Hit the road, Jack! (Pasager cu infrastructura de România)

„Hit the road, Jack!” (fără celelalte versuri din piesă). Din când în când, o voce interioară (în sincron uneori cu vreo voce exterioară) te trimite la drum. Dar dacă se întâmplă ca Jack cel trimis la drum să aibă nevoie de CFR pentru a-şi urma calea, CFR îi răspunde: „Are you sure, Jack?” Adică… sigur vrei să mergi? Sigur vrei să mergi să îţi vizitezi părinţii în judeţul vecin? Nu mai bine stai în Cluj, oricum nu ai făcut curăţenie generală de 3 săptămâni fiindcă aţi fost mereu plecaţi week-end-urile astea (dacă aţi avut MAŞINĂ la dispoziţie)? Iar vrei să stai pe muşamalele de pe banchetele cu 8 în compartiment? Sigur vrei să mergi să ieşi pe la terase cu prieteni din Bucureşti? Lasă că te vizitează ei la Cluj, peste câteva luni, îţi şopteşte CFR, prin experienţele anterioare. Şi apoi, ce e de văzut/făcut atât de interesant în capitală?

Sigur vrei să mergi la mare? Dar e atââât de departe şi oricum nu o să mai fie ca atunci când erai mic/ mai tânăr şi era amuzant şi nu te interesa foarte tare că faci mai bine de 15 ore pe drumuri şi nu îşi păsa nici dacă din cauza întârzierilor de tren ţi se decala tot programul. Fiindcă pe atunci nu trăiai în lumea cu job-uri, orare şi deadline-uri! Degeaba sună „Iancule, mare” în gară ca soundtrack de anunţat trenuri, ca atunci. Nu mai e ca atunci… Nu, nu mai eşti elev, nu, nu mai eşti student, nu, nu mai eşti la fel de liber, frumos şi nebun, ţi-au trecut anii de boemie şi experimente. Cum să vrei să mergi cu trenul la mare? Ai înnebunit? Ce e cu nostalgiile astea inadecvate? Cam aşa ţi se poate părea că te întreabă CFR atunci când decizi că e momentul să pleci. CFR şi ritmul său te pot face să eziţi.

Acum vreo 3 săptămâni stabilisem un drum spre Bucureşti şi am ajuns să iau bilet, de tren, cu 2 zile înainte de plecare. Foarte drăguţă, doamna de la ghişeu îmi zice variantele şi îmi anunţă şi ora de sosire. După care adaugă: trenul întârzie cel puţin o oră, deci nu ajungeţi la 9.30, ci la 10.30. Apreciez că mă anunţă, ca să pot anunţa şi eu mai departe ora aproximativă la care ar urma să ajung şi apoi îmi punctez în gând revelaţia: trăim în ţara întârzierilor instituţionalizate. Când doamna de la ghişeu te anunţă oficial că în mod cert şi firesc trenul tău ajunge cu cel puţin o oră întârziere constaţi că la noi e altfel: îmi închipuiam desigur că într-o lume civilizată a călătoriilor întârzierea e excepţie, nu regulă, dar de-acum, pentru astfel de drumuri lungi, CFR nu îţi lasă nici măcar speranţa că poate (POATE!) există vreo şansă ca ora trecută pe bilet în dreptul cuvântului magic „sosire” să fie cea reală.

E adevărat că şi „dincolo” se poate şi am testat-o personal. E drept, asta se întâmpla acum câţiva ani, dar s-a întâmplat: o întârziere de 3 ore (cu trei trenuri schimbate) pe o rută Amsterdam – Bruxelles. Dar acolo, pasagerii urmau atât de calm instrucţiunile (fără revolta pe care ţi-o trezeşte repetiţia unor astfel de incidente) şi erau atât de miraţi că se întâmpla asta, încât am avut impresia că da, acolo întârzierea e excepţie, nu regulă asumată instituţional.

La câteva zile distanţă de călătoria spre capitală, citesc în ZF un titlu de-a dreptul inspirat „Ruptura dintre oraşe: zece ore durează călătoria cu trenul pe ruta Bucureşti-Cluj, o rută de sub 500 km. Cu avionul se face o oră, dar biletul costă 350 de lei”. Cu o menţiune: 10 ore e varianta optimistă a scenariului. La întoarcere, pe ruta Bucureşti-Cluj, trenul arată civilizat, e chiar rezonabil (e un tren cu destinaţia finală Viena, bănuiesc că aşa se explică infrastructura civilizată). Dar se mişcă infernal de încet! În stânga mea, un suedez îi explică colegului român de călătorie, acesta din urmă exasperat de lentorea mişcării: „mie îmi convine viteza asta, am timp să admir peisajul”. Da, domn’le, asta era: obiectele CFR circulă, pe infrastructura CFR, în ritm turistic!

Şi totuşi sunt momente când vrei pur şi simplu să pleci. Imboldurile sunt de toate felurile, unul poate să fie de pildă “Passenger”-ul lui Iggy Pop, care pentru mine o să rămână piesă de plecat la drum. Cu maşina. Preferabil pe locul din dreapta. Dar în afară de CFR şi pe lângă Bucureşti, oare stăm mai bine la transporturi? Să luăm alt caz: Timişoara. Credeţi că marele centru economic (“mare” pentru România) e bine conectat la alte mari centre economice de pe aici? Păi să vedem. Timişoara. Îmi amintesc că de curând mi se explica ruta unui om de afaceri care are business-uri şi aici, şi la Timişoara, şi în Bucureşti. Cu maşina, drumul (vreo 330 de km) durează 4-5 ore. Legătură directă de avion nu există. Aşa că, dacă vrea să ajungă la Cluj într-o anumită zi din săptămână, un om de afaceri care porneşte din Timişoara preferă să îşi programeze în acea perioadă şi întâlniri la Bucureşti. Asta pentru a fi mai eficient şi a folosi avionul (Timişoara-Bucureşti, Bucureşti-Cluj). Cât despre ieşiri spre vest, pentru un timişorean e mult mai convenabil să iasă din ţară pe la Nădlac, cu maşina, şi să ia vreun zbor din Budapesta, care oricum are o ofertă largă de destinaţii în portofoliu. Şi asta zice un timişorean. Despre drumuri spre vest, cu maşina, din Cluj, şi clujenii au o părere la fel de optimistă: ideea este să reuşim să ieşim din ţară; ne trebuie vreo 4 ore să ieşim din România, spre Borş, apoi mergi întins, pe autostrăzi, în Ungaria. Cam aşa sună un plan de călătorie făcut de prieteni. Acum clujeni.

În ţara unde kilometrul de autostradă stabileşte recorduri de preţ şi de timp de execuţie (exemplu de senzaţie Autostrada Transilvania, cu cei 50 şi un pic de kilometri daţi în folosinţă, la un cost de 1,4 miliarde de euro, în condiţiile în care contractul cu Bechtel a fost semnat în 2004, apoi reziliat), în ţara unde compania CFR se îndreaptă spre dezastru financiar, cu infrastructură depăşită şi întârzieri, cum ziceam, asumate încă de la ghişeu, în ţara unde cam orice contract din domeniu e posibil subiect de anchetă DNA (vezi lucrările de modernizare la Aeroportul Internaţional Avram Iancu, Cluj-Napoca), să ne uităm măcar cu speranţă spre Ministerul Transporturilor, că poate o fi mai bine în viitor? „Ori ne ducem înainte, ori ne ducem înapoi“ – aşa sună o declaraţie a recent instalatului ministru clujean al Transporturilor, Ioan Rus, în ceea ce priveşte autostrada Comarnic – Braşov, citat în presa centrală. Profund! „Ori ne ducem înainte, ori ne ducem înapoi”. Cu adevărat profundă remarcă, e un gând care poate fi desigur dezbătut, analizat, lansat în dialog filosofic ori lăsat ca subiect de meditaţie. Însă dacă dezbaterea, analiza, dialogul şi meditaţia se întâmplă oriunde altundeva decât pe un şantier (activ!) de autostradă, aeroport ori gară – păi… cam degeaba suntem profunzi… Nu credeţi?

Şi totuşi, la ceas de vară, parcă mai merge o sugestie: în ciuda piedicilor instalate, volunar sau nu, de CFR, CNADNR, vreun minister al transporturilor, de drumuri, de trenuri, de (ne-)viteza lor, de taxele nesimţite de prin aeroporturi sau de neprietenoase companii aeriene, totuşi parcă uneori vine un momentcând merită să răspunzi vocilor care îţi zic să te cari. Deci: „Hit the road, Jack!” În ce formulă ziceţi că e mai eficient. Vacanţă frumoasă! („vacanţă”, nu „concediu”. Concediul prea sună a activitate pentru oameni mari)

Kristina Reştea

Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.