Sally, scoțianca care și-a dedicat 22 de ani din viață cauzelor pierdute din România. ” Am văzut în toți acești ani părinți care se simt, într-un fel, jenați, de handicapul copilului lor. E aproape tragic”

„Un os dat unui câine nu este caritate. Caritatea înseamnă osul împărţit cu un câine, când eşti la fel de flămând ca şi câinele.”  (Jack London)

Cum e atunci când un străin dintr-o țară străină, îndepărtată, ajunge la tine acasă și, fără nici o obligație, se apucă să ajute acolo unde nimeni nu se implică? Sună ciudat, nu?  Sally Lamont e o scoțiancă de 66 de ani, din Edingurugh, Scoția.   Destinul a trimis-o, în timp, tocmai în România.  s-a mutat cu totul aici de peste 20 de ani. A ajuns în Cluj și-a început să lupte pentru anumite cauze. A înființat un centru pentru sportivii cu dizabilități, apoi a preluat conducerea Comitetului Paralimpic, iar România va trimite la Jocurile Paralimpice de la Rio 11  participanți. Dacă e să ne uităm la perioada ante-Lamont, cifrele susțin asta: la Atlanta am avut un sportiv,  la Sydney doi, la Atena doi, la Beijing patru.

Dar s-o cunoaștem mai bine pe această scoțiancă, bibliotecară timp de 23 de ani la Universitatea din Edinburgh. Orașul ei, orașul lui James Boswell, lui Sir Walter Scott, Louis Robert Stevenson, primul oraș literar intrat în patrimoniul UNESCO. „Neavând o copilărie ușoară și nici multe îndeletniciri, în afară de muncă, am citit foarte mult și foarte mult timp. Am învățat. De când eram copil am început să lucrez pentru a avea grijă de noi, de mine și de mama. Mama mea era surdă și ne-a fost destul de greu pentru că tatăl meu a murit când eram foarte mică, nici n-am apucat să-l cunosc. Am stat la școală până la 18 ani, munceam part-time în weekenduri și vacanțe încă de când aveam 15 ani. Prin diferite magazine. Când am terminat școala, la 18 ani am primit un loc de muncă la biblioteca Universității din Edinburgh, mi-am continuat studiile și am devenit bibliotecar calificat, apoi am fost promovată pe un post și conduceam un departament, cel de donații și schimburi. Am ajuns la Bibliotecă și-am crezut că nu voi mai pleca niciodată.”

Sally Lamont împreună cu mama Jessie

În anii 90, România plătea încă prețul greu, copleșitor, al „epocii de aur”.  O țară închisă, izolată cultural, care începea să guste, pentru prima oară, din pocalul libertății.

Așa se face că, printr-o conjunctură, pe biroul lui Sally a sosit o scrisoare din România, din București. „Erau câțiva bibliotecari care solicitau anumite cărți. Fusese o problemă majoră la Revoluație, când luase foc Biblioteca Universitară, iar focul a distrus o mare parte din patrimoniu. Am fost întrebată dacă pot ajuta, dacă le pot trimite anumite cărți și asta a fost prima mea legătură cu România. Am făcut mai multe donații în București și la celelalte mari Universități din România, la Cluj, Oradea, Iași, Timișoara. M-am întâlnit cu doamna Ioana Robu, bibliotecar din Cluj, la Facultatea de Medicină, care își dorea foarte mult să reorganizeze biblioteca. Așa am ajuns și în Cluj în 1994.”

– Cum ați găsit atunci orașul? Care-a fost prima impresie?

– Bine, dacă e să ne raportăm la timpul prezent, comparând orașul de acum cu cel din 94, e o diferență ca de la cer la pământ. Clujul e un oraș european acum, un oraș occidental, emană cultură, e doldora de evenimente culturale și artistice, un oraș al artelor. Sigur, mai sunt probleme, dar e mult schimbat. Nu m-am speriat când am venit, deși exista, desigur, o diferență față de Scoția, față de Marea Britanie. Dar e normal, atunci abia ați scăpat de regimul comunist, era începutul democrației. Am avut șansa să dau peste oameni extraordinari. Era doamna Ioana Robu, directoarea bibliotecii la Universitatea de Medicină și Farmacie care lupta pentru biblioteca ei. Voia să reorganizeze totul și m-a invitat la Cluj. Am stat aici câtva, apoi am chemat-o eu în Scoția. Am găsit un loc în Aberdeen și a venit, a stat un an, a făcut un curs la noi pentru a aplica apoi ce-a învățat în România. M-a chemat și pe mine.  Știți mai bine ca mine că România a fost atâta vreme o țară închisă de unde nu prea puteai pleca. Medicii, bibliotecarii, ei nu au avut șansa de a vedea și o altă lume, cu o altă organizare și dezvoltare. Cam asta e povestea care m-a legat pentru prima dată de oraș.

– Ați venit pentru o lună-două și iată-vă, tot aici, după 22 de ani, tot aici.  De ce?

– Păi e simplu, m-am regăsit aici, în această cultură a voastră, a românilor. Oameni buni, cu suflet mare, oameni primitori și calzi. În plus, am găsit și motivația principală de a rămâne. Tot în 94, după vreo trei luni de stat aici, am fost invitată să mă înscriu într-un club pentru persoane cu dizabilități. Dacă aș putea să predau lecții de limba engleză, dacă pot să ajut în vreun fel. Mama mea a fost surdă, eu știu ce înseamnă un handicap și imediat am spus da. A fost ușor pentru mine, natural. Am crezut că pot face ceva bun. Apoi am văzut că există și o federație de sport pentru persoanele cu dizabilități. Am sponsorizat doi sau trei sportivi și am văzut că existau foarte multe persoane cu handicap dornice să facă sport.

– De unde pasiunea dumneavoastră către sport? Tocmai ați mărturisit că v-ați petrecut mare parte din viață în bibliotecă.

– Ei bine, da, așa este, dar vedeți, eu n-am avut șansa de a face sport atât cât mi-aș fi dorit, pentru că trebuia să muncesc de când eram foarte mică pentru a supraviețui. Am făcut atletism, tenis de masă, înot, dar toate acestea în perioada de început a copilăriei. N-am fost cea mai bună, dar am iubit întotdeauna sportul. Școala e foarte importantă, învățământul nu poate lipsi din viața unui copil, dar în egală măsură, sportul contează la fel de mult. Sportul e cel mai ușor drum de integrare a persoanelor cu dizabilități. Eu am văzut acest lucru și în Anglia, am participat, ca și voluntar, la jocurile Commonwealth și am văzut cât de mult înseamnă sportul pentru o persoană care are o dizabilitate.

– Revenind la sportivii din Cluj. Ați spus că ați sponsorizat doi sau trei la început. Apoi ați pus bazele unui club sportiv, Lamont. 

– Pe mine m-a impresionat foarte mult dorința acestor oameni de a face ceva care să le ușureze viața într-un fel. Totuși, sportul pentru cei cu dizabilități era doar o modalitate de joacă, se practica la nivel amator. În 99 mama mea a murit, am pierdut-o. Ea mi-a lăsat o mică moștenire, un apartament. L-am vândut și cu banii primiți am deschis în Cluj acest club al personelor cu dizabilități. Asta era în 2000. Atunci eram 20 de membri, acum suntem 55 și avem 12 discipline sportive. Aș vrea să fie și mai mulți, aș vrea ca părinții să-și lase copiii să vină la noi. Dar există anumite probleme în ceea ce privește mentalitatea, încă. Pe cei mai în vârstă e greu să-i schimbi.

– Sugerați că…

– Am văzut în toți acești ani părinți care se simt, într-un fel, jenați, de handicapul copilului lor. E aproape tragic, pentru că unii încearcă să-i țină în casă, departe de lume. Din contră, ei ar trebui aduși în societate și tratați ca atare. Orice părinte ar trebui să fie mândru de copilul său, indiferent dacă acesta are un handicap sau nu. În Anglia nu există probleme de acest fel, toți sunt acceptați de la început, sunt integrați imediat. Sper ca prin ceea ce facem aici să-i atragem și pe alții.

– Ați dezvoltat acest club și în același timp conduceți și Comitetul Paralimpic Român din 2009 încoace. Ce presupune asta, în primul rând? 

– Încercăm prin ceea ce facem, să le oferim posibilitatea tuturor sportivilor să ajungă la competiții internaționale de anvergură, să vadă lumea, să vadă ce competițiile, să aibă o mentalitate sănătoasă. Acum vom trimite 11 sportivi la Rio, la jocurile Paralimpice. Înainte să vin eu, România avea câte unul sau doi sportivi, patru sportivi. Nu exista un prea mare interes pentru ei. Și cei care mergeau, de obicei o făceau ca urmare a unei invitații, nu se calificau. Îmi aduc aminte că prima competiție la care am însoțit doi sportivi era undeva în Cehia, o competiție de tenis de masă, chiar după ce am stabilizat acest club. Au pierdut atât de ușor, 21-3, 21-3. La întoarcere am angajat un antrenor profesionist. Așa au început toți să progreseze. Am dezvoltat mai multe discipline sportive. Federația funcționa la nivel amator, erau întâlniri formale în care se discuta despre a face mișcare. Eu mi-am dorit mai mult. Iar când vezi ce trăiri au acești oameni minunați când câștigă, câtă bucurie simt și cât de sincer se bucură, îți crește inima. Ei își pot schimba viața prin sport, prin forța pe care o au ei. Repet ceea ce am mai spus, sportul îi ajută enorm de mult pe cei cu dizabilități. Ei sunt la fel de normali ca oricine altcineva, sunt persoane deosebite prin tot ceea ce fac. Dacă vii aici să faci sport, trebuie să știi că ești egal cu toată lumea. Nu există diferențieri. Avem sportivi care, de exemplu, se antrenează cu lotul olimpic, nu cu cel paralimpic. Cum e Alex Bologa, la Judo. El e nevăzător, dar e tratat ca un egal de componenții lotului național al României care va participa la Olimpiadă. Face antrenamente cu ei, se pregătește cu ei, e un membru al familiei. El face două facultăți, e masor, face și psihologie, iar acum va reprezenta România la jocurile Paralimpice, unde are șansa să ia o medalie. Iar dacă n-o face acum, cu siguranță că va reuși la Tokyo.  Are un viitor strălucit.

– Ce urmează pentru Sally Lamont? O dorință la 66 de ani..

– Să reușim să facem mai multe, să progresăm, să continuăm să progresăm. Cât voi putea, voi face tot ce-mi va sta în putință pentru a-i susține pe acești copii, pe acești sportivi. E dorința mea de pe urmă. Am luptat în viață, dar a fost o viață în care am învățat mult, am fost independentă, am fost nevoită să am grijă de mine și de mama, dar am învățat foarte mult despre ceea ce înseamnă responsabilitatea.

Pe 29 octombrie 2002, Sally Lamont a fost decorată de Maiestatea sa Regina Elisabeta a II-a, într-o ceremonie fastuoasă la Palatul Buckingham. A primit titlul de „Most excellent Order” al Marii Britanii, distincție pentru serviciile aduse tinerilor si infirmilor din Romania. De-atunci, Sally  continuă să lupte și-a rămas statornică convingerilor sale. „Dacă dăruiești ceva cuiva, dăruiește pentru că asta simți cu adevărat.”

Jocurile Paralimpice 2016 vor preceda Olimipiada din Brazilia. Competiția se desfășoară în perioada 7-18 septembrie.

Sally Lamont

„Prietenii mei erau surprinși când le-am spus că mă mut în România. Dar apoi s-au convins și ei de frumusețea acestei țări. Nu l-am întâlnit pe niciunul dintre ei care să spună că nu i-a plăcut aici. Mai mult, câțiva au venit în repetate rânduri. I-am dus la mare, la munte, în toată țara. E o țară fantastică”

„Renunțați la prejudecăți și acordați mai mult credit celor cu dizabilități. Mi-aș dori să văd și mai multe căi de acces în instituții pentru ei. România e încă deficitară la acest capitol. Nu există în multe locuri toalete pentru cărucioare, rampe de acces, accesul la transport feroviar”

Pe cine trimite România la Rio?

11 sportivi va avea România la Jocurile Paralimpice, la diferite discipline, după cum urmează:

ATLETISM 

Florin Cojoc, din Iași, s-a calificat la probele de săritură în înălțime și săritură în lungime. A participat, de asemenea, la Jocurile Paralimpice din Londra 2012 la săritura în lungime. În iunie 2012 a devenit Campion European la săritura în lungime iar anul acesta a câștigat medalia de bronz la Jocurile Mondiale IWAS din Rusia. . Florentina Hrișcu este singura sportivă  la atletism. Va participa la aruncarea discului.Ambii au în palmares numeroase medalii în competiții naționale și internaționale.

Eduard Novak, câștigătorul medaliei de aur ( Track) și a celei de argint ( Rutier) la Londra în 2012, argintul (Rutier) la Beijing în 2008. Va mai participa la Rio și Olah Adrian. Cei doi sunt membri ai Tușnad Cycling Team, din Miercurea-Ciuc.

JUDO

Alexandru Bologa (20 ani), primul sportiv judocan în totalitate nevăzător din România și primul care s-a calificat pentru Jocurile Paralimpice. Este student la Facultatea de Psihologie a Universitatii Babeș-Bolyai din Cluj si învață, în același timp și meseria de masseur. Se antrenează cu echipa olimpică de judo din Cluj. A fost la un pas de medalia de bronz la recentele Campionate Europene de la Lisabona, din noiembrie, clasându-se pe locul 5. A câștigat aurul în Heidelberg în februarie 2016 și o medalie de  argint la Grand Prix Infraero,
Brazilia, în martie 2016. De asemenea, mai are o medalie de aur la Grad Prix Birmingham, în Marea Britanie (iunie 2016)

PARACANOE

Este prima ediție în care paracanoe figurează la Jocurile Paralimpice. S-au calificat doi sportivi, Iulian Șerban și Mihaela Lulea. Ei se antrenează cu echipa națională, iar Șerban este multiplu campion mondial la paracanoe, în timp ce Mihaela a obținut medalia de aur la Campionatul European și medalia de bronz la Campionatul Mondial.
INOT
Doi sportivi calificați, frații Naomi (19 ani) și Samuel Ciorap (21 de ani). Naomi a participat la Jocurile din Londra cand avea doar 16 ani, iar Samuel se află la prima sa Olimpiadă.

TENIS DE MASĂ

Dacian Makszin a participat la Jocurile Paralimpice din Londra 2012 și este calificat la Jocurile Paralimpice din 2016. A câștigat medalia de aur la Jocurile Mondiale IWAS din Soci anul acesta, precum și numeroase alte medalii. La tenis de masă va participa și Bobi Simion.

Cinci dintre cei 11 reprezentanți ai României sunt membri ai Clubului Sportiv Lamont din Cluj: Florentina Hrișcu, Alex Bologa, Samuel şi Naomi Ciorap, Dacian Makszin.

Nici un comentariu

Catalin Suciu

Este reporter pentru site-ul actualdecluj.ro, din aprilie 2014. Anterior a lucrat la cotidianul Ziua de Cluj din august 2011. A mai lucrat la cotidianul Monitorul de Cluj între octombrie 2006 și mai 2010, şi la agenţia de presă NewsIn în perioada martie 2007 – februarie 2009. Este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universităţii „Babeș- Bolyai”.