Cum a scăpat o mahala din Cluj de „asanarea” cu buldozerele comuniștilor. Doctor la UBB: e” slum-ul clasic”
IstorieTop News by Mihai Prodan - dec. 29, 2017 0 7509
Cluj-Napoca e unul dintre cele mai dinamice orașe din România și lăudat pentru progresul său din ultimii ani, dar nu e departe de când chiar în buricul orașului găseai mahalale cu case din chirpici, mizerie și delincvență. În mare parte din cazuri acestea au fost rase de buldozerele comuniste care au ridicat în locul lor blocuri, dar una dintre acestea a scăpat, căci a venit Revoluția.
Dacă nu ați auzit de zona „între ape”, aceasta se află și azi între Someșul Mic și Canalul Morii, în zona actualei străzi Uzinei Electrice și a Sălii Sporturilor. În parte, această zonă rămâne în picioare și în ziua de azi, căci decizia de a o demola n-a mai fost pusă în practică. „Asanarea” zonei, adică raderea cu buldozerele, a fost decisă în 1988 iar detaliul de sistematizare, semnat de arhitectul Rodica Codoreanu, a fost gata doar în 1989. Planul nu a mai fost pus în practică, deoarece la sfârșitul anului regimul a fost răsturnat la Revoluție. Semnalăm însă că aici au fost construite, în 1962, șapte blocuri cu 5 nivele pentru cadre didactice universitare.
Am vorbit cu arhitectul Codoreanu, care dă detalii: „proiectul a fost început în 1988 și finalizat în 1989, viza strict zona Între Ape, respectiv limita zonei studiate era Canalul Morii. Și canalul morii urma să intre într-un proces de reabilitare, de punere în valolare, dar nu a constituit subiectul proiectului, care era de fapt asanarea zonei cu străduțele foarte înguste și casele rromilor din zona respectivă, pentru că toată acea zonă nu avea deloc rețele edilitare și promiscuitatea era destul de mare. Urma să fie cu demolare totală, așa era sistemul la vremea aia. Urma să fie demolată toată acea zonă, între strada Salcâmului și spatele blocurilor de pe Tineretului. Asta presupunea niște demolări masive și de fapt elementul principal al proiectului a fost o oportunitate de a continua aleea centrală din parc prin spatele blocurilor de pe Tineretului de așa manieră încât să facă legătura cu zona sportivă și să existe continuitatea de zonă de agrement. Acest lucru nu s-a mai realizat și probabil într-un viitor apropiat nici nu se va face. Această axă, care de fapt trecea de uzinei electrice și era un fel de axă care străbătea acest ansamblu până la parcarea din zona sălii sporturilor. Pe partea cealaltă a acestei axe care de fapt era un pietonal foarte generos, cu locuri de stat, locuri de odihnă, vegetație, locuri de joacă pentru copii, erau prevăzute blocuri în sistem punct cum sunt cele existente, o parte cuplate și o parte punct, cu accent în zona Uzinei Electrice cu înălțime puțin mai mare și parter cu altă destinație, care probabil ar fi fost un comerț ușor. Cam asta era. Dar practic proiectul a devenit unul de arhivă. Probabil dacă nu erau evenimentele din 1989 ar fi intrat în procesul de avizare finală. Nu a apucat să capete avizul final și chiar dacă l-ar fi căpătat probabil nu mai era actuală treaba asta pentru că s-au sistat demolările. În toată zona aceea așa-zisă insalubră, unde s-au mai făcut niște lucruri, lumea a început imediat să extinsă, să supraetajeze, s-au mai introdus rețele, nu s-a mai pus problema demolării în totalitate a zonei. Și dacă vor fi intervenții se va păstra un fel de amprentă a locului, un țesut specific urban”.
Între cei implicați în realizarea proiectului pe hârtie a fost și arhitectul Adrian Borda. Acesta spune că proiectul urma să fie mai neobișnuit față de elementele-standard ale vremii dar și că aceasta l-ar fi făcut mai puțin realizabil. Zona urma să aibă două axe: una – prelungirea aleii Stadionului până în zona vechii Săli a Sporturilor, iar a doua – o piațetă la intersecția străzii Uzinei Electrice cu Calea Moților. Aceasta din urmă împărțea zona în două, iar cea din stânga urma să fie mai generoasă, cu blocuri de până la 400 de apartamente. „Zona era rasă complet și se făceau niște blocuri de locuințe că asta făcea socialismul”, spune acum Borda. În locul lor – „blocuri destul de joase, 3-4 etaje; toate căsuțele erau terminate”. Proiectul era însă unul utopic, completează el: „nu am folosit fișe specifice, cele simple, eficiente ziceau ei, un cubuleț fără nimic, o formă perfect dreptunghiulară cu două calcane cu care au umplut orașul, pe Pata, pe Observatorului, prin Zorilor, peste tot. Tot ce e cu 4 etaje practic era construit cu proiectul ăsta-tip. Aici noi am folosit niște proiecte-tip mai interesante și volumetric, mai puțin plictisitoare. Nu știu dacă avea șanse să se realizeze repede. Avea o formă mai interesantă, niște apartamente cu altă configurație, o formă mai complicată cumva dar dimensiunile erau tot pe acolo. Se puteau combina ca să obții și altceva decât un perete plat cu cinci balcoane. Aveam nevoie de formele astea pentru că noi ne-am închipuit un teritoriu cu volume mai complexe decât cele care au rezultat din niște cutii de chibrituri. Dar proiecte de genul acesta nu erau considerate eficiente, economice. Puteam face asemenea proiecte când nu era iminentă realizarea, dar chiar și atunci se făceau tot felul de proiecte nu știu pentru ce. Pe urmă trebuiau și puse în practică, era un alt tip de decizie. Voiau să facă străpungerea uzinei electrice – aia e clar. Nici până azi nu s-a făcut. Și noi am adăugat cealaltă străpungere, continuarea axei parcului până la parcul Babeș”.
Într-un studiu se arată că aici comunitatea s-a format la începutul secolului XIX datorită Canalului Morii care acționa morile orașului și, conform studiului, era folosit pentru a transporta bușteni din munții Gilăului, activitate ce a dispărut o dată cu construcția căii ferate spre oraș. „Însă locul unde s-au stabilit muncitorii acestor șantiere forestiere există și astăzi”, semnalează sociologul Pasztor Gyongyi în teza sa de doctorat publicată în 2013. „Casele cele mai vechi (sfârșitul secolului XIX) sunt formate în special din una sau două camere și bucătărie, fără alte dependințe, având atașate în curte o toaletă de lemn, respectiv o baracă construită din lemn utilizată pentru depozit. Aceste locuințe sunt foarte înguste, scunde și foarte întunecoase. Din acest tip de case găsim și astăzi destul de multe, găzduind de multe ori familii numeroase, cu mulți copii”.
Zona a făcut obiectul unor investiții în rețeaua de canalizare și apă în urmă cu zece ani. „Calitatea vieții locuitorilor nu s-a schimbat însă”, semnalează Pasztor, „ba chiar în unele aspecte acestea s-au înrăutățit. Deși apa și canalizarea ar fi acum disponibile tuturor, mulți sunt nevoiți să renunțe din lipsa banilor”.
Pasztor Gyongyi descrie zona cu case nu doar mici, ci și foarte deteriorate, „nu de puține ori acoperișul este atât de distrus încât apa de ploaie se scurge prin el, sau tencuiala se desprinde de pe perete”, dar semnalează și case renovate, extinse sau nou-construite, chiar dacă cu materiale proaste și ilegal, fără autorizație de construcție, și ridicate din materiale refolosibile. Acestea au fost construite în regie proprie, de aceea aici găsiți anomalii ca o casă cu etaj fără scară interioară ori cu sobă, dar fără coș de fum.
Sociologul Pasztor Gyongyi descrie istoria recentă a acestei comunități: „Analizând procesele de pauperizare ale acestui cartier poate fi observată o intensă mobilitate locativă, care s-a intensificat în anii 90. Nu se poate deci vorbi despre o formare de slum prin prisma sărăcirii locuitorii săi, ci mai degrabă prin invazia populaţiei sărace sau predispuse sărăciei. Primul însemnat val al migraţiei a început la sfârşitul anilor ‟70, după ce Clujul a fost declarat oraş închis, decizie care era menită să stopeze imigraţia populaţiei din regiunile apropiate oraşului. Astfel cumpărarea unei locuinţe în Cluj devenise o strategie pentru aceste categorii, datorită proprietăţii avute fiind îndreptăţiţi să-şi mute domiciliul în oraş. Datorită situaţiei materiale precare singura posibilitate de cumpărare a unei case fusese în locurile unde casele fiind mici, preţul era accesibil, respectiv unde casele nu fuseseră naţionalizate.
Al doilea val de migraţie s-a produs la începutul anilor ‟90, care – deşi într-o măsură mai mică – continuă şi astăzi. Aceasta este categoria numită „noii veniţi”, vizavi de cea a locuitorilor „vechi”, categorie care îi include pe cei veniţi cu ocazia primului val de migraţie precum şi pe câţiva din locuitorii coloniei vechi de muncitori. „Noii veniţi” reprezintă categoria cea mai numeroasă astăzi, majoritatea lor sunt săraci, de etnie romă, dar nu numai. Preţul
locuinţelor este şi astăzi foarte mic, nu depăşeşte preţul unui apartament cu două camere. Majoritatea celor care s-au mutat în această perioadă şi-au cumpărat casa din banii primiţi pe apartamentele vândute”.
Cercetătoarea conchide: cartierul „Între ape” e „slum-ul clasic”.
