Închide

Slugi şi stăpâni, în România lui „Vai, dom’ profesor!”

Opinie by Kristina Reştea - apr. 27, 2016 0 1064

 

Reuniune pe teme economice, cu cercetători români care lucrează în universităţi din afară, Cluj 2015. Într-o pauză de grafice, invitatul de conferință vine înspre masă cu o farfurie de pepene (roșu). Cum momentele de dezechilibre nu se întâmplă doar în economie, în sala de mese a facultății de științe economice are loc un mic accident: farfuria cade și pepenele se împrăștie pe suprafața lucioasă a podelei. “Autorul” dispare câteva secunde, se întoarce cu ceva trebuitor și începe să curețe. Moment în care sar rapid vreo două voci. Pe model “vai, dom’ profesor! Cum să strângeți dumneavoastră?”. Pentru că cel care s-a apucat să facă un pic de curat după incident e profesor de Sorbona, keynote speaker în conferința de la Cluj. Dar profesorul de Sorbona are un principiu pe care nu se ascunde să îl împărtășească și cu noi: “I clean up my own mess” (Strâng singur după mine).

Un gând sănătos şi normal, nu-i aşa? Păi nu prea e. În România lui „Vai, dom’ profesor!”, principiul „I clean up my own mess” pare uşor ridicol pentru măriile lor. „Mi se pare că se încurajează mediocritatea, se încurajează cantitatea în loc de calitate, mi se pare că se încurajează publicarea unei mari cantităţi de maculatură în loc de lucruri care să ne înveţe ceva”, mai zicea cercetătorul, într-un interviu pe care puteţi să îl citiţi AICI.

Şi îmi amintesc de acest moment simplu al pepenelui de fiecare dată când aici, pe la noi (unde aş vrea să fie bine) dau de câte o dezamăgire.

De pildă. Auzisem de un tânăr cercetător (ca să rămânem tot în zona asta) despre care se scria în termeni elogioşi, premiat de tot soiul de instituţii care spuneau că încurajează inovarea în ţară. Mai lucra şi într-o temă dureroasă şi de actualitate. Ceva important. Ceva mare. Despre care merită să vorbim, despre care merită să scriem. Bun! Mă prezint şi îi propun un interviu. E încântat, acceptă, urmează să stabilim o zi de întâlnire. Primul amănunt de verificat după asta? Să vedem care ar fi o zi în care să poată să fie şi „doamna profesoară” de faţă. Păi de ce? mă gândesc. Da, bun, e absolut firesc să ai echipă, să ai mentori, să ai oameni de la care înveţi sau pe care te bazezi, să îi menţionezi, să îi aminteşti, să le mulţumeşti. Dar dacă eu, mic ziarist, îţi propun ţie, tânăr cercetător, să îmi povesteşti despre vreun proiect de-al tău, despre munca ta.. de ce trebuie musai să fie de faţă şi „doamna profesoară”? Apoi au urmat altele – va fi nevoie de acord din partea rectorului, e nevoie ca întrebările să fie trimise pe email. Nu ştiu să vă zic exact de ce şi cum, dar deodată a pierit tot entuziasmul pentru ceea ce aş fi crezut că poate fi un bun personaj de poveste. Ştiţi cât a luat să stabilesc un interviu cu cercetătorul de la Sorbona? Câteva minute. Ştiţi când s-a stabilit interviul? Peste câteva ore. Ştiţi de câţi rectori a fost nevoie ca să primim „aprobare”? De niciunul. Ştiţi dacă s-au cerut întrebări văzute în avans? Nu a trebuit. Nici în cazul lui, nici în cazul celorlalţi cercetători români care au ajuns prin universităţi străine şi cu care am stabilit interviuri în cele vreo 3 zile de conferinţă de la Cluj. Tu, cercetător, poţi să exişti în nume propriu, să ai idei, păreri şi proiecte. Şi da, poţi şi să vorbeşti despre ele. Singur.

Dar la noi aşa e Sistemul.

Şi apoi mi-am amintit de alte întâmplări pe care le-am auzit din zona universităţilor clujene. Despre cum oameni deştepţi şi competenţi aşteaptă cu anii promovări pe posturi pe care le merită, fiindcă în faţa lor sunt alţii, unii protejaţi. Mi-am amintit de poveşti cu aşa-zise alegeri, în care de fapt lucrurile sunt stabilite dinainte, despre rectori şi decani, care nu au decât rol de mascote, fiindcă alţii conduc de fapt jocurile, despre unii care sunt trimişi pe la burse POST-doctorale când ei nu şi-au terminat măcar doctoratul, despre întâmplări care descriu o adevărată industrie. Pe lângă acestea, mai ies apoi la iveală tot soiul de afaceri (unele care au ajuns prin dosare – vezi cazurile terenurilor USAMV), cu proprietăţi, funcţii, firme înlănţuite. Şi noi toţi ar trebui să ne bucurăm că există şi faptul că există să fie de ajuns. În timp ce câţiva fac jocuri. Da, e nevoie de manageri buni ai universităţilor, aşa cum e nevoie peste tot. Dar poate e important şi pentru cine sunt ei „manageri” buni.

E vorba aici despre oamenii care populează universităţile, oamenii care îşi asumă două dintre cele mai importante misiuni pe care şi le poate asuma cineva: să facă cercetare şi să fie dascăli.

Există şi aici, sunt absolut convinsă (cunoaştem cazuri), şi manageri competenţi, şi oameni buni, şi oameni frumoşi şi deştepţi şi charismatici şi lideri şi profesori-mentori şi cercetători care vor face din lumea asta una mai bună. Dar îmi revin cele două imagini: omul care curăţă pepenele roşu şi săritorii cu „vai, dom’ profesor!”.

Mari provocări sunt acestea la noi: să fii subaltern, dar să nu fii slugă şi să fii şef, dar să nu te crezi stăpân.

 

 

 

  • < Articolul precedent

    Articolul urmator >

    author photo two

    Kristina Reştea

    Kristina Restea este reporter in echipa publicației online Actualdecluj.ro și are o experiență de 12 ani în presă. E absolventă a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, secția Jurnalism. Anterior lansării proiectului actualdecluj.ro a scris pentru cotidianul local Ziua de Cluj, ca reporter în departamentul Economic.

    Nici un comentariu

    Scrie un comentariu