Închide

Academician Ioan Aurel Pop: cum a contribuit Transilvania la „Mica Unire” și de ce, în Ardeal, existau „țări românești” cu zecile

IstorieTop News by Actual de Cluj - ian. 25, 2018 0 3463

În 24 ianuarie marcăm ziua Micii Uniri, în care Moldova și Țara Românească s-au unit în 1859, un pas pe calea Marii Uniri ce avea să cuprindă, peste câteva decenii și Transilvania; dar cum arăta climatul din Ardeal când, peste Carpați, decidenții hotărau să aleagă același domnitor pentru ambele principate? Unul dintre cei mai mari istorici ai Transilvaniei, academicianul Ioan Aurel Pop, are răspunsul.

În 24 ianuarie 1859 românii din Moldova și Țara Românească alegeau același conducător, pe Alexandru Ioan Cuza; peste Carpați, însă, lucrurile erau mai complicate. Pop: „În Transilvania, spre deosebire de Țara Românească și Moldova, lupta pentru unitatea românilor a fost precedată de o mișcare – desfășurată, în mod organizat, vreme de mai bine de două secole – de emancipare internă, de eliminare a discriminării și de impunere a egalității românilor cu celelalte națiuni și confesiuni” – cu referire, de exemplu, la faimosul Proces al Memorandiștilor, care cerea între altele mai multe drepturi pentru comunitatea română din Ardeal. „La sud și răsărit de Carpați s-au fondat încă din secolul al XIV-lea – după expresia fericită a lui Nicolae Iorga – două „libertăți românești” care, în ciuda agresiunilor străine, s-au menținut, în general, dacă nu independente, măcar autonome. În aceste două monarhii românești libere sau cvasi-libere, stăpânii au fost aproape întotdeauna de aceeași limbă și credință cu supușii și astfel, atunci când soarta țării a fost în primejdie, au pus umărul împreună, „de la vlădică până la opincă”. În Transilvania, conducerea politică nu era românească și apăra interesele altor națiuni și confesiuni, nu pe cele ale românilor. De aceea, încrederea românilor de rând, supuși pe propriile pământuri, nu se putea îndrepta spre acești conducători străini, ci spre domnii, ierarhii și boierii Țării Românești și Moldovei”.

Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris surprindea încă în prima treime a secolului al XVII-lea această stare de lucruri, , mai adaugă academicianul clujean, evidentă chiar și sub domnia lui Mihai Viteazul. Solicitat de Gabriel Bethlen, principele protestant al Transilvaniei, în legătură cu trecerea românilor la calvinism, cu alte cuvinte, ar fi fost cumpărată o iluzorie libertate a românilor ardeleni cu prețul abandonării credinței bizantine, înaltul ierarh, bun cunoscător al stării românilor, i-a răspuns acestui lider maghiar, la 1629, dezamăgindu-l complet: „Autoritatea protestantă a Ardealului nu-i va putea sili niciodată pe români să treacă la calvinism, fiindcă aceștia sunt prea legați de credința lor bizantină, numită în unele izvoare „legea românească”, dar și pentru că ar interveni în Transilvania domnii Țării Românești și Moldovei, „dacă nu cu armele, măcar cu îndemnuri tainice”; în plus, mai era acea „legătură de sânge și de simțiri” care-i unește pe românii de pe cei doi versanți ai Carpaților”

Ideea ocrotirii românilor transilvăneni de către elitele extracarpatice și, mai ales, această „legătură de sânge și de simțiri” dintre toți românii au salvat viața românilor înstrăinați și au păstrat viu sentimentul unirii, mai arată Ioan Aurel Pop. „Altminteri, românii transilvani și-au dus viața lor modestă ca supuși, singurii lor conducători, bisericești (spirituali) și mireni (politici) deopotrivă, fiind preoții și călugării. Nu întâmplător, același Nicolae Iorga își intitula o carte de suflet „Sate și preoți în Ardeal”, înțelegând dintr-o privire sensurile adânci ale unei civilizații agrar-pastorale, ținute în coeziune de biserică”.

Redăm mai jos istoria și complexitatea acestei uniri, descrisă de de Ioan Aurel Pop ieri la sesiunea de comunicări științifice ,,Unirea Principatelor Române, temelie a Marii Uniri de la 1918”, organizată de Academia Română și Patriarhia Română:


Dar unirea nu se putea face în jurul Transilvaniei, deoarece Transilvania nu avea în frunte o putere românească, subliniază rectorul universității „Babeș-Bolyai”. „Era nevoie de un nucleu de Românie care să atragă apoi Transilvania, iar acest nucleu nu se putea constitui decât din cele două „libertăți românești” și, mai ales, din acea țară care-și asumase de timpuriu – prin Mihai Viteazul – misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. Țări românești erau zeci, aproape pe fiecare vale și în fiecare depresiune – numite așa mai ales în Transilvania, unde românii erau pe alocuri separați de străini – dar numai una dintre ele a purtat neîntrerupt acest nume simbolic, anume țara de la sud de munți. Moldova era „a doua libertate românească”, vitregită și frântă însă și ea, mai ales de la 1484 încoace – ocuparea de către otomani a Chiliei și Cetății Albe, „plămânii Moldovei”, trecând prin 1538 – transformarea Tighinei în raia, 1715 -preluarea de către turci a Hotinului, 1775 – răpirea Bucovinei de către Habsburgi – și ajungând la 1812 – răpirea Basarabiei de către ruși. Dar, în ciuda tuturor acestor dureroase ciuntiri, Moldova exista ca țară românească. Prin urmare, speranța românilor transilvani se concretiza într-o Românie, care trebuia să înceapă cu Țara Românească și Moldova. Altminteri, despre o Daco-Romanie s-a discutat mult, încă de la finele secolului al XVIII-lea, inclusiv în unele cancelarii străine. Idei de acest fel, de unire a românilor într-un singur stat, s-au vehiculat chiar pe teritoriul Transilvaniei și mai ales la Adunarea Națională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenți fruntașii revoluționari ardeleni, moldoveni și munteni. Acolo s-au pus în cauză „trebuințele națiunii întregi”. În spiritul veacului naționalităților, de care erau animate toate forțele progresiste ale Europei, s-a căzut de acord că, datorită împrejurărilor, într-o perspectivă apropiată, ar fi posibilă numai unirea Principatelor extracarpatine, Moldova și Țara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să se pună ulterior, când se vor ivi condiții favorabile. Totuși, unele voci de pe Câmpul Libertății ar fi strigat chiar atunci, la 1848, conform mărturiilor, „Noi vrem să ne unim cu Țara” și „Ardealul este acum România!”, o Românie pe cale de a se face. Să nu uităm că Avram Iancu a transformat, pentru o clipă, Munții Apuseni în „țară românească”. În deceniul care a unit Revoluția de la 1848-1849 cu Unirea din 1859, s-a desfășurat – cum ar fi spus Nicolae Bălcescu – o lucrare a tuturor românilor asupra lor înșiși. Românii ardeleni au sprijinit și au încurajat mereu acțiunile unioniste, atât în timpul când lupta pentru Unire a fost dusă în emigrație (până la 1856), cât și în timpul edificării ei în interiorul Principatelor (1857-1859). În acest spirit, Simion Bărnuțiu, marele ideolog al revoluției transilvane, îi îndemna – de la Pavia (din Italia), unde își lua un doctorat în drept – pe românii săi din Transilvania, să lupte pentru Unire, spre a dovedi lumii că românii sunt pregătiți pentru a se „face națiune”. Gazetele brașovene exprimau faptul că „dorința cea mai de pe urmă a tuturor românilor, a celor destul de deștepți pentru a-și înțelege soarta, este că într-o unire să formeze un regat neolatin, neatârnat”. Păcurarii transilvani, care-și pășteau turmele în luncile Dunării, Siretului și Prutului, în Dobrogea, întorși acasă după rânduiala lor pendulatoare, răspândeau printre români ideea unirii, în timp ce cărturarii și oamenii de acțiune susțineau cu scrisul, cu vorba și cu fapta ideea unirii. De exemplu, Timotei Cipariu, socotind unirea Principatelor de însemnătate capitală pentru viitorul românilor, cerea fiecărui român ardelean să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfățișat de rapoartele austriece ca susținător al unirii Principatelor, cu care „el dorea din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”. Autoritățile austriece atrăgeau atenția că în Transilvania majoritatea populației era românească, că Transilvania avea o importanță strategică fundamentală pentru unirea Principatelor Române și că deveniseră evidente tendințele de înființare a unui „Imperiu daco-roman” din cele trei țări”.
Actele de voință națională din 5 și 24 ianuarie 1859 i-au găsit pe românii transilvani (prin elitele lor) în bucurie și solidaritate deplină cu românii moldoveni și munteni. La vestea dublei alegeri, George Barițiu scria: „Bucuria este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna mea, și o las”. Alexandru Papiu Ilarian susținea că „românii din Transilvania numai la Principate privesc” și că, la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Adăuga și că „românii de peste Carpați (din Transilvania), bărbați și femei, bătrâni și tineri, toți ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Intelectualii ardeleni au perceput opera lui Cuza ca pe una națională, deopotrivă lupta sa pentru recunoașterea dublei alegeri, pentru desăvârșirea unirii (1859-1962) și cea pentru modernizarea României prin marile reforme, gândite astfel încât ele să pună în aplicare programul Revoluției de la 1848. Prin ideile lui Mihail Kogălniceanu, care, în acord cu acel curent organicist, voia „reformă fără pripeală”, Domnul Unirii a transpus în faptă o mare parte a programului Revoluției Române de la 1848-1849.
Principele și-a manifestat, în mai multe împrejurări, intenția de întregire a Unirii cu celelalte ramuri ale poporului român. De exemplu, adresându-se oștirii reunite din tabăra de la Florești (Prahova), în vara anului 1859, a spus: „Vă stă în mână ca într-o zi țara noastră să vă poată datora mărirea”. De asemenea, scriind reprezentantului Piemontului (nucleul viitoarei Italii) la Constantinopol, arăta că el urmărește „a asigura soarta, buna stare și libertatea a tot ce poartă numele de român”. Dădea exemplul italienilor și socotea „izbânda lor ca o chezășie și o nădejde pentru viitorul nostru”. Cuza era văzut în unele rapoarte diplomatice contemporane drept doritor al înfăptuirii unei „Daco-Românii” și drept țesător al unor „intrigi daco-române pentru a anexa Transilvania”.
Deși o acțiune de eliberare a Transilvaniei nu a fost posibilă în timpul lui Cuza, domnul i-a făcut pe românii ardeleni să se simtă în Principatele Unite ca acasă, dându-le adăpost și sprijin necondiționate. Mai ales intelectualii erau prețuiți peste măsură: Simion Bărnuțiu a fost numit profesor la Universitatea din Iași, unde era dorit ca rector; Gheorghe Barițiu a fost propus inspector general al școlilor din Moldova; Alexandru Papiu Ilarian a devenit procuror general la Curtea de Casație și apoi ministru de justiție în guvernul Kogălniceanu. Studenții transilvani au primit burse, școlile românești din Brașov (gimnaziul creat la 1850, devenit apoi Liceul și Colegiul Național „Andrei Șaguna”) și Biserica Sfântul Nicolae s-au bucurat de importante ajutoare bănești.
Circulare și proclamații ale principelui sau ale apropiaților săi, considerate de autorități ca primejdioase, erau răspândite în Transilvania și Bucovina. Se consemna în epocă faptul că Alexandru Ioan Cuza ar fi declarat consulului francez, Victor Place, și celui italian, Strambio, că el, ca principe român, nu va renunța niciodată la Transilvania. Sentimentele elitei românești ardelene față de Cuza sunt sintetizate cel mai bine de Alexandru Papiu Ilarian: „O, principe și doamne al românilor, fie ca să vă steie în ajutor geniul națiunii române, să răzbunați cu înțelepciune moartea lui Mihai Viteazul și să fiți executorul fericit al planului celui mai mare domn român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”. Erau prin urmare atunci speranțe că, prin domnul Alexandru Ioan Cuza, se va înfăptui unirea Transilvaniei cu Principatele Unite, formându-se România.
Unirea de la 1859 a fost, astfel, fără îndoială, temelia unirii Transilvaniei și a Marii Uniri în general. Românii transilvani au înțeles treptat că lupta lor pentru egalitate pe pământurile lor nu se poate realiza fără unire. Cele două secole de luptă pentru eliminarea discriminării lor în cadrul Imperiului Austriac și apoi Austro-Ungar, de la mișcarea Supplex-urilor (1732-1848, cu accent pe Supplex Libellus Valachorum de la 1791-1792) până după Memorandum (1892-1894), a arătat că mântuirea nu putea veni de la stăpânirea străină și nici sub stăpânirea străină. Vorbele lui Bărnuțiu, din mai 1848, reveneau ca un memento: „Împăratul ne-a înșelat, patria (adică Imperiul Habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. „Neamul nostru” își făurise sub Cuza un stat numit România și care era menit să le fie scut și adăpost tuturor românilor. Românii ardeleni au înțeles că numai unirea cu România le poate aduce emanciparea. Nu toți și nu de la început, ci parțial și treptat, ca la toate popoarele pornite pe căi similare.
Ceea ce au realizat românii de la 1859 până la 1918 a intrat în mersul firesc al istoriei. După 1859-1866, românii transilvani, ca și ceilalți aflați sub stăpâniri străine, aveau de-acum propria țară spre care erau îndreptățiți să aspire ca spre o izbăvire. După 1877-1878, acești români aveau o țară liberă și independentă care-i putea mântui de rău. Din anii ’80 ai secolului al XIX-lea, era tot mai clar pentru cât mai mulți că „soarele, pentru toți românii, la București răsare” (Ioan Slavici). Până la împlinirea idealului, românii ardeleni au mai încercat o dată calea petiționară (prin Memorandum), calea luptei politice și parlamentare (prin activism), au continuat modalitățile luptei culturale (în primul rând prin ASTRA), s-au sacrificat pentru o cauză care nu era a lor în Primul Război Mondial, dar totul a fost în zadar. Speranța libertății în Imperiul Habsburgic s-a dovedit complet iluzorie și atunci au pus în prim plan „credința în neamul nostru românesc”, după cum îi îndemnase, la 1848, Simion Bărnuțiu. Prima concretizare a justeței acestei credințe a fost actul de la 24 Ianuarie 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, prin care s-a deschis și posibilitatea unirii Transilvaniei cu România. La 1859, românii din Țara Românească și Moldova s-au înscris în mersul istoriei europene – care punea în prim plan emanciparea națională – iar elitele românești din provinciile înstrăinate au înțeles foarte bine acest drum care li se deschidea și pe care trebuiau să-l urmeze. Ajungem, astfel, tot la vorbele lui Mihail Kogălniceanu din 1862 și care sună nu doar constatativ, ci și profetic: „Unirea națiunea a făcut-o!”. Se încearcă azi fel de fel de ajustări ale istoriei, sub diferite pretexte, ajustări care tind să excludă ori să diminueze rolul românilor în actul unirii, care privilegiază voința marilor puteri sau care scot în prim plan șansa (norocul), dar adevărul – în ciuda unor cârcotași – este de neocolit: oricât de favorabile ar fi fost împrejurările interne ori internaționale, oricât de mult ne-ar fi sprijinit (în chip interesat, de altminteri) Franța, oricât de mult ar fi lucrat elitele intelectuale străine și locale, fără Moș Ion Roată, adică fără „talpa țării” nu se putea face nimic trainic. La 1859, intelectualitatea și poporul au mers – ca și la 1848-1849, în mare măsură – împreună, „mână cu mână” (cum scria Alecsandri), creând acel „concert” de care orice popor are nevoie spre a fi națiune. Iar românii, atunci când s-a împlinit sorocul, au știut să fie o națiune. Aceasta trebuie să o știe neapărat românii de astăzi, ca să înțeleagă că gloria trecutului nostru – atunci când s-a manifestat – nu a este o invenție și că ea ne poate fi reazem pentru prezent și pentru viitor.

Nici un comentariu

Scrie un comentariu