Închide

Academicianul Ioan Aurel Pop despre Transilvania și Bucovina: „Cam ceea ce au reușit autoritățile străine (ungare, săsești, secuiești și austriece) în Transilvania în privința deznaționalizării sau dezrădăcinării românilor, au reușit și cele tot străine (rusești) în Basarabia, ba chiar și mai mult”

Istorie by Actual de Cluj - apr. 07, 2018 0 815

Rectorul celei mai mari universități din țară, Ioan Aurel Pop, face o paralelă între provinciile istorice Bucovina și Transilvania și spune că acestea sunt foarte asemănătoare, între altele, din punctul de vedere al încercării de asimilare a populației românești.

Pop a susținut în urmă cu câteva zile o conferință la Chișinău, cu ocazia Centenarului Unirii Basarabiei cu România, eveniment organizat de Institutul Cultural Român ,,Mihai Eminescu” în colaborare cu Academia Română – de altfel Pop urma să fie ales președinte al acestui înalt for științific românesc peste câteva zile.

Redăm mai jos conferința:

Două dintre țările Țării la Centenar: Transilvania și Basarabia

Transilvania și Basarabia sunt pentru mine ca două surori, multă vreme înstrăinate de părinți, de casa lor firească și de frații lor.
Să notăm, mai întâi că amândouă aceste substantive proprii care denumesc cele două provincii sunt de gen feminin, ca Ana Meșterului Manole, cea sacrificată pentru ridicarea unei opere nemuritoare. Legenda Mănăstirii Argeșului este menită să ne amintească mereu că nimic trainic nu se poate obține fără sacrificii.

Apoi, să reținem, că și Transilvania (nu în sens restrâns medieval, ci în sens larg și modern, dobândit de la 1541 încoace) și Basarabia sunt situate spre marginile pământului locuit de români, prima spre Apusul dinamic, catolic și protestant, a doua spre Răsăritul meditativ, slav și ortodox.

Evul Mediu le-a fost, în ciuda stăpânirii străine din Transilvania, asemănător în ceea ce privește populația lor de bază, românească. Românii din ambele extremități menționate au avut ca limbă a bisericii și a culturii scrise slavona, dar acești români au fost în proporție covârșitoare țărani plugari și crescători de animale. În fruntea acestor locuitori ai țărilor (=țărani) s-au aflat, deopotrivă spre est și spre vest, juzi sau cnezi și duci sau voievozi.

Transilvania a fost înstrăinată aproape o mie de ani, iar Basarabia peste o sută de ani. Cam ceea ce au reușit autoritățile străine (ungare, săsești, secuiești și austriece) în Transilvania în privința deznaționalizării sau dezrădăcinării românilor, au reușit și cele tot străine (rusești) în Basarabia, ba chiar și mai mult.

Românii ardeleni au fost luați cu binișorul și au învățat treptat să-și făurească mijloace de precauție și de apărare, să se retranșeze în spatele tradițiilor lor, să se adăpostească în locuri mai ferite, să facă biserici de lemn în locul celor de piatră sau de zid, să zică precum stăpânii și să facă așa cum era bine pentru ei. Astfel, învățând să reziste, românii transilvăneni mai rămăseseră, conform recensământului (tendențios) din 1910, 53%. Ceea ce reușiseră stăpânii cei înverșunați dinspre Apus să le facă românilor transilvani în aproape o mie de ani au reușit stăpânii cei „blânzi” dinspre Răsărit să le facă românilor basarabeni într-o sută de ani, anume să-i reducă la jumătate. Firește, românii erau pe la 1900 mai mult de jumătate din întreaga populație, deopotrivă în Transilvania și Basarabia, dar stăpânii austro-ungari și, respectiv, ruși falsificau copios recensămintele, fiindcă toate erau la cheremul lor. Pentru comparație, se poate nota și că gradul de alfabetizare printre români era (cam pe la 1900) în Basarabia de circa 10%, iar în Transilvania de 41%.

Privind dinspre trecut, vedem, de fapt, că țările românești de la vest de Carpații Orientali și cele de la est de acești Carpați nu au fost despărțite niciodată de granițe, oricât de severe și de bine stabilite ar fi fost acestea. Pe la 1200, aflăm că într-o iluzorie episcopie papală, menită să funcționeze la curbura Carpaților, în zonele Vrancea, Bacău, Buzău și Țara Bârsei, acolo unde vechile țări românești încălecau munții, populația de bază era românească. În acea regiune moldo-transilvană se aflau rânduiți mai mulți episcopi bizantini, de care ascultau „multe popoare numite românești” și care-i atrăgeau la credința lor și pe străini. La jumătatea secolului al XIV-lea, un cnez român înnobilat și un voievod român – Dragoș și Bogdan, ambii din Maramureșul îngenuncheat – trec munții și, cu ajutorul cnezilor și voievozilor români locali, „descalecă”, sunt acceptați de românii moldoveni și fac acolo țară nouă. Sub Dragoș, țara cea nouă s-a pregătit să existe, iar sub Bogdan, cum zice un cronicar, din căpitănie s-a lățit în stat (in regnum est dilalata). Această țară a Moldovei a fost întreagă secole la rând, până când dușmanii au început să rupă din ea mănoase și strategice pământuri. Cele mai dureroase astfel de frângeri au fost Bucovina (sau nucleul Țării de Sus), smulsă la 1775 de Habsburgi și Basarabia, desfăcută din trupul țării la 1812 de ruși. Dar, în ciuda eforturilor mari, Basarabia a rămas mereu o țară carpatică și dunăreană, cu privirea ațintită spre masa poporului nostru românesc, adică spre Apus. De altfel, în vreme ce primejdiile cu misiune dizolvantă au venit mereu dinspre vastele stepe răsăritene, ajutoarele menite să coaguleze și să dea încredere au venit dinspre Transilvania intracarpatică, rezervorul etnic românesc, piatra de temelie a naționalității noastre, singura regiune istorică medievală românească înconjurată numai de provincii (țări) românești. Salba de cetăți ridicate și/ori renovate de marii voievozi, de la Alexandru cel Bun până la Ștefan cel Mare și Sfânt pe Nistru și spre Nistru – Hotin, Orhei, Soroca, Tighina, Cetatea Albă – ne-a apărat de dușmanii și de jefuitorii veniți călare și pedestru, dar era menită să ne apere și de un model de civilizație și de cultură care nu era el nostru, nu ni se potrivea și nu ne stimula spre bine. Poporul român nu a fost situat mereu peste tot în acest vast teritoriu dintre Tisa și Nistru, dar a cunoscut un câmp de revărsare politică și etnică dinspre interiorul Carpaților. Cununa Carpaților a dat Basarabiei și Moldovei întregi nu numai voievozii descălecători, nu numai pe mitropolitul Gavriil (botezat Grigorie) Bănulescu-Bodoni (născut la Bistrița ardeleană), nu numai mari profesori la Universitatea din Iași, ci și mulți oameni de rând, mai ales păstori. Până târziu, Basarabia a fost mereu întărită și primenită cu elemente mocănești, care-și mânau oile lor „bârsane” departe, până la Nistru și chiar dincolo de acest mare râu identitar. Niciodată domnii noștri care au încheiat tratate cu Rusia – de la Gheorghe Ștefan până la Dimitrie Cantemir – nu au cedat nimic marelui vecin, Rusia, recunoscând dreptul Moldovei asupra întregii regiuni până la Nistru, inclusiv asupra cetăților de la Mare și Dunăre, Bugeacul și Tighina, Hotinul și tot ceea ce turcul uzurpase între timp. De aceea, Basarabia nu a fost smulsă în 1812 de la turci – cum s-a pretins uneori tendențios –, ci din trupul Moldovei, care, la rândul ei, nu a fost luată niciodată luată de turci cu sabia (cucerită), ci doar închinată prin tratate. Această „închinare” a fost înțeleasă de ambele părți drept protecție, apărare și conservare a Moldovei, și nu drept risipire.

Toată Moldova a păstrat în Evul Mediu pecetea românismului. Cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin, alături de eruditul principe Dimitrie Cantemir – prevestitor al iluminismului nostru literar și istoriografic – au fost cei mai mari teoreticieni ai unității și latinității românilor. Ei ne-au învățat că cel mai general, mai curat și mai corect nume pentru poporul nostru este acela de român și românesc, în ciuda numelor regionale, frumoase și necesare și ele. Cantemir a scris „Hronicon a toată Țara Românească care apoi s-au despărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul”, aducând în memoria savantă colectivă o unitate ancestrală a Țării Românești, sălășluind mai întâi în suflete, înainte de a se concretiza pe hartă. De la cronicari și Cantemir au învățat cărturarii Școlii Ardelene lecția erudită a unității și latinității românești, pe care ei au ridicat-o la cel mai înalt grad de argumentare științifică. Unul dintre acești cărturari a fost marele polihistor Gheorghe Șincai, a cărui lucrare „Hronica românilor și a mai multor neamuri” (publicată în 1811), copiată la îndemnul lui Petru Maior, era achiziționată de călugărul maramureșean Gherman Vida și dusă la Iași. Aici, basarabeanul Mihail Kogălniceanu a fost instruit în adolescență tocmai de către acest călugăr, emul al Școlii Ardelene și devenit profesor în Moldova. Așa, învățând de la ardeleni, după cum ardelenii învățaseră de la Cantemir, Mihail Kogălniceanu a ajuns să-și deschidă cursul de istoria românilor, în 1843, la Academia Mihăileană din Iași cu faimoasa sa definiție a patriei și a istoriei naționale: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”. De ce să mai căutăm azi, după aproape două secole, alte înțelesuri ale noțiunii de patrie și de istorie națională, din moment ce basarabeanul Mihail Kogălniceanu – unul dintre cei mai mari arhitecți ai României moderne – ni le-a arătat așa de clar, de luminos și de adevărat?

Aceeași definiție a fost dată, cu alte cuvinte și în limbaj poetic și de către părintele Alexe Mateevici în 1917, când a scris „Limba noastră”. Limba noastră era și este patria noastră, iar patria noastră este limba română, după cum ne-a reamintit și Nichita Stănescu. Cuvântul acela de deschidere din 1843, de la Iași, a făcut epocă și printre românii ardeleni, care tocmai atunci (1842) își văzuseră limba iarăși exilată și disprețuită de străini, când se stabilise în dietă limba oficială a Transilvaniei, aceasta fiind maghiara. Cuvântul lui Kogălniceanu a fost preluat apoi de un alt mare savant moldovean, numit Nicolae Iorga – probabil cel mai învățat dintre toți românii din toate timpurile. La începutul secolului al XX-lea, ca să-i însuflețească pe românii deznădăjduiți din Năsăud, Nicolae Iorga le spunea următoarele: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (Nicolae Iorga, Ceva despre Ardealul românesc, București-Năsăud, 1907, p. 1). Și așa, cuvântul care zidește a trecut dinspre Ardeal spre Basarabia și spre toată Moldova și dinspre Basarabia spre Ardeal, ducând cu el speranța și convingerea că „numai credința în neamul nostru românesc ne poate mântui” (Simion Bărnuțiu, la 3/15 mai 1848, la Marea Adunare Națională de la Blaj).

 

Cinstim astăzi un secol de la Marea Unire a Basarabiei cu Țara însingurați politic, dar uniți în inima noastră română, cum ar fi spus alt moldovean, anume Vasile Alecsandri. În zadar vom căuta să aflăm – cum fac unii rătăciți – dacă unirea ne-au făcut-o marile puteri sau vecinii prea slabi sau norocul. Tot la acest personaj colectiv sublim vom ajunge, adică la poporul român, care, condus de o elită vrednică, instruită, puternică și credincioasă, a știut să ridice, aidoma altor neamuri, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, edificiul său național. Noi, epigonii, nu am fost în stare să-l păstrăm întreg și neprofanat, dar dacă nu ne pierdem speranța și dacă transmitem măcar lecția de la 1918 mai departe, copiilor noștri și copiilor copiilor noștri, atunci nimic nu va fi pierdut. Să ducem mesajul unirii mai departe, ca să trăim mai departe, fiindcă „unirea face puterea”!

Nici un comentariu

Scrie un comentariu

Articole similare