Răzvan Țîru a decedat la 20 de ani. S-a născut pe 24 iulie 1996 și-a murit pe 15 ianuarie 2017, în Voluntari. Cei care l-au cunoscut susțin că băiatul acesta „necopt” și „neatins de viață”, putea să schimbe lumea. Răzvan Țîru lupta în ring pentru o carieră strălucitoare și era neînvins. Textul de față încearcă să reconstituie câteva episoade din scurta sa viață. E o poveste despre viața și moartea lui Răzvan Țîru.

În 2016 intra în lumea sportului profesionist de contact, după ce semna un contract cu Superkombat, organizația sportivă numărul 1 în România în ceea ce privește kickboxing-ul. La Superkombat mai sunt, printre alții,  Cătălin Moroșanu, Amansio Paraschiv, a fost Iftimoaie până să se retragă- campioni mondiali, continentali.

Și își aduce aminte Cezar Gheorghe, celebrul arbitru impozant pe care sigur l-ați văzut pe TV, că „mă tot suna primul său antrenor din Buzău. Și-mi zice că-mi trimite la București un copil, unu bun de tot, cum n-am mai văzut. Nu prea l-am băgat în seamă, dar m-am trezit cu băiatul acesta cumințel la sală”.  E bine de menționat că Cezar Gheorghe antrenează sportivi, nu doar arbitrează confruntările din ring. Și o face și bine. Muntele acesta de om, pe cât impunător prin statură, se pierde printre cuvinte când vine vorba de Răzvan Țîru. Pentru că în urmă cu câteva zile îl antrena la București, iar azi a fost la înmormântarea copilului din Buzău. Cum lucrează implacabila soartă.

Dar continuăm. „A sosit acum 8 luni Răzvan, un înăltuț, slăbuț, destul de firav, așa,mai spre fetiță, cum le zicem noi. A început antrenamentele și trăgea cât pentru doi la un loc, pe cuvântul meu dacă am mai văzut așa ceva. A început să crească, iar progresul său era absolut uimitor. Nu mă joc cu cuvintele, era un băiat care se naște o dată la o sută de ani. Era un viitor campion mondial, campion mondial. Un suflet curat, pur, un om care n-ar fi făcut niciun rău nimănui, niciodată. Ușor sfios, civilizat, bine crescut, cu cei șapte ani de-acasă. Un copil inocent, neatins, nestricat de viață. Nu sunt vorbe mari, eu vă zic exact cum era Răzvan. Își iubea nespus de mult mama, pleca din București în fiecare weekend la Buzău și-mi zicea: „Maestre, mă duc s-o văd pe mama că e singură și mi-e tare dor de ea”.

Tatăl băiatului e plecat de mai mulți ani în Germania la muncă. „N-a făcut-o părăsindu-i. El s-a dus să muncească ca să le fie mai ușor acasă, de-asta. Iar Răzvan îi era recunoscător, știa că părintele s-a sacrificat pentru familie. Și când mergea la maică-sa ca să nu se simtă ea singură, trecea și pe bunică. Zicea că merge să-i taie niște lemne în curte și s-o mai ajute pe-acasă că e bătrână. Ăsta era Răzvan.”

Cum poate Dumnezeu să răpească un asemenea copil?

Gheorghe Simion, tatăl fraților Simion, boxeri români cu performanțe, a lucrat, la rândul său, cu Răzvan Țîru în sala în care activează și Cezar Gheorghe. „Pe mine m-a cooptat Cezar ca să lucrez la partea de box cu el și cu Golescu. Acest tânăr minunat, vă spun sincer, că ajungea un român mare de tot, cu care ne mândream. Dumnezeule. E un talent care se naște rar de tot. Material de lucru pentru un sculptor a fost Răzvan. Luni dimineață mă duceam spre antrenament și când ajung în fața sălii mă sună cineva și-mi zice că a murit Răzvan. I-am zis că așa glume nu se fac și-am închis. Am urcat în sală și i-am găsit pe toți copleșiți, dărâmați. Nu-mi venea să cred, nu-mi vine nici acum să cred. S-a rupt ceva din noi, toți care l-am cunoscut pe acest băiat de o bunătate rară. Nu pot să cred că ne-am despărțit. Dumnezeu e sus, dar nu știu cum reușește să ia un asemenea viitor. Să răpească un asemenea copil.”

Lui Cezar i-a luat un ceas. N-a apucat să îl dea

Prietenii îl descriu pe Răzvan drept un băiat săritor, gata să împartă orice cu toată lumea. Respectuos și recunoscător. Recent sportivul voia să-i mulțumească antrenorului său Cezar Gheorghe, cel care l-a luat sub aripa protectoare, și i-a cumpărat un ceas. Azi, pe 19, la priveghi, Cezar Gheorghe și-a primit cadoul. „A venit cineva din familia și mi l-a dat împachetat. Mi-a zis că urma să mi-l dăruiască când ne vom vedea . El mi-l luase și n-am apucat să ne vedem.”

Alin Huiu e PR -ul galelor Superkombat. Apropiat de sportivi, l-a cunoscut foarte bine și pe Răzvan, urmărindu-i rutina zilnică. Ca să vedeți cât era de dedicat performanței, îi dăm cuvântul lui Huiu.

„El venea la ora 9 dimineața în sală și când ajungea toată lumea la ora 10:00, el avea deja o oră de alergat pe bandă. La 11:30 terminam, mâncam, apoi pe de pe la 12:30-13:00 urma o pauză. El se odihnea. Pe Răzvan rar îl puteai scoate din program, să-l duci la un suc, la o ieșire. Nu voia, zicea că se odihnește și asta era. La ora 17:00 venea la al doilea antrenament. Seara, dar foarte -foarte rar, mai ieșea maxim la un film la un cinematograf aflat la nici 10 minute de casă, de unde locuia. El visa să ajungă un mare sportiv și trăgea pentru asta mai mult ca oricare altul. Și începuse să citească tot mai mult, avea un apetit pentru lectură. Ultima carte pe care a citit-o e Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila, de Philip Matyszak. Era capitvat de ascensiunea și decadența Romei”, spune Huiu.

Dar să mergem și mai mult în trecut, înainte ca Răvan Țîru să ajungă în București. Acum șapte ani când nici nu era încă la liceu, băiatul din Buzău a dat iama-n sala lui Iulian Mihalcea. Mihalcea e un fost kickboxer român din anii 90 și îi învăța pe cei dorinci să învețe, tainele loviturilor organizate. Îi lua pe copii și încerca să facă bărbați din ei, așa cum spune chiar el.

„Era pe clasa a opta, acum vreo 7 ani când mi-a intrat în sală. Aveam mulți copii și l-am primit și pe el pentru că își dorea foarte-foarte mult să învețe. Spunea că îi place kickboxing-ul, că vrea să ajungă mare luptător. Și avea bun-simț. Avea un bun-simț ieșit din comun, vă spun. Mama sa e învățătoare, l-a crescut în spiritul acesta didactic. Un băiat educat și respectuos, politicos, uneori prea tare. Ambiția sa extraordinară e principala trăsătură care îl poate caracteriza. Îmi spunea la un moment dat că nu se va opri din antrenamente și lupte decât în momentul în care va ajunge la masa greilor, la masă cu Badr Hari,  Semmy Schilt și restul coloșilor.”

Ultimele zile

Sâmbătă, pe 14 ianuarie,  Răzvan radia de bucurie. Deși obosit după antrenamente extenuante, sportivul s-a dus în Aeroport la Otopeni s-o aștepte pe mama sa care se întorcea din Germania, după o scurtă vizită la tatăl lui Răzvan. Și-a mers și-a întâmpinat-o cu flori și cu o îmbrățișare caldă. Imediat au pornit spre casă, spre Buzău, întovărășiți și de Cristina, iubita lui Răzvan. Au stabilit de comun acord că vor rămâne împreună la Buzău, iar duminică se vor întoarce la București pentru că de luni începea din nou antrenamentele și urma să plece într-un cantonament foarte riguros lângă Sebeș.

În 15 ianuarie, pe seară, cei doi iau calea Bucureștiului. La 22:30, în localitatea Voluntari, mașina lui Răzvan intră în derapaj și se izbește de-o mașină de tractare parcată pe marginea drumului. A făcut cumva și-a evitat coliziunea cu partea din dreapta, unde era prietena sa.

A fugit din spital 

Cristina e semiconștientă când ajung echipajele de descarcerare. Fata își mai revine și începe să plângă sub luminile orbitoare ale girofarurilor. Undeva, într-o parte, își vede iubitul resuscitat. E urcată pe-o targă și dusă de urgență la spital, în Pantelimon, București. Dar gândul ei e tot la el. Imaginea cu Răzvan care nu se mișcă o cutremură. Îi revin pe retină toate momentele trăite la comun. Cei doi se iubeau și cu toate că erau foarte tineri – El 20, Ea 23- se gândeau serios să-și întemeieze o familie. Au copilărit împreună, au crescut, au suferit, iar mai apoi au împărtășit un sentiment sincer de iubire. Ea ajunge la spital, la Pantelimon. După câteva minute profită de un moment de singurătate, coboară de pe targă și fuge din spital către alte spitale ca să-l caute pe Răzvan. Vestea că el nu mai e și nu va mai fi îi sfărâmă inima pentru că află la scurt timp că Răzvan al ei a clipit pentru ultima dată în acea seară de 15 ianuarie, pe acel drum funest din Voluntari.

Joi, pe 19 ianuarie, Răzvan Țîru a fost înmormântat creștinește la Buzău. A plecat cu mănușile de box alături, cu șortul de la ultimul meci și cu un titlu mondial simbolic acordat post-mortem de Edi Irimia, președintele Superkombat. A sunat ultimul gong, din ultima luptă și un regret se ridică deasupra tuturor: Răzvan Țîru n-a apucat să trăiască. Nu în măsura talentului său. N-a apucat să guste cu adevărat din toate bunătățile pe care i le-ar fi oferit viața.

CITIȚI ȘI: Omul cel mai trist

Nici un comentariu

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.