Închide

Filmul turnat la Cluj, cu Florin Piersic, Jean Marais și fiul lui Charlie Chaplin, în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile: ”par, pentru epoca respectivă, episoade de science-fiction”

IstorieTop News by Mihai Prodan - oct. 23, 2020 4 8338

O producție cu actori de primă mână la nivel mondial, despre care istoria cinematografiei române urma să constate că era ca un ”episod de science fiction”, între alții cu unul dintre fiii lui Charlie Chaplin, a fost turnată la Cluj.

Vorbim despre ”Șapte băieți și o ștrengăriță”, o coproducție româno-franceză care ajungea pe marile ecrane în iunie 1967, cu vedete internaționale în distribuție precum Jean Marais, Sydney Chaplin (fiul cunoscutului Charlie Chaplin), Marilù Tolo, Guy Bedos, Serge Ayala, Philippe Lemaire, Ettore Manni, dar și cu actorii români Florin Piersic, Șerban Cantacuzino, Aimée Iacobescu, Dem Rădulescu și Adela Mărculescu. ”Privite retrospectiv, aceste stagiuni româno-franceze dintre anii 1957-1967 par, pentru epoca respectivă, …episoade de science-fiction”, notează Călin Căliman în probabil cea mai exhaustivă istorie a filmului românesc, un volum cu peste o mie de pagini, ”Istoria filmului românesc (1897 – 2017)”. Dar chiar și în această exhaustivă istorie a filmului din România, acestea sunt toate datele referitoare la producția turnată la Cluj.

Filmul a fost turnat în doar trei luni, în perioada iulie – septembrie 1966, iar cadrele exterioare au fost filmate în comunele Florești și Tureni, și în Cheile Turzii, dar și în Brașov, Mogoșoaia și Buftea.


De la o cabană la 40 de kilometri de Cluj-Napoca, Florin Piersic a vorbit cu actualdecluj.ro despre filmările peliculei la Cluj și îi redăm mărturia integral, mai jos.

Cum a ajuns să fie distribuit în film

Înainte de 1966 făcusem deja al doilea film după “Ciulinii Bărăganului”, cel cu care am ajuns la Cannes în 1958, mă refer la ”Aproape de soare” în regia lui Savel Știopul, în care jucam rolul principal, cel al lui Petre Orșa, țăran venit de undeva de lângă Hunedoara, care intră în oțelărie și care devine până la urmă un oțelar prețuit și iubit. Era o distribuție excepțională, Silviu Stănculescu, George Constantin, Vasilica Tastaman, Dorin Dron, Titus Lapteș și Louis de Funes al României, Grigore Vasiliu Birlic. Aveam 27-28 de ani pe atunci. Doi ani mai târziu, am fost distribuit de catre Ion Popescu Gopo în ”De-aș fi .. Harap Alb”, după basmul lui Creangă, , film care mi-a adus mari satisfacții și pe care îl revăd cu o plăcere extraordinară.
După acest film am aflat că un regizor francez cunoscut atunci, chiar foarte cunoscut, Bernard Borderie, a venit în țară, la Buftea, în căutarea unor interpreți români, în filmul pe care urma să îl producă. Acolo i s-au prezentat niște secvențe din diverse filme românești. În urma vizionării a hotărât : “Florin Piersic, Jean Lorin Florescu, Șerban Cantacuzino- ăștia trei actori vor fi în echipa mea, adică vor fi parteneri cu Jean Marais, Sydney Chaplin, Marilù Tolo, Guy Bedos”.
Filmul urma să se numească în franceză ”Sept hommes et une garce”, ”Șapte oameni și o curviștină”, dar în România au schimbat cu ”ștrengăriță” ca să fie mai blând, mai pentru perioada aceea.
Borderie era foarte priceput la filmele de genul ăsta. Făcuse în Franța mai multe filme, de pildă ”Angelica, marchiza îngerilor”, în care jucau Michelle Mercier, Alain Delon și cu Robert Hossein, care, în momentul în care vorbim, are câțiva ani mai mulți decât mine și este directorul unui teatru din Paris, acolo unde în 2005 Alain Delon juca piesa Montagne Russe, cea pe care Maestrul Beligan a adus-o de la Paris pentru mine și care în România a devenit “Străini în noapte” . Spectacolul a avut premiera în 2007 la Opera Națională din București, unde în sală se afla și autorul, Eric Assous, care după spectacol a spus:” În această seară, văzându-i pe actorii români, mi-am rescris piesa”. Am avut-o parteneră pe Emilia Popescu, care după trei ani a fost înlocuită cu Medeea Marinescu. Am jucat sute și sute și sute de spectacole în toate orașele mai mari din România și în străinătate, în Europa si nu numai, pe unde nu gândești.

Filmările au durat două luni jumate-trei. S-au făcut în mare parte la Cheile Turzii, apoi au mai fost câteva zile lângă Cluj, la Florești, Brașov și Buftea.

Despre ce a însemnat pentru clujeni venirea la Cluj unui actor de talia lui Jean Marais:
A fost un lucru extraordinar la vremea aceea, să vină în România un actor așa de cunoscut. După el au apărut Alain Delon, Gerard Depardieu, ca mai apoi cu ocazia festivalului TIFF să fie invitate actrițe de primă mână, ca Jaqueline Bisset, Catherine Deneuve sau Claudia Cardinale, cea care mi-a și oferit premiul pentru întreaga activitate în cinematografie (foto mai jos-n.red.).

Jean Marais avea atunci 54 de ani. Jucase în ”Ruy Blas”, ”Contele de Monte Cristo”, ”Chemarea Destinului” și multe alte filme.
Ne-am dus cu toții la aeroport, îmi aduc aminte că e o întâmplare care mă amuză foarte tare, unul dintre cei care l-au întâmpinat pe Jean Marais, știu și cine dar hai să nu-i zic numele, nu mai este, Dumnezeu să-l odihnească, când l-a văzut pe Jean Marais s-a apropiat de el și neștiind franțuzește i-a spus

”Vous ettes le cocoșė?”, adică ”Dumneavoastră sunteți Cocoșatul?”. Era un film, ”Le bossu”, adică ”Cocoșatul”, un film în care Jean Marais juca un rol excepțional.

Și atunci Marais a zis:
”Comment?”.
Nu înțelegea ce voia să-i spună. Și atunci îmi aduc aminte că cineva i-a spus lui Jean Marais,

”Știți, el vrea să vă întrebe dacă dvs. sunteți cel care l-ați jucat pe Cocoșatul”.
”Bineînțeles, eu sunt”.

Era foarte prietenos. Când a coborât din avion, parcă-l văd și acum, era într-un costum alb, blond și foarte bronzat. Înainte de sosirea în România, terminase de turnat un film care se numea ”Taifun la Nagasaki”,în care o avusese parteneră pe Danielle Darrieux. În București a fost primit extraordinar. Noi cei care eram interpreți ai lui Borderie l-am vizitat la hotel Lido, unde locuia. Mi s-a părut foarte “normal” cu cei din jur, pentru cât era de cunoscut prin tot ceea ce făcuse, Era ex-cep-țio-nal. Eram foarte mandri și încântați că o să fim alături de Jean Marais și că este partener cu noi în filmul lui Borderie.
După două-trei zile cât a stat în București, am plecat spre Cluj. Cum învățasem limba franceză în școală- era o modă atunci cu franceza și rusa, așa cum este acum cu engleza- am putut pe drum să îi spun pe limba lui:”să știți că sunteți foarte iubit aici”, ceea ce sigur că i-a făcut plăcere.
Odată ajunși, a fost primit extraordinar. Era foarte cunoscut și iubit în Franța și în toata Europa. La noi nu mai vorbesc. La venirea lui, aflând tot Clujul că Jean Marais va fi interpretul unui film care se toarnă la noi, lumea s-a adunat în fața hotelului Continental, acolo unde acum e statuia lui Matei Corvin și unde a fost aplaudat când a apărut în balcon, în fața mulțimii din piața care era plină. A vrut atunci să și spună câteva vorbe, dar…nu avea microfon..
Toată lumea era fericită că-l vede pe Jean Marais, care încă o dată spun, era foarte comunicativ și prietenos, și atent. Vă dau cuvântul meu de onoare, vă dați seama ce nebunie era când dimineața sau seara la hotel era o coadă de un kilometru, nu exagerez, câteva sute de metri era coada. Stăteau oamenii la rănd ca să îi poata cere un autograf.

El zicea ”lăsați-i să vină”.
Și veneau pe rând în restaurant și el scria.

”Cum te cheamă?”, și ăla spunea:

”Sunt doctorul Păstaie”.

”Doctorul Păstaie, așa, scria, avec toute ma sympathie, ce scria el, Jean Marais”.

Ăla mulțumea, pleca. Venea altul. Și așa, el în timp ce mânca sau mă rog, cu mici pauze, el scria autografe la toată lumea care stătea la coadă ca să-l vadă de aproape, că doar nu era pandemia de acuma, când nu ai voie mai aproape de doi metri.

Tot acolo erau cazati și Sydney Chaplin – băiatul genialului Charlie Chaplin, care juca al doilea său rol în film- , Guy Bedos, Serge Ayala si Marilù Tolo.
Ceea ce m-a impresionat atunci, a fost faptul că această mare vedetă pe atunci a Franței nu permitea nimănui să-i spună ”monsieur Marais” sau ”maître”, ”maestre” sau așa ceva. Lui îi plăcea să i se spună ”Jeanneau”. Tânăr actor fiind, am învățat atunci mult din felul în care se purta cu publicul, așa cum, îmi aduc aminte, era o adevarată bucurie să îl vezi pe Fernandel în mijlocul admiratorilor săi. Veseli, populari, deschiși, nu era o mirare că erau atat de iubiți.
În fiecare dimineață la micul dejun dar și seara- îmi aduc aminte foarte bine -, comanda de cate 200 de grame de icre negre. Doar icre negre cu pâine prăjită și cu unt, parcă văd și acum. Bea foarte puțină cafea, un ceai sau două și fuma mult. Icrele negre erau foarte scumpe și vă imaginați că atunci când a terminat filmările și a trebuit achitată șederea lui la hotel, a avut de plata o sumă foarte mare. Asta nu uit niciodată. Îmi aduc aminte foarte bine, ca și cum ieri s-ar fi întâmplat, faptul că avea un tipic de a trăi, adică fuma Pall Mall și la toate filmările pe unde mergea, avea cu el o carte pe care o citea. Se vedea că e preocupat de tot ce apărea.
Un alt amănunt legat de șederea actorilor francezi la Cluj, era faptul că la două săptămâni, venea din Franța un autocar cu alimente franțuzești, adică pâine de-a lor- baghete și fel de fel de bunătăți. Și dulciuri erau, si îmi aduc aminte că și pe noi ne serveau cu delicatesele lor, Marais și Sydney Chaplin doreau foarte tare să se apropie de noi și sigur că și noi de ei.

Despre filmările de la Cheile Turzii
Aveau o echipă de filmare foarte bună, venită de acolo. Un regizor secund (Pitt Popesco-n.red.) îl însoțea pe Bernard Borderie.  Nu au venit cu mâna goală ci cu mâna plină, cu operatori excepționali, cu specialiști pentru sunet și lumină, chiar și cu doi cascadori care îi dublau pe Jean Marais și pe Sydney Chaplin. Îmi aduc aminte că unul dintre ei, vorbesc de Henri Gauguin, era cascadorul lui Marais, care de altfel s-a lăsat foarte puțin dublat, era un tip sportiv, chiar și la vârsta aceea și ținea foarte mult ca să își facă, pe cât se putea, singur cascadoriile. Cascadorul lui Sydney Chaplin se numea Jack Black. Cei doi erau cascadori foarte cunoscuți în Franța.
Și asta mă amuza cel mai tare, că de multe ori Henri Gauguin ieșea pe stradă în Cluj și oamenii îl confundau cu Jean Marais, atât de bine semănau, adică avea aceeași statură, era destul de blond, avea o față parcă “tăiată în stâncă”, așa că era ușor să îl dubleze.
La București Marais a avut o scenă în care trebuia să urce pe niște scaune puse unele peste altele. Se vede în film, a vrut să facă chiar el toată povestea asta, bineînțeles cu condiția ca, jos, doi-patru-șase cascadori să aibă o plasă, ca în cazul în care se dezechilibrează de pe muntele ăla de scaune să-l poată prinde.
Toate duelurile lui, întâlnirile cu partenerii cu care se bătea, erau adevărate, nu erau dublate. De asta am vrut să spun, că eu îi povesteam lui Szobi Cseh, cascadorul cu care am fost eu atât de prieten și pe care l-am propus lui Eugen Barbu să-l joace pe Buză de Iepure în filmele cu Mărgelatu, i-am spus ”eu nu vreau să mă dubleze nimeni, vreau să-mi fac eu cascadoriile pe care le pot face, pentru că e păcat ca eu să fiu dublat și să observe lumea că nu e Piersic ăla”. Sigur că Szobi Cseh m-a ajutat extraordinar, îmi spunea ”aici trebuie să faci așa, când cazi cu calul să fii atent să cazi în așa fel încât să nu-ți prinzi brațul stâng, să-l ții mai ridicat” și așa mai departe.

În afară de Jean Marais, de Sydney Chaplin și de această actriță –v-am mai spus de un partener francez, care la ora când noi vorbim trăiește și este unul dintre cei mai cunoscuți actori ai Franței, mă refer la Guy Bedos. El îl juca pe bâlbâitul din film.
Marilù Tolo, nu știu cum să-ți spun, sincer, nu era genul meu de femeie, dar era arătoasă, plăcută în general dar nu am avut niciun fel de … de obicei, și nu mi-e rușine să-ți spun, am avut slăbiciune la partenerele mele, la majoritatea, pentru că găseam la fiecare ceva care mă atrăgea și atunci îmi plăcea să joc cu ele. Cu ea n-am avut niciun fel de “lipiciune” din punctul ăsta de vedere, pentru că își făcea filmarea și se ducea la hotel. N-a fost comunicativă, n-a fost o femeie prietenoasă, drăguță. La filmări era atentă. Își făcea treaba și atât.

Pentru un rol mic de tot a fost chemat Dem Rădulescu, “Bibanu’”, și îmi aduc aminte cu plăcere că a fost foarte apreciat de Borderie, pentru că avea ceva haios în el, ceva atât de, cum să spun, de comic în felul în care se prezenta, încât și actorii francezi au fost impresionați. Nu a avut decât vreo două zile de filmare, dar a venit și a făcut deliciul celor care erau străini.
Ceea ce, după părerea mea, a pierdut din farmec acest film, e că a fost dublat în limba română. Fiecare voce- a lui Jean Marais, a lui Sydney Chaplin, a lui Marilù Tolo, a lui Guy Bedos, în afară de noi bineînțeles- a fost dublată. A existat și o versiune în care noi ne spuneam replicile în limba franceză.
Ca să revin la filmările de la Cheile Turzii, fuseseră închiriate mai multe mașini pentru asta, așa că dimineața porneam, ei cu o mașină, noi cu altă mașină. Cai, povești, oameni, figurație. Românii pregătisera absolut tot. El ceruse tot ce avea nevoie pentru această co-producție româno-franceză cu buget mare.
Gândește-te, era 1966. Eu stau acuma și mă întreb cum de sunt încă în viață, și cum am putut să trăiesc aceste momente…
Firește, prima zi de filmare a fost foarte importantă.
Noi ne-am dus acolo și am fost îmbrăcați în costumele cu care am jucat în film, fiecare aveam personajul pe care-l aveam, și am simțit că ei, adică francezii, își dau seama că noi nu suntem “de colo”, că știm exact ce trebuie să facem. Ascultam cu atentie indicațiile lui Bernard Borderie și ne atașam încet de povestea celor șapte băieți și a ștrengăriței lor.
Am început să filmăm, am filmat azi, am filmat mâine și am filmat poimâine…
Trebuie să vă spun că eu o foarte lungă perioadă am stat în Cluj cu părinții mei. Am fost elev de scoala primară și liceu la Cluj, la liceul de băieți nr. 3 din Cluj. Tatăl meu era medic veterinar al județului Cluj, sau nu știu cum se chema atunci, al regiunii Cluj, și avea și un spital veterinar, lângă biserica Sfântu Petru. Cum te duci spre aeroport e o biserică înaltă, în stânga ei e o bancă imensă, BRD. Pe locul acela unde s-a ridicat BRD-ul tatăl meu avea spitalul veterinar care se numea ”Dr. Ștefan Piersic”. Vizavi de acest BRD locuiam noi, într-o casă elegantă, frumoasă. Or eu, care am copilărit în Cluj pe strada Bolintineau nr. 10, firește că îi cunoșteam pe toți vecinii noștri.
La nr. 9 erau părintele Lazăr și doamna preoteasă Veturia Lazăr. În vremea filmărilor despre care vă povestesc, într-o zi părintele Lazăr împreună cu Turica, fata lor, imi spun:

”Nu vrei să-l aduci într-o zi pe Jean Marais la noi?”.

Vă povestesc asta pentru că e cea mai frumoasă întâmplare pe care am trăit-o eu, nu numai la filmul acela, ci în general. Asta a fost pentru mine, nu știu… și sarea, și piperul acelor filmări.
Într-o bună zi, prind momentul când aveam sâmbăta și duminica ce urmau fără filmare, și le spun lui Jean Marais si lui Sydney Chaplin:

”Uitați, am vorbit cu părintele Lazăr, vecinul meu din cartierul Andrei Mureșanu din Cluj, de pe strada Bolintineanu ( pe maghiară se numește ”Kolcsey Utca”). Ne invită la el la masă”.

”Sigur, avec plaisir, je suis tres enchanté, sunt foarte încântat de faptul că o să ne vedem acolo și că o să cunosc și eu o familie de români, și mai ales un mic preot din lumea asta”.

Și acuma vreau să vă spun ceva. Gândiți-vă că s-a dus buhul că Jean Marais va veni pe strada Bolintineanu nr. 9 la părintele Lazăr. Din strada pe care o urci de la Teatrul Național spre Turda, când o iei la stânga la un moment dat după ce ai urcat 50-100 de metri, e cartierul Andrei Mureșanu. De acolo zeci și sute de copii erau pe marginea drumului, fluturând fotografia lui Jean Marais, pe care o aveau in mâini. Jean Marais din mașină când a văzut asta a fost atât de mișcat, încât pur și simplu a zis:

”Mie nici în Franța nu mi s-a întâmplat așa ceva”.

A coborât din mașină, m-a impresionat și-mi place să o spun că a sărutat mâna părintelui Lazăr care venise în poartă, îmbrăcat în haine de preot cu brâu roșu, s-a închinat în fața doamne Veturia preoteasa și a intrat. Gazda gătise, făcuse salată de vinete, salată de boeuf, niște gustări din astea pe niște farfurii mari, frumoase. El a coborât în curte. Mircea și Turica, copiii tineri cam de vârsta mea amândoi, se ocupau de carnea care sfârâia pe grătar. Jean Marais împreună cu Chaplin și cu noi, actorii români, am mâncat, am băut și la un moment dat, seara târziu pe la 9-10, a cerut să vorbească la telefon cu Parisul, cu mama lui. Îmi aduc aminte că doamna preoteasă mi-a spus puțin îngrijorată:

”Florin, dacă vorbește la Paris, totuși, noi ne-am strofocat aici și am făcut tot ce e posibil să fie bine, dar cine plătește?”. Zic

”Cine să plătească, el plătește, că toată convorbirea asta pe care o va avea cu mama lui intră la Continental, el acolo are un cont deschis și o să plătească acolo”.

Dragii mei, vă spun ceva aproape ne- adevărat. În acea clipă, el a făcut o comandă la Paris pentru părintele Lazăr și după o săptămână și jumătate, în autocarul cu bunătăți sosit pentru echipa franceză se găseau cadou materiale pentru o reverendă părintelui, zece metri de material din ăsta de calitate extraordinară și material de rochie pentru doamna preoteasă Lazăr. Bineînțeles că eu având vârsta pe care o am acum, ei nu mai sunt demult. Am văzut albumele cu fotografiile din acea seară, făcute de Mircea și de Turica, copii lor.
Dar poanta mare nu e asta, că au făcut mare ospăț, că el a fost încântat. A fost că el de fiecare dată, când termina filmările la Cheile Turzii sau la Florești mergea pe strada Bolintineanu 10 la părintele Lazăr, ca să mănânce acolo. Vă dau cuvântul meu de onoare că mie mi se pare cel mai frumos lucru că el deodată s-a îndrăgostit de o familie, de preotul ăsta român care era părintele Lazăr și de soția și familia lui și de noi, și de mine în mod special pentru că eram foarte prietenos.

La aceste mese venea, cum v-am spus, și Sydney Chaplin, băutor de whisky- care își aducea sticla de acasă, adica de la hotel. Odată, după mai multe pahare, a căzut pe scările de beton de la părintele, de sus de la etaj unde era masă pusă întotdeauna, și s-a lovit serios la fund. Vreo trei-patru zile nu a putut să încalece pe cal, că-l durea așa de tare fundul că nu mai știa ce să mai facă. Atunci, îmi aduc aminte, l-am luat de braț pe Sydney Chaplin și i-am spus:

”Trebuie să ai grijă când mergi la etaj undeva, când cobori să ai grijă cum cobori, că dacă dacă te mai lovești de două ori nu mai încaleci pe nimic, niciodată, nu numai pe cal, pe nimic”.

N-aș putea să spun că relația dintre Jean Marais și Sydney era extraordinară, dar el era în general foarte la locul lui, prietenos, și preocupat de faptul că tot ceea ce filmează să iasă foarte bine.
Soția mea de atunci, pe care am pierdut-o din păcate, mama lui Florin Piersic jr., Tatiana Iekel, actriță la Teatrul Mic din București de care chiar dacă m-am despărțit am avut foarte mare grijă- de altfel am rămas prieteni până la sfârșit – a venit special și la Brașov, și la Cluj, ca să-l întâlnească pe Jean Marais. Îmi aduc aminte că Jean Marais o invita la masă, și mâncau împreună. La Brașov de mai multe ori când coboram din cameră și mă duceam împreună cu colegii să ne plimbăm, sau să ne pregătim pentru ziua următoare, îl vedeam pe Jean Marais seara împreună cu Tatiana. Era o bucurie că el povestea cu ea, că îi povestea despre viața lui. Paranteză: i-am spus atunci lui Marais că în perioada aceea eu jucam la Teatrul Național o piesă a lui Jean Cocteau, ”La Machine à écrire”, îi interpretam pe cei doi frați gemeni, Pascal și Maxim, rol pe care el i-a jucat la Paris. În toamna aceea urma să reiau piesa la Teatrul Național din București.

 

Mi-aduc aminte de o scenă drăguță pe care nu pot să o uit. Un prieten de-al meu, îl numesc pentru că trăiește și vorbesc cu el aproape săptămânal, Grigore Rusu căruia îi spuneam Rocco după filmul lui Alain Delon, ”Rocco și frații săi”, venise și el la Cluj la filmările cu Jean Marais și cu Chaplin. Făceam împreună cu el în pauză slănină friptă la jar, cu pâine, cu usturoi. Nu știi cum le curgeau balele la ăștia, la Chaplin, la Guy Bedos, la Jean Marais nici nu mai vorbesc, că tot timpul cereau slănina noastră.La schimb cu ciocolata lor…

Când Marais a plecat, când s-au terminat filmările, s-a dus și și-a luat rămas bun de la părintele Lazăr. Ceea ce este și mai frumos, pentru că astea au fost lecții de viață pentru mine, și cred că și pentru colegii mei care au fost acolo, Jean Lorin, Șerban Cantacuzino și toti ceilalți, ne-a sunat de la Paris de mai multe ori să ne spună că niciodată nu și-a putut imagina că în România poate să fie primit în felul ăsta de către partenerii lui, la filmul lui Borderie.

 


 

 

 

Despre ce însemna prezența la Cluj a lui Jean Marais relatează cunoscutul gastronom sălăjean Mircea Groza, venit pe atunci la Cluj special ca să-l întâlnească, dacă va fi fost cazul, pe actorul francez: ”cu camionul Colectivului am fost prin 1965-66 la Cluj să-l vedem pe…Jean Marais, celebrul actor francez care filma în zona Clujului (”Șapte băieți și o ștrengăriță” se numea filmul, o coproducție franco-română. Dintre români mi-i amintesc pe Florin Piersic, Șerban Cantacuzino, Jean Lorin Florescu, Dem Rădulescu). Piața din fața Bisericii Sf. Mihail era plină. Majoritatea, femei! L-am ”văzut” pe Jean Marais un minut! Noi eram cam în zona KFC și el era în balcon la… Continental! A făcut cu mâna mulțimii și s-a retras”.

Istoricul Ucu Bodiceanu își amintește că piața din fața hotelului era plină de fani care sperau să-l vadă pe Marais.  ”S-a blocat circulația, toată lumea a stat să-l vadă. Atunci Marais era, cu cine să-l compar acum, Brad Pitt era mic copil. Oamenii erau altfel”.


 

Clujeanul Andrei Klein este unul dintre puținii care dețin informații despre producția acestei pelicule la Cluj, în calitate de fotograf, și ne-a pus la dispoziție o parte dintre imaginile surprinse la filmări, la Cluj, le redăm mai jos. Acesta relatează pentru actualdecluj.ro:

Sunt printre cei care mă pot lăuda că la vârsta de 24 ani (1966) în calitate de fotograf profesionist am fost ca în centrul mai multor evenimente clujene. Azi le putem numi istorice. Așa este și participarea mea ca fotograf delegat al unei instituții de Stat, la turnarea filmului ”Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”. Din câte îmi amintesc în timpul turnării se numea ”Şapte băieţi şi o fetişcană”.

A fost prima dată când am fost prezent la o filmare, și nu oricare filmare, ci realizată cu artiști internaționali. Unii dintre artiștii români, pe parcursul vremii, au devenit nume cunoscute și apreciate în lume. M-a impresionat mulțimea de figuranți în haine militare de epocă, ce într-un peisaj frumos și nu prea accesibil executau exemplar indicațiile primite.


Sarcina de serviciu era să urmăresc, prin imagini fotografice, desfășurarea și tehnicile importante, uneori dificile, necesare pentru crearea unui film de calitate. Cele mai relevante imagini, mărite pe hârtie fotografică, le-am predat conducerii întreprinderii care m-a delegat. Fișa postului era ”fotograf de reclame comerciale”, așa că am ales imagini care se încadrau în tematică funcției mele. Le-am mărit la 50×60 cm, câteva chiar de un metru, (pe hârtie fotografică comandată special în suluri). Aceste fotografii, dar nu numai, au decorat unele magazine mari din Cluj și județ. După doi ani, am trecut la un alt loc de muncă și toată arhiva am predat-o cu inventar. Majoritatea filmelor folosite oficial erau de 135 mm, dar întotdeauna aveam la mine aparatul personal Rolleiflex 6×6.

Mentorul meu, de la care am învățat meseria, renumitul artist fotograf Szabo Denes (fotofilm), m-a îndrumat către analiza fețelor oamenilor și a expresiilor necesare în fotografierea de portrete. Cu Rolleiflex, unul din aparatele mele personale, am executat câteva imagini al unor artiști de renume ca Jean Marais, Florin Piersic, Marilù Tolo și alții, pe care le dețin în arhiva personală.

Pentru mine cele mai captivante momente de la filmări au fost pauzele. Atunci grupuri-grupuri de actorii socializau între ei. Deloc întâmplător, cei mai înconjurați au fost artiștii Jean Marais și Florin Piersic. Neobosiți, în fiecare pauză aceștia aveau dispute aprinse. Nu știam franceză, așa că cuvintele nu le înțelegeam, dar am fost fascinat de mimica lor din timpul discuțiilor. Am imortalizat câteva din ele.

 

În acei ani majoritatea filmelor de cinema erau sovietice, române, franceze și italiene. Normal ca artiștii acestor filme să fie adorați sau urâți de spectator, dar în ambele cazuri erau populare printre cinefilii din România. Prezența la Cluj a unuia din cei mai îndrăgiți actori francezi a fost primită cu entuziasm, mai ales de tineretul cinefil clujean și nu numai. Mulți stăteau ore în șir în fața hotelului Continental pentru a-l vedea pe Jean Marais. Dar erau și care se foloseau de ocazie să facă mici business-uri. Am fost surprins de mulțimea de tineri discutând în franceză, cu atât mai mult că in preajma hotelului erau milițieni și printre civili, mulți care în civil își făceau ”datoria”.

În una din zilele libere de la filmări, m-am dus cu câteva fotografii la hotelul Astoria, azi Camera de Comerț, unde într-o cameră modestă și nu prea luminoasă era cazat Florin Piersic. La intrarea în hotel, nu am observat persoane care să-l păzească. Cu toate că la filmări abia am schimbat câteva cuvinte, m-a primit cu căldura unui vechi prieten. Așezat pe un scaun am sorbit din cafeaua primită și așteptam să povestesc despre mine, dar degeaba, doar el vorbea și, sincer, nu m-am plictisit. Nu bănuiam că ne vom mai întâlni în viață, cu atât mai mult că în decursul anilor vom deveni prieteni.

De la el m-am grăbit la hotelul Continental unde eram așteptat la întâlnire planificată prin translatorul lui Jean Marais. Am intrat în hotel după o scurtă chestionare verbală. Holul era plin cu civili, dar și în apartament, unde zâmbind, dar distant, s-a apropiat de mine Jean Marais. A preluat fotografiile, în mărime de 18×24, a mulțumit și a adăugat ceva, dar nu am înțeles, doar parcă era întrebare. Văzând că nu spun nimic doar zâmbeam timid, a întins către mine ceva dolari. M-a apucat tremuratul, m-am văzut cu dolarii în mână și încătușat…coșmar. Cu glasul sugrumat am zis ”merci” și am fugit din cameră. A venit după mine și după un nou ”merci”, m-a îmbrăţişat”.

 


Acesta este unul dintre filmele cele mai vizionate în timpul regimului comunist, cu peste șapte milioane și jumătate de bilete vândute. Criticii, însă – mai puțin impresionați. Criticul Tudor Caranfil a dat filmului o stea din cinci și a făcut următorul comentariu: ”Aventurile unor grenadieri napoleonieni încartiruiți în coasta unui sat italienesc plin de fete istețe. Dintre ele, Carlotta («ștrengărița Tolo!») e gata-gata să le vină de hac la patru-cinci, mă rog, câți «băieți» i se împleticesc în fuste, iar când aceștia aleargă după ea s-o pedepsească, ba le arată limba, ba își dezvăluie coapsele îmbietoare, ba râde ciripitor, salvându-se ghiduș, și ciclul e reluat din episod în episod, până ce devine chiar «armă secretă», provocând prin nudul ei apetisant deruta și înfrângerea austriecilor. Registrul vedetei, frumusețe decorativă, fără har, e limitat la exhibarea nurilor, dar actorii români au prezențe amuzante”.

Criticul Andrei Gorzo a catalogat filmul ”Șapte băieți și o ștrengăriță” drept ”o comedie erotică și de aventuri”, un film „debil și libidinos, o aberație, dar măcar e o «aberație de libertate»”. Acesta s-a declarat surprins că România socialistă s-a putut asocia în 1966 la „depravarea asta franțuzească”. ”Nu numai că s-a asociat (ca ţară co-producătoare), dar a mai şi punctat (mai ales prin căpitanul echipei sale, Florin Piersic) atât la proba de actorie (împotriva lui Marais şi a lui Sydney Chaplin), cât şi – decisiv – la proba de sărutat gagici golaşe. Inutil de precizat, Şapte băieţi şi o ştrengăriţă e debil şi libidinos, o aberaţie, dar măcar e o „aberaţie de libertate”, cum ar spune Academia Caţavencu. Probabil că mulţi dintre cei 7.550.000 de români care au intrat să-l vadă au râs, au fluierat şi au tropăit de la un capăt la altul, simţind că în România e la fel de bine ca în orice altă ţară”, a notat el.

4 comentarii

  1. Fain articolul. Intr-adevar un film debil, cu un titlu romanesc „atenuat”, dar un film haios, care merita vazut. Pe Dem Radulescu care pronunta cu un adevarat sadism prusac ” masacrieren” sau „franzozen pam-pam” n-ai cum sa-l uiti. Plus niste replici de tot hazul: „Ai fost invingator la podul San-Bernard, colonele!”, spusa cand batalia abia incepea, iar colonelul nu intelegea ce seintama. Iar articolul vine cu povesti in stilul lui Florin Piersic, pe care il poti citi/ asculta oricand si oricat. Multumiri!

  2. Eu am vazutvfilmul pe vremea comunismului si vreau sa va spun ca a fost o nebunie.
    Toata lumea vroia sa- l vizionezr.
    FelicitariFLORIN PIERSIC-pe cate viata m a facut sa l cunosc personal la un spectacol-si intregii distributii.
    VA multumim
    Pupici

Scrie un comentariu

author photo two

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.