeam în Babeș la antrenament, iar apoi făceam separat antrenament în sala de forță cu Cristi Pojar. Nea Mircea Cojocaru mă trimisese la Pojar ca să pună forță pe mine, dar după vreo trei săptămâni din astea, am zis că mă las. Am ajuns acasă, mi-am aruncat geanta de voaiaj și i-am zis mamei mele să meargă ea, de-o vrea, la fotbal, că eu nu mai pot.

– Și totuși, n-ai renunțat.

– Bine, vorbeam și eu să mă aflu în treabă. Dar eram ostenit, pe cuvânt. Ajungeam la 8 seara acasă, aveam de învățat pentru a doua zi, trebuia să-mi fac temele și aveam și antrenamente. Eram rupt, cedasem. Mama m-a încurajat. În plus, fotbalul era viața mea. Făceam antrenamente pe zgură, pe smocuri de iarbă, în sală, astea erau condițiile de atunci. Dar am avut șansa să am oameni care să mă sfătuiască și am încercat mereu să le urmez sfaturile.

– Și cum te-ai împăcat și cu școala și cu fotbalul?

– Pe clasa a zecea nu mai mergea treaba. Eu făceam deja antrenamente cu echipa mare, iar astea erau dimineața când aveam și ore. Lipseam, dar nu puteam să tot lipsesc. Eram și la un liceu foarte bun, dar am ajuns apoi la un compromis. Am zis că, dacă e să urmez calea aceasta, a sportului, să mă duc la un liceul cu program sportiv. Și m-am transferat la MIU. Nu aveam cum să fac și școală și fotbal și să fiu foarte bun în ambele direcții. Am zis să-mi încerc șansa în fotbal. Jucam de dimineața până seara când eram liber, cu alți copii de la bloc. Așa a fost toată copilăria mea. Am fost o familie săracă, cu neajunsuri destule, dar eu am fost foarte fericit. Trăiam într-un apartament pe care îl primise tata pe vremea lui Teașcă, că lucrase la construirea blocului, el muncea foarte mult, iar mama avea grijă de mine cu sfaturile și cu mângâierile. M-a cocoloșit destul și m-a încurajat întotdeauna.

În perioada U Cluj

În perioada U Cluj

– Primul meci oficial pe care l-ai jucat?

– Debutul nu-l uită nimeni. La mine a fost și special, că am luat cartonaș roșu direct. Am intrat în repriza a doua într-un meci cu Armătura Zalău, era Sabău antrenor, i-am dat o pasă de gol lui Ilie Lazăr, iar prin minutul 80 am luat roșu, am intrat întârziat și fost scos afară instantaneu. Aveam 16 ani.

– Vorbeai despre condițiile de atunci. Te-a ajutat cumva această perioadă? Antrenamentele pe zgură, pe terenuri fără iarbă, parcurile, jocul la colțul blocului, zilele interminabile cu program încărcat..

– Cred că m-au călit și m-au ajutat să fiu mai bun, mai hotărât, mai decis în ceea ce vreau. Am tras de mine mereu cât am putut de mult. Cred că antrenorii care au lucrat cu mine au apreciat asta. Singurele echipe din carieră la care nu m-am impus ca titular au fost Dinamo Moscova și Qabala, în rest am jucat fără pauză peste tot.

„Fanii împușcau jucătorii prin gard cu pistoale de paintball”

– Dinamo Moscova, Dan Petrescu. De la omul lui Răzvan Lucescu, am putea deduce că ești omul lui Dan Petrescu.

– Haha, sigur, așa se poate interpreta. Doar că eu am stat mai mult pe bancă la Moscova. Era și dificil să joc în fața lui Denisov, căpitanul Rusiei, de exemplu. Sau în fața lui Noboa, care marchează și acum goluri în Liga Campionilor. Fotbaliști cu salarii de milioane de euro încă de atunci. Era și presiune mare la echipă pentru că, cu puțin timp înainte să ajung eu și Dan Petrescu, fanii au creat un scandal imens. Dinamo avea o serie de cinci înfrângeri la rând, iar suporterii s-au dus la un antrenament și trăgeau în fotbaliști cu pistoane de paintball din spatele gardului.  În privința lui Dan Petrescu, am avut o relație obișnuită cu el, ca între un antrenor și jucător, nimic mai mult. N-am fost nici prieteni, ba din contră. Probabil se ferea să mă joace și pentru a nu se interpreta, eu fiind singurul fotbalist român. Poate nu voia să-l perceapă lumea în felul acesta. Mi-a dat foarte puține șanse.  Apoi, la Qabala, în Azerbaidjan, am jucat titluar trei meciuri, primele, m-am accidentat, iar antrenorul m-a ținut pe bancă toată perioadă următoare. Am stat un tur, iar în iarnă am cerut să plec. Le-am spus că pot să mă antrenez și cu familia acasă.

– Cel mai mare regret al carierei?

– Că n-am acceptat o ofertă de la Dnepr chiar înainte ca ei să joace finala Europa League. Eu evoluam atunci pentru Arsenal Kiev și fusesem declarat cel mai bun transfer al sezonului în Ucraina. Venisem pe 700.000 de euro, atât au plătit pe mine, în timp ce Șahtiorul luase brazilieni cu 8-10-12 milioane. Am jucat foarte bine, iar apoi a venit această ofertă de la Dnepr.

– De ce n-ai acceptat-o?

– Am stat să gândesc prea mult, am propus eu altceva și s-a terminat. Îmi ofereau un contract pe trei ani de zile și cu salariu de 2,4 milioane de dolari. Eu le-am spus să facă contractul în euro, după ce mă sfătuisem și cu impresarii mei de atunci. M-a chemat președintele lui Arsenal Kiev în birou la el și mi-a spus că sunt nebun să dau cu piciorul unei asemenea șanse. Ești nebun la cap, fix așa mi-a spus. Eu i-am zis că sigur vor accepta propunerea mea și îmi vor face contractul în euro, dar m-a avertizat că cei de la Dnepr nu vor accepta, că sunt imprevizibili. Și exact așa a fost. Știu că luam bani mulți și cei de la Arsenal pe mine.

Transferul a picat, iar ei și-au readus la echipă un mijlocaș georgian care evolua împrumut la ceva formație din coada clasamentului. A rămas acolo și-a jucat vreo 4 ani ca titular, iar acum e prin Italia. Pot spune că ăsta e regretul carierei.

– Cum au fost duelurile cu Mircea Lucescu?

– A avut meciuri dificile cu noi de fiecare dată. Am jucat vreo cinci partide împotriva lor. Era o trupă incredibilă, de departe cea mai bună din Ucraina, din estul Europei, dacă vreți. Nici Dinamo Kiev nu le putea ține piept. Avea la un moment dat Șahtiorul un tur de campionat cu 15 victorii în 15 meciuri. A urmat returul cu noi și i-am bătut cu 2-0. A fost sărbătoare în toată Ucraina că a reușit cineva s-o invingă pe Șahtior. Era de necrezut. Jucau Ferandinho, Douglas Costa, Willian, Luis Adriano, toți.

– L-ați supărat rău pe Mircea Lucescu.

– Ei, asta e viața de antrenor, mai și pierzi. Oricum a ieșit campion. Noi l-am învins atunci prin tactica noastră, iar aici e meritul antrenorului Leonid Cuciuc, un tehnician fantastic, unul dintre cei mai buni pe care i-am întâlnit în carieră, un as în tactică. Toate meciurile mari le jucam diferit. Analiza fiecare centimetru pe care putea să-l acopere un jucător. Făceam ședințe tactice de 2-3 ori pe săptămână și omul acesta îți demonstra cu argumente ce ai de făcut, așa încât să nu ai nici un dubiu. Cu Șahtiorul am jucat un 4-4-1-1, dar cu linia de fundași pe 16 metri. Când pierdeam minge, toată echipa era înapoi în sprint. I-am prins pe două contre și i-am învins cu 2-0.

– Ai jucat mult în străinătate, apoi ai avut două reveniri în România, la Astra. Cum ai regăsit fotbalul românesc?

– E o întrebare dificilă. E diferență foarte mare din multe puncte de vedere. Noi, la Astra, aveam cât de cât condiții, dar povesteam cu alți prieteni, foști colegi, fotbaliști și-mi spuneau cum se duc câte 2 zile cu autocarul, pe unde stau, pe unde se antrenează. În plus, sunt mari probleme cu banii. În România nu-ți iei salariul. Tragi de tine, muncești și la final de lună nu primești nimic. Nivelul e scăzut, foarte scăzut. Mă uit la toate meciurile, am o antenă aici și văd toată Liga 1. E jos, e jos tare.

– Ai lucrat cu Marius Șumudică. Are câteva intervenții publice ieșite din comun, face spectacol. Cum se comportă la antrenament?

– Șumi are un talent deosebit pe care nu i-l poate lua nimeni. El face cum face, prin felul său, iar toți jucătorii trag pentru el. Unește un grup dezbinat. Unește unde alții dezbină. E talentul său principal. Înainte de orice antrenament, Șumi vine și scoate din pălărie o glumă nemaiauzită, face un gest nemaivăzut, spune o poantă fantastică și de asta jucătorii îl iubesc. E unic. Un tip special pentru care trage o echipă întreagă. Uitați-vă ce rezultate are Astra.

– E posibil să te vedem mai devreme în România?

– Când vin, vin de tot și vin doar la Universitatea. Mă întorc acasă, mi-a ajuns. De aici o să mă și retrag și voi juca atâta timp cât voi simți că pot ajuta.

Echipele lui Florescu

A jucat la „U” Cluj (2001-2004), Serif Tiraspol (2004-2006), Torpedo Moscova (2006-2008), FC Midtjylland (2008-2010), Alania Vladikavkaz (2010-2011), Arsenal Kiev (2011-2013), Astra (2013, 2014), Dinamo Moscova (2013), Qabala (2015), Omonia Nicosia (2015-)

INTERVIU Un fost căpitan de la “U” face dezvăluiri despre fotbalul românesc. „Ganea e singurul antrenor cu coloana dreaptă și uitați ce pățește!”. Atac frontal la un fost tehnician

  • author photo two

    Catalin Suciu

    Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.

    Nici un comentariu

    Scrie un comentariu