Cât de discriminați sunt copiii cu dizabilități din România? Reportaj din prima zi de școală în învățământul special la Cluj

În România sunt 70 de mii de copii înregistrați cu certificat de handicap. Dintre aceștia aproape 50 mii fie nu sunt școlarizați, fie fac parte din sistemul de învățământ special, separați de copiii care nu au o dizabilitate. Am vrut să văd care sunt provocările cu care se confruntă ei și părinții lor și cât de accesibil e învățământul de masă pentru ei. Câtă discriminare mai există în România anului 2019 față de copiii cu dizabilități?, se înteabă hotnews.ro.

Despre acești copii se discută foarte puțin în spațiul public, adesea doar când presa semnalează abuzurile la care sunt supuși într-un sistem închis, așa cum s-a întâmplat cu cei de la Școala Specială nr. 4 din Capitală. Chiar și când vorbim de copii cu condiții din spectrul tulburărilor de comportament, ei ies în atenția publică doar când se viralizează pe internet câte o poveste despre cum sunt discriminați și marginalizați în școlile de masă, chiar de către părinții celorlalți copii.

Am încercat să aflu cât de răspândite sunt aceste mentalități, cum percep părinții copiilor cu dizabilități că sunt priviți de către societate, care sunt problemele de care se lovesc și ce perspective le oferă sistemul educațional din România. Se fac auzite tot mai des în ultimul timp cererile pentru o educație incluzivă a copiilor cu dizabilități. CNA a introdus din acest an în Codul Audiovizualului și un mesaj de interes public despre acest subiect.

Însă ce înseamnă, mai exact, o educație incluzivă?

Punctul de plecare a fost Liceul Special pentru Deficienți de Vedere Cluj-Napoca, unde învață aproape 200 de elevi. Am fost în vizită cu ocazia începerii noului an școlar în speranța că voi găsi niște răspunsuri. Din punct de vedere legal, școlile speciale „sunt parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ românesc” și aplică planul de învățământ al școlilor de masă.

Însă ce perspective are un copil care termină ciclul liceal la o unitate de învățământ de genul acesta? Are acces la învățământul superior?

Mi-a răspuns doamna directoare, Lorelai Olimpia Luca:

„Inserția socială este mai greu de făcut pentru acești copii fiindcă angajatorii sunt uneori reticenți față de persoanele cu deficiențe de vedere și se întreabă «cum poate lucra tânărul acesta?». Dar să știți că pot lucra, au aceleași abilități ca și noi iar mulți dintre ei se folosesc foarte bine de calculatoare, pentru că noi avem numeroase gadget-uri și aplicații pentru nevăzători, iar ei se folosesc cu succes de de tehnologia asistivă. Noi avem și o școală postliceală de Tehnician Maseur la un nivel avansat. O parte din copii merg acolo dar am avut patru care au intrat la facultate. Ei au locuri dedicate la acestea iar la Universitatea Babeș-Bolyai au adaptări speciale la aproape toate facultățile. Există covoare și markere tactile pe coridoare și inclusiv rampe de acces pentru cărucioarele rulante.”

„Trebuie să cunoști alți părinți care se confruntă cu aceleași probleme ca să îți dea un sfat, autoritățile nu te ajută cu nimic”

În teorie lucrurile nu sună prea rău. Însă eu am rămas cu impresia că mi s-a servit placa oficială cu „toate-s bune și frumoase, ducem învățământul spre culmi glorioase”.

Nu de alta dar chiar anul trecut în decembrie am fost la un eveniment organizat cu ocazia Zilei Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități în aula UBB. Iar persoanele în scaun cu rotile au trebuit ridicate pe sus să ajungă la etajul unu, fiindcă nici vorbă de rampă de acces.

Totuși, de ce ar avea nevoie absolvenții unei școli pentru copii cu deficiențe de vedere de accesibilitate pentru cărucioare rulante? La o astfel de școală nu învață doar copii care au această dizabilitate, dar altfel neurotipici (n.r. care nu prezintă deficiențe de dezvoltare cognitivă), ci și copii cu condiții din alt spectru sau cu deficiențe senzoriale multiple.

Era un lucru total străin pentru mine până am întâlnit-o pe mama unui copil cu Sindromul Down de la școala respectivă. Anca Bogdan nu e doar părinte, ci și membră a Asociației AGA Down Cluj. Nu e însă singura, toți părinții cu care am vorbit fac parte la rândul lor dintr-un ONG. Anca mi-a explicat de ce:

„Dacă nu ai pe cineva în spate e foarte greu să te descurci pe cont propriu. La ce mă refer? Trebuie să cunoști alți părinți care se confruntă cu aceleași probleme ca să îți dea un sfat, că autoritățile nu te ajută cu nimic. Dacă bați la ușa lor nimeni nu știe nimic, nu îți spun nimic, trebuie să caute în lege să îți dea un răspuns, nu te îndrumă «vezi fă aia, ai dreptul la aia».

Tot ce am aflat a fost de la alți părinți. Însă poate cel mai dureros e când vedem cum copiii noștri ar fi acceptați de către ceilalți în grupul lor, să se joace cu ei. Discriminarea nu le vine de la sine copiiilor, e un comportament învățat de la adulți. Se întâmplă la locul de joacă sau în parc, când îți văd copilul că e cu probleme adesea vin și îl iau pe al lor zicându-i «hai să plecăm» sau «hai la altă hintă». Dacă doar atitudinea asta s-ar schimba ar fi un mare pas înainte. Totuși nu aș vrea să generalizez, că sunt și părinți ok.”

„Părinții cu copii cu dezvoltare normală adesea au prejudecata că dacă există un copil cu nevoi speciale în clasă, acesta îl va trage în jos pe copilul lor”

Un lucru similar mi l-a spus și o mamă de la Asociația Down București:

„Sper să nu fiu înțeleasă greșit și chiar vreau să accentuez că nu încerc să minimalizez în nici un fel provocările pe care le întâmpină părinții ce au copii cu alte dizabilități. Însă când vine vorba de sindromul Down handicapul este evident inclusiv fizionomic iar lucrul acesta îi face pe copii mai vulnerabili la discriminare și aduce cu el niște provocări specifice.

Însă asta nu înseamnă că ei nu ar trebui integrați în învățământul de masă. Este dreptul lor și ar trebui să înțelegem lucrul respectiv. În alte țări copiii neuroatipici sunt școlarizați alături de cei fără dizabilități, chiar și doi sau trei într-o clasă. Mi-aș dori să vedem acest lucru și în România dar din păcate la noi lipsesc și profesorii specializați necesari pentru a realiza acest lucru. Iar societatea nu este deocamdată pregătită să accepte copiii cu dizabilități. Mi s-a întâmplat de multe ori să îmi fie semnalate cazuri de discriminare și marginalizare în școlile de masă.

Părinții copiiilor cu dezvoltare normală adesea au prejudecata că dacă există un copil cu nevoi speciale în clasă acesta îl va trage în jos pe copilul lor. Din păcate ei nu înțeleg cum ar funcționa sistemul incluziv și nici nu doresc să afle. Chiar şi unii copii cu sindromul Down pot fi integrați în învățământul de masă, am avut exemple de succes inclusiv în România.”

Am vrut să vorbesc și cu un părinte care are un copil cu autism fiindcă adesea copiii cu dizabilități înalt funcționali fac parte din spectrul respectiv. Au ei șanse mai mari să fie incluși în învățământul de masă decât alți copii cu dizabilităţi? Depinde pe cine întrebi.

Însă prima zi de şcoală vine cu provocări specifice pentru părinţii lor. Nicoleta Niste de la Autism Transilvania mi-a povestit despre ele.

„Fiecare copil reprezintă un caz aparte și trebuie tratat ca atare”

Foto Wikimedia Commons

„Pentru un părinte al unui copil cu autism, însă e valabil pentru părinții mai multor categorii de copii cu dizabilități, prima zi de școală de fapt începe cu mult timp înaintea datei oficiale. Vorbim cu directorul de grădiniță sau de școală să vedem unde putem integra copilul, unde există mai multă deschidere, avem un portofoliu al său, îi facem o succintă caracterizare și încercăm să arătăm că suntem la dispoziția cadrelor didactice, să sprijinim includerea sa.

Avem copii atât în învățământul de masă cât și în cel special. Uneori ei trec de la un sistem la celălalt, în funcție de modul în care se adaptează. Dar ce este cel mai important pentru noi e că fiecare dintre ei nu reprezintă doar o cifră în lista de școlarizare. Fiecare copil reprezintă un caz aparte și trebuie tratat ca atare. Ne gândim individual la el și întocmim un plan personalizat, împreună cu familiile lor, cu terapeuții cu care lucrează și cu cadrele didactice care îl sprijină. Doar așa copilul poate să progreseze și să își atingă potențialul maxim”, mi-a spus Nicoleta Niste.

Până la urmă ce înseamnă lucrurile acestea despre care tot mi s-a spus: învățământ de masă, învățământ special, sau educație incluzivă? Pentru primele două explicația e destul de simplă: învățământ de masă – școlile pe care le cunoaște toată lumea, învățământ special – școlile pentru copii cu dizabilități. Sau asta ar fi situația reală din România, fără înflorituri.

Mădălina Turza de la Centrul European pentru Drepturile Copiiilor cu Dizabilități mi-a explicat ce înseamnă educația incluzivă și de ce școlile speciale românești nu pot fi considerate ca făcând parte dintr-un astfel de sistem.

„Segregarea rămâne aceeași, chiar dacă unitățile acestea de învățământ sunt catalogate ca fiind incluzive”

Mădălina Turza, foto Facebook

„Educația incluzivă înseamnă că toți copiii, indiferent de tipologia lor, că sunt cu dizabilități, că sunt de etnie rromă, orfani, șamd., învață în aceeași școală, fiecare dintre ei beneficiind de măsurile de sprijin specifice nevoilor lor. Adică nu separăm copiii pe diferite criterii, ci îi acomodăm în interiorul aceleiași școli, oferindu-le un tip de învățare adaptat nevoilor lor. Oricum metodologia pedagogică românească, cu profesorul care stă în fața clasei și scrie pe tablă, e depășită și elevul nu mai răspunde la acest tip de transmitere al informației. În ceea ce privește învățământul special, acesta este un exemplu tipic românesc de a bifa pe hârtie lucruri formale, fără a le realiza în mod real.

Ce se întâmplă? România a ratificat convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități și și-a asumat angajamentul de a desființa școlile speciale, creând în locul lor școli incluzive, unde să fie acomodați toți copiii. Deoarece suntem obligați să raportăm periodic forurilor internaționale și să demonstrăm că facem pași către acest obiectiv, autoritățile române au înțeles să schimbe peste noapte denumirea a mai bine de jumătate din școlile speciale în «centre de educație școlară incluzivă».

În realitate singurul lucru care s-a schimbat e plăcuța de pe frontispiciul școlii. Segregarea rămâne aceeași, chiar dacă unitățile acestea de învățământ sunt catalogate ca fiind incluzive și aplică programa din învățământul de masă”, a declarat Mădălina Turza.

Părerile sunt împărțite cu privire la care ar fi cea mai bună soluție de integrare a copiiilor cu dizabilități. Unii susțin integrarea totală în învățământul de masă, alții cred că un sistem mixt ar fi mai potrivit. Dar există și părinți care trăiesc cu teama că în învățământul de masă copiii ar fi victime ale bullying-ului sau că nu ar putea ține pasul cu ceilalți, o teamă despre care Mădălina Turza mi-a spus că ar fi adesea alimentată de angajații școlilor speciale, cărora le e frică să nu își piardă locul de muncă. Însă consensul printre toți părinții e că unul din lucrurile care trebuie să se schimbe e modul în care societatea îi privește pe acești copii.

Nici un comentariu

Actual de Cluj