Închide

Cosmin Iluţ, economist, profesor la Duke University, despre România: „Aş vrea să văd că se face mai mult în educaţie, mi-aş dori să fie mai multă responsabiltate şi să se pună accent pe valoare”

EconomieTop News by Kristina Reştea - aug. 17, 2015 1 1951

 

Cum hotărăști când și în ce investești, atunci când situația din piață e una nesigură? Cum iei decizii? Când riști și cât riști? Când cumperi? Când vinzi? Sunt întrebări la care au de răspuns (uneori prin acțiuni) companiile, investitorii, consumatorii, băncile centrale. Noi toți. Și mai sunt apoi și cei care pun toate acestea în modele, formule și procente ca să ne explicăm lucrurile mai bine.

Cosmin Iluț, economist și cercetător, e unul dintre ei. E absolvent de UBB Cluj, ramura economică – Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor, iar primul pas în afara țării l-a făcut la o școală amplasată geografic în vecini, dar în sistem cu principii regăsite pe alt continent (în stil american) – CEU. „Nu ştiam mai nimic. Glumeam cu părinții noștri, când vorbeam cu ei – le ziceam să ne aștepte acasă, că aici nu e de noi” – povesteşte tânărul care predă acum la o universitate americană despre primul şoc, la trecerea de la sistemul de învăţământ de acasă la cel cu accente occidentale, de la Central European University (Ungaria). Cu un masterat în Budapesta şi un doctorat la Nortwestern University, Iluţ e acum profesor asistent la Duke University şi face cercetare în macroeconomie. Mai precis: analizează felul în care se iau decizii în pieţe nesigure. Despre economia cu necunoscute, despre sisteme de învăţământ şi despre cum se vede România de pe alt continent şi problemele de acasă, Cosmin Iluţ ne vorbeşte într-o pauză de conferinţe între colegi. Cosmin s-a întors la facultatea pe care a absolvit-o pentru Conferinţa Ştiintifică Anuaă a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate, găzduită la final de iulie de Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj.

Cum a început povestea economică? “M-a atras partea științifică. Am ales economia pentru că era combinația bună între partea de matematică, pe care am studiat-o în liceu, și științe sociale. În timpul facultăți am aflat de masterate și programe existente. Nu am eliminat din start România ca opțiune, dar o dată ce s-au ivit gândurile de plecare și posibilitățile celelalte, analizând ofertele, ideea unui masterat în Anglia sau Budapesta era foarte atractivă”, amintește Iluț.

Primul pas – Central European University, Budapesta

Ce ai găsit aici?

Cosmin Iluţ: A fost o diferență foarte mare între școala de la Budapesta și ceea ce cunoșteam acasă. CEU e foarte asemănătoare cu universitățile din Statele Unite, are profesori aduși de acolo, școliți acolo.

Rep: Ce te-a șocat?

Cosmin Iluţ: Nu știam mai nimic. Vorbesc de materii, în primul rând. Și ca abordare a sistemului, totul era foarte diferit. În sensul că aici se punea accent pe învățatul relativ mecanic, acolo din primul moment au început să ne predea tot felul de modele. În principal, diferența între aici și acolo era că, pur și simplu, nu știam despre ce vorbeau. Nu eram doar eu, eram cu un coleg din țară, cu Mihai Copaciu (acum consilier la Banca Națională a României, n.red.). Ni se prezentau concepte, teme, modele pe care nu le mai văzusem niciodată.

Starea asta, de noutate confuză, era doar a vostră, a românilor sau o vedeați și la ceilalți?

Și la ceilalți. Nu la toți, evident, dar la mulți dintre străini. Acolo era un schimb continuu de experiențe. Erau unguri, ruși care păreau mai liniștiți, dar mai erau și alții pentru care lucrurile erau foarte noi. Dar era și interesant, era total altfel! Aveau un program dificil, 5 din 20 picau la examene. Noi chiar glumeam cu părinții noștri, când vorbeam cu ei – le ziceam să ne aștepte acasă, că aici nu e de noi. A fost o perioadă cu examene, cu bibliotecă, a fost cel mai greu an din viața mea. După ce am terminat primul an de master m-am mai liniștit. Am văzut că am luat note bune la exemene, era bine. Eram chiar surprins. Anul II a fost deja mai specializat și a fost cu atâta mai interesant, se mergea pe subiectele pe care ți le alegeai. Când am ajuns în State, la doctorat (Northwestern University, n.red.), deja eu am avut un avantaj față de alții – eram obișnuit cu sistemul.

Pasul 2 – SUA

A urmat experiența americană. „Acesta a fost pasul cel mare – spre SUA, dar șocul cel mai mare a fost la Budapesta. Profesorii care predau trecuseră prin doctorate în State. Așa că aici, la doctorat, era o continuare naturală a experienței de la CEU”, spune Iluţ.

Rep: De ce ai decis să pleci în State? De ce nu te-ai oprit în Europa?

Cosmin Iluţ: Am aplicat și în Europa, și în State. Din experiența de până atunci, și datorită profesorilor cu care studiasem, mi-am dat seama că în State se face școală mai serioasă. Și cumva Europa era a doua opțiune; asta dacă nu reușești în State. Americanii sunt mult înainte în domeniul Cercetării. Sigur, și în Europa sunt universități foarte bune, de exemplu în Londra, în Barcelona, chiar în Budapesta, dar institutele de cercetare cele mai active sunt în State.

Ca european, cum te-ai adaptat la stilul de viață american?

M-am adaptat destul de ușor și chiar relativ repede. Asta și pentru că am ajuns în Chicago, unde aveam foarte mulți prieteni, colegi de-ai mei din facultate care au mers acolo cu diferite programe. E o comunitate mare de români acolo – suntem cam 200.000 de români în Chicago. Mulți dintre cei mai buni prieteni din facultate erau acolo, tot ce trebuia să fac era să îmi văd de treabă, să lucrez. Și apoi a venit în Chicago prietena mea din facultate; ea a venit în anul II, lucrând în sectorul privat. Așa că din anul II eram împreună. Apoi ne-am căsători și au venit copiii. Totul a evoluat natural, nu a fost niciun șoc.

Cum a fost adaptarea la mediul academic?

Experiența Budepasta îmi oferise deja un avantaj, apoi, din anul II începi să faci cursurile pe care le vrei, din anul III începi să faci cercetare, să lucrezi cu profesori. Am văzut că îmi place, că am succes, că interacțiunea cu profesorii merge bine, deci lucrurile începeau să capete o direcție pozitivă. Acolo lucrurile depind mult de teza pe care o scrii la sfârșit și de succesul pe care îl ai pe job market, e important câte universități vor să te intervieveze. Și am avut oarecare combinație de inspirație, noroc și reușită că am obținut un post bun la Duke University ca profesor asistent.

E greu să ajungi acolo, adică să intri pe piața muncii?

Da, e greu. E foarte greu. Dacă mă uit înapoi, înspre primul an de doctorat nu știu câți dintre noi își dădeau seama cât de complicat va fi.. am început 25, vreo 5 au fost eliminați cu examenele, câțiva au plecat singuri, au zis că asta nu e pentru ei și apoi cei mai puțini au obținut joburi de care sunt foarte mulțumiți pe partea academică. Nu e simplu să ajungi într-un loc care să te mulțumească din mai multe puncte de vedere. Există și oraşe mici, închise cultural, institute care nu pun accent pe cercetare.

Care sunt preocupările tale actuale?

În principal cercetarea. Noi suntem evaluaţi, iar pentru a obține poziție permanentă asta contează: cercetarea, în proporție de 99%. Doar dacă, cumva, eşti total dezastru la predat, atunci ţi se zice să te chinui mai mult cu acest aspect. Cercetarea contează, ceea ce înseamnă că trebuie să ai 5-6 lucrări, din care două publicate în primele cinci jurnale din lume. Trebuie să ai câteva lucrări care să fie foarte bune. Nu e ca aici, unde am înţeles că accentul se pune pe cantitate şi aceeaşi lucrare pe care poţi să obţii post permanent în State e una din 10 în România, are acelaşi punctaj ca altele. Acolo e totul legat de calitate şi de impactul a ceea ce faci, impact măsurat şi prin scrisori pe care cei din comisia de evaluare le trimit unor profesori importaní. Trimit scrisori și zic: evaluaţi-l pe respectivul! Sunt scrisori anonime, tu nu ştii cine scrie. Şi acele răspunsuri vin înapoi la comisie şi contează foarte mult în evaluare. Poate o persoană are un CV neimpresionant, care pare slab, pe hârtie, dar contează nu doar asta – contează ce părere are profesorul respectiv despre munca celui evaluat. Eu în fiecare an am extrem de multe prezentări. Trebuie să te prezinţi, contează cum te văd ceilalţi. „Ceilalţi” înseamnă nu oricine, ci laureaţi de Nobel, mari profesori. Sunt oameni care imediat îşi dau seama: e ceva de capul persoanei ăsteia sau nu? Lucrează la o temă care va avea potenţial în viitor sau face lucruri standard?

La ce teme lucrezi tu acum?

Proiectele mele sunt în general în macroeconomie. Mă interesează în acest moment felul în care iau agenţii economici decizii atunci când se află în faţa incertitudinilor. Cum iei decizii, tu, ca firmă, atunci când trebuie să investeşti într-un proiect şi nu ştii exact ce se va întâmpla cu acel proiect? Cum ia consumatorul o decizie? Cum decide Banca Centrală? În general asta mă preocupă acum: deciziile luate în situații nesigure. Contribuția mea la această temă ar fi să analizez lucrurile diferit. În general, în modelele standard din macroeconomie, tu, ca agent, nu ştii dacă proiectul pe care îl faci va avea randament bun sau rău. În modelele standard ştii însă cu ce probabilitate se întâmplă asta: 60% – poate să iasă bine, să zicem. Acum ia o decizie: investeşti mult sau puţin? Acesta e modelul standard. Eu însă zic că nu doar că nu ştii ce se întâmplă, dar nu ştii nici cu ce probabilitate se întâmplă.

Şi atunci ce ştii?

Ai o anumită idee. Nu sunt șansele de 60%, știi poate că șansele sunt undeva între 50 și 70. Faptul că nu ştii precis probabilitatea ca un anumit lucru să se întâmple începe să aibă implicaţii mai complicate – schimbă destul de clar unele concluzii, undele moduri de abordare.

Şi atunci cum iei decizii? Când ştii că e foarte puţin probabil să ştii ceva?

Toate lumea întreabă care e probabilitatea succesului. Nu ştiu, nu am cum să răspund la aşa ceva.

Dar voi, cercetătorii în economie, cu asta vă ocupaţi – găsiţi formule ca să ne daţi numere.

Da, şi numerele acelea trebuie date cu anumite intervale de siguranţă. Poţi să îţi spun cu o anumită certitudine că probabilitatea aceea se situează în respectivul interval. Nu îţi dau un număr, dar îţi dau un interval care cred că e posibil. Aşa cum e cazul cu băncile centrale, atunci când dau o anumită estimare. În lumea modernă academică se crede că nu trebuie să dai un anunț de genul: inflaţia va fi 2%. Trebuie să spui un anumit interval: cred că e 2% cu probabilitatea asta. Sau că 2% înseamnă între 1,5 şi 2,5. Că 2% poate însemna şi că cifra se află între 0 şi 4 şi că e între 1,8 şi 2,2. Trebuie să fii mai precis. Cât de precisă e estimarea pe care o faci? Dacă pui asta în modelele standard macroeconomice găsești o întreagă abordare care trebuie schimbată.

De ce ai ales tema aceasta cu situaţiile nesigure? Suntem în situaţii nesigure?

Spre sfârşitul doctoratului am dat peste subiectul acesta şi mi s-a părut interesant, mi s-a părut că ceea ce se face în mod standard impune o restricţie prea mare. E prea restrictiv să presupunem că agenţii economici ştiu precis probabiltăţile. M-am gândit că nici eu nu ştiu exact probabilităţi atunci când iau decizii. Te uiţi, vorbeşti cu oamenii. Mi se pare că marja e importantă. Mi s-a părut că tema e interesantă şi am început să explorez asta şi, o dată ce am explorat, am descoperit că poţi să explici multe situaţii care par paradoxale sau greu de explicat în modelele standard.

Ne dai un exemplu din lumea reală? Cu ceva ce poate părea greu de explicat, dar are explicație? Poate un fenomen din perioada de după criză?

Să spunem că te gândeşti să investeşi în piaţa bursieră. Modelul standard zice – ok, piaţa bursieră e riscantă, se poate întâmpla cu plus/minus. Ştii că e riscant. Pe de altă parte ai posibilitatea să investeşti în ceva sigur – obligaţiuni guvernamentale. Cum îţi împarţi portofoliul între aceste opţiuni – ceva sigur şi ceva riscant? Modelul standard spune că, deși e riscant, investeşti un pic și pe piața bursieră, pentru că un pic eşti gata să îţi asumi un risc. E un risc pentru că nu ştii ce se poate întâmpla, dar, pe de altă parte, în medie câştigi mai mult pe piaţa de capital. De ce? Pentru că ai o compensare a riscului. Asta spun modelele: de asta există câştig potențial mai mare în situaţii de incertitudine pentru că trebuie să existe o compensare a riscului pe care ţi-l asumi. Atunci, conform modelelor standard, logic ar fi ca orice agent economic care investeşte pe piaţă să investească un pic și aici (pe bursă), ca să îşi diversfice portofoliul între sigur şi incertitudine. Ce se poate întâmpla cel mai rău? Cu o acțiune de pe piața bursieră cel mai rău lucru care se poate întâmpla este ca acţiunea să nu valoreze nimic. Te gândeşti că poți să cumperi ceva total fără valoare. Atunci zici că nu te duci spre această piață, că e mai bună obligaţiunea guvernamentală. De cealaltă parte, ce se întâmplă dacă ești o firmă și analizezi dacă să cumperi sau să vinzi? Când vinzi, te gândeşti că vinzi ceva ce are valoare mai mare. Şi faptul ăsta – că în momentul în care schimbi acţiunea, ce e mai rău se schimbă o dată cu acţiunea – te face să zici: până la urmă, cu toată incertitudine asta, mai bine stau eu cu obligaţiunea mea guvernamentală fiindcă măcar ştiu ce se întâmplă cu ea. Ştiu că dacă cumpăr o obligaţiunea primesc 1%. Dacă mă duc în situații din acestea de incertitudine tot timpul mă tem că risc ceva – dacă cumpăr mi-e frică că o să cumpăr ceva prost, dacă vând mi-e frică că o să vând ceva bun. Şi asta te poate face să nu investeşti deloc în respectiva piaţă, în respectivul loc sau acţiune. În anumite situații, agenţii nu investesc deloc în pieţe incerte. Şi asta am observat-o în multe situaţii. 90% din gospodării nu investesc în piaţa de capital. Modelul standard zice că toţi ar trebui să investim, mai mult sau mai puţin. Dar, în viața reală, incertitudinea e prea mare pentru mulţi dintre noi. Specialiştii lucrează cu un interval mai strâns. Un exemplu asemănător: unele pieţe se închid total şi nu mai există tranzacţii. Modelul standard spune că nu există motiv pentru ca o piaţă să se închidă total, întotdeauna există o oarecare tranzacţie. Dar asta se poate întâmpla; dacă ţie ţi-e frică că eu îţi vând ceva prost şi mie mi-e frică că tu îmi vinzi ceva prost şi nu putem să găsim un preţ ca să ne satisfacă pe amândoi. Modelul standard zice că amândoi cam ştim ce se întâmplă. Dar nu! Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu şi atunci nu facem nimic. Mie îmi e frică că tu mă furi, ţie îţi e frică că eu te fur.

Dar nu e de ajuns să găseşti formule, trebuie să le dovedeşti. Trebuie să convingi, să te duci şi să îți prezinţi teoriile în faţa unor oameni foarte deştepţi, trebuie să explici logic ce faci tu, ce e diferit faţă de ceea ce s-a făcut, dar în spate e mult formalism.

Abordezi teme legate de pieţele nesigure. Care e momentul în care se află Europa şi America acum? Unde e sigur şi unde e nesigur?

Mi se pare că totuşi Statele Unite îşi păstrează o anumită siguranţă, în Europa e mai multă incertitudine şi contribuie la asta faptul că nu există uniune fiscală, că Europa are o istorie diferită, că reuneşte culturi diferite. Nu există uniune fiscală, nu se ştie cine plăteşte pentru cine. E mai multă incertitudine – se vede în cursul dolarului, se vede în faptul că toată lumea arde să pună mâna pe obligaţiuni guvernamentale din SUA. Lumea încă priveşte Statele Unite ca având o piaţă mai sigură.

Vorbind de riscuri şi câştiguri, unde te uiţi dacă eşti investitor? De ce se tem investitorii când iau decizii acum? Doar de Grecia?

Acum un an, doi se discuta mult de Italia. Dacă o ţară intră în dificultăţi serioase, chiar şi Grecia, nu se ştie care sunt repercusiunile, care sunt implicaţiile asupra celorlalte state, asupra sustenabilităţii euro… sunt nişte întrebări…

Adică nu ştim încă cât de legaţi suntem unii de alţii.

Exact! Asta se discută, discutăm cu colegi de-ai mei când ne întâlnim, în diferite cercuri. Lucrurile nu sunt clare şi atunci începi să te întrebi. De-asta poţi să cumperi obligaţiune italiană foarte uşor şi de-astaa erau ratele dobânzii aşa de mari în unele momente. Pentru ca eu, ca investitor, să cumpăr situaţia asta incertă trebuie să fiu răsplătit în vreun fel. De-asta rata dobânzii în State e în continuare la nivel scăzut, toată lumea vrea să fie acolo.

Cum stă România pe harta globală? Urmăreşti ce se întâmplă aici?

Urmăresc şi nu urmăresc. Acolo evaluarea noastră se face pe cercetare, iar asta îmi ocupă cam tot timpul. Dar mă interesează ce se întâmplă în România şi sper să şi ajung mai des aici. Am văzut şi nişte date ale BNR acum; mi se pare că România s-a dezvoltat bine în ultimii zece ani, per total, cu urcuşuri şi coborâşuri. Sigur că întotdeauna te întrebi dacă s-ar fi putut mai bine. Dar ca să răspunzi la întrebările acestea trebuie să ai un model, trebuie să înţelegi structura. Unele lucruri merg bine, altele nu.

Dincolo de analize şi modele, ce e foarte clar că nu merge bine? Care sunt domeniile unde chiar e nevoie de lucru?

Aş vrea să văd că se face mai mult în educaţie, mi-aş dori să fie mai multă responsabiltate şi să se pună accent pe valoare. Pe de altă parte, unele lucruri s-au îmbunătăţit. Aş vrea să fie mai bună situaţia politică, să se ia mai bine deciziile, să nu mai fie instabilitatea asta – o dată e o lege, o dată e cealaltă lege. Acesta nu e un mediu propice investiţiilor. Nu pot să mă gândesc la ceva care în ultimii ani nu s-a îmbunătăţit deloc.

Ai investi în România?

Am lăsat la un moment dat nişte bani în ceva fond şi a fost o idee foarte proastă. Nimic mult, dar oricum… Nu aş investi neaparat aici. Asta şi pentru că nu sunt foarte familiarizat cu situaţia, ar trebui să fiu într-o colaborare sau implicat într-o investiţie cu cineva local, care să îmi explice mai mult despre ceea ce se întâmplă aici, de piaţă. Nu prea investesc, eu mă ocup de cercetare. Faptul că suntem specialişti, că facem studii în macroeconomie nu înseamnă că ştim unde e bine să ne punem banii. Din contră, modelele noastre spun că nu poţi să faci bani. Pentru că toate preţurile se ajustează. Atunci când există ceva în care pare că rentează să investeşti, modelul şi realitatea spun că mulţi se duc acolo dintr-o dată şi cumpără acel bun, până când preţul începe să fie mare. Până când la un moment dat investitorul zice: nu mai are rost să mă duc acolo, preţurile au crescut.
În lumea reală sunt totuşi unii care fac bani. Există jucători care câştigă.

Unii câştigă şi unii pierd. Pentru că dacă toţi am fi siguri că vom câştiga acum nu am mai discuta aici, ne-am duce şi am comanda acţiuni. Dar nu facem asta. La un moment dat se ajunge la un stadiu în care zici: nu cred că se mai pot face bani din chestia asta. Şi cei care investesc ştiu că aici se pierde şi se câştigă. Unii sunt mai dispuşi să îşi asume riscul. Cineva care îşi asumă riscul uneori va câştiga mult, alteori va pierde mult.

În tot jocul ăsta cu multe riscuri, unde vezi România? E considerată de interes pentru investitori?

Eu cred că da. Şi vedem asta. Eu zic că vedem investiţii, cel puţin în anumite zone, în anumite subregiuni. Clujul mi se pare că a explodat destul de mult în ultimii ani. Nu văd o atât de mare efervescenţă ca în ultimii 3 ani, mi s-a părut că a fost o perioadă când s-a construit mult, când s-a dezvoltat mult. Dar acum înţeleg că sunt parcuri industriale în jurul Clujului, pe care eu nu le văd la o plimbare în oraş, sunt firme, am auzit că informatica şi IT-ul s-au dezvoltat foarte mult, că salariile au crescut foarte mult.

Te vezi vreodată întorcându-te în România?

Greu. În condiţii normale, nu. Cu familia, cred că ne vom continua viaţa acolo. Deşi educaţia din România cel puţin până în liceu mi se pare bună – e mai standard, mai clasică, noi suntem obişnuiţi cu ea. E clar la facultăţie sunt mult mai bune în America. Dar nu ştiu la ce m-aş putea întoarce. Nu m-aş întoarce în mediul privat că nu e de mine, iar în mediul academic, pe cercetare… Acolo, în America, e un mediu plin de oameni ca tine şi mai buni decât tine, iar recompensa şi aprecierea sunt pe măsura rezultatelor, a ideilor şi a creativităţii. Aici se pare că mai avem de învăţat.

  • author photo two

    Kristina Reştea

    Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.

    Scrie un comentariu