Ridzi, despre condițiile din penitenciarul de la Cluj, către ministru: „să mergeți personal în penitenciare și să vedeți condițiile în care sunt ținuți deținuții”

După două săptămâni în care a fost încarcerată în penitenciarul Gherla – secția exterioară Cluj-Napoca, fostul ministru Monica Iacob Ridzi, acum transferată într-un penitenciar-spital, publică într-o scrisoare deschisă condițiile de detenție și face apel la ministrul Justiției să viziteze penitenciarele, ca să vadă condițiile în care sunt încarcerați deținuți.

„Sunt două săptămâni de când sunt în Penitenciar dintr-o gravă eroare judiciară, două săptămâni de chin, de umilință, de durere, de suferința”, își începe Ridzi scrisoarea deschisă, pe blogul său. „Două săptămâni în care m-am simțit tot mai rău, două săptămâni în care medicul Penitenciarului a€“ o doamnă căreia nu am ce să-i reproșez a€ văzând cât îmi este de rău, a făcut eforturi să mă trimită la un spital pentru investigații ce îmi sunt urgente și necesare având în vedere bolile grave de care sufăr”.

Ridzi a fost condamnată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urmă cu două săptămâni, la 5 ani de închisoare cu executare, pentru abuz în serviciu privind fapte ce au avut loc în 2009, e vorba de manifestările organizate de Ziua Tineretului în mai 2009. Fosta sa consilieră, Ioana Vârsta, a fost condamnată și ea la cinci ani de închisoare.
Iată ce notează Ridzi (sublinierile aparțin redacției)
Sistemul medical în Penitenciar nu este bine gândit. Asistentă medicală de specialitate este bine reglementată în lege, dar greu aplicabilă în practică. Medicamentele sunt foarte puține, cele extrem de necesare lipsesc, dacă medicamentele de care ai nevoie sunt sub formă de capsule sau plicuri, nici familia nu are voie să le cumpere chiar dacă ai rețetă, fondurile pentru analize medicale sunt limitate. Toate acestea se întâmplă deoarece în ultimii 25 de ani în România toți cei care au fost la șefia ministerului justiției au subfinantat Administrația Națională a Penitenciarelor și cei care au făcut unele reguli nu au trecut pe aici.

Pentru condițiile din Penitenciare nu sunt vinovați directorii penitenciarelor, pentru imposibilitatea efectuării unor investigații necesare deținuților, nu sunt vinovați medicii din penitenciare. Vinovații sunt cei care, subfinanțând în mod constant Administrația Națională a Penitenciarelor, au generat o situație critică în acest moment. Ar trebui să răspundă penal pentru asta. Așa prevede art. 5 alin. 2 din Legea 254/2013 !

Mă întreb câți oameni trebuie să mai moară în penitenciare sau să se îmbolnăvească grav, câte procese să mai piardă România la CEDO pentru că să se facă ceva și pentru cei care, odată ajunși în penitenciare sunt condamnați, a două oară, la umilință?

Condamnare primesc, deopotrivă, și familiile deținuților, și copiii lor care vin să-și vadă părinții în condiții improprii, greu de descris. Copiii mei au fost deja grav afectați de vizită cu dispozitiv de separare la care au avut dreptul. Și nu doar ai mei.

La acești copii nu se gândește nimeni? De ce trebuie pus un geam între o mamă și copiii ei de doar câțiva anișori? Dacă mamă nu a fost acuzată de fapte de violentă, vizitele cu dispozitiv de separare pot fi considerate tratament inuman, o formă de „tortură” atât pentru mamă cât și pentru copii, tratament interzis de lege.

 Legat de condițiile din penitenciar, acestea nu pot decât să-mi agraveze situația medicală. Probabil vi le imaginați, au fost prezentate public de soțul și avocații mei, pot să va spun sigur că nu asigură respectarea demnității umane cum prevede legea 254/2013 la art. 4.

 Pot să va spun că nu am fost condamnată doar la o pedeapsă privativa de libertate. Am fost condamnată să stau în frig, mă încălzesc a€“ că și celelalte deținute a€“ cu sticle de apa încălzită la filtrul de cafea, am fost condamnată să fac duș de 3 ori pe săptămână în cele 10 minute cât este apă caldă acum (cele 10 minute le împart cu colegă de cameră pentru că avem un singur duș -€“ de fapt, o țeavă în loc de duș, dar ne bucurăm ca niște copii când o avem).

 Mai mult, am fost condamnată să mă plimb maxim o oră pe zi într-o „€œcușcă” de aproximativ 10 m / 4 m în care cerul îl vezi tot prin grații acoperite cu plasă deasă. Sau am fost condamnată să nu mă plimb deloc dacă ora de „€œplimbare” se suprapune că program cu ora de vizită. Mi s-a întâmplat și asta. Și pentru că, pe lângă afecțiunile grave pe care le am, sufăr și de o formă gravă de trombofilie, pe care nu o pot trata din cauza unei alte afecțiuni pe care o am, boala Von Willebrand, singură variantă că să evit decesul prin trombembolie este în ceea ce mă privește să mă mișc cât mai des. Prin urmare, fac sute de pași pe lungimea de 3 m a celulei în care stau și mă rog la Dumnezeu în fiecare clipă să nu mor în penitenciar cum au mai murit oameni bolnavi în penitenciarele din România.

Deși nu am voie să stau lângă persoane bolnave, răcite sau cu alte infecții din cauza riscului de a mi se agrava bolile pe care le am din cauza lipsei imunității, acest lucru este imposibil în Penitenciar din cauza supraaglomerarii. Deși stau tot timpul cu masca de protecție, iau antibiotic de 26 de zile deja, pentru a preveni contactarea unei alte infecții pe lângă pielonefrită de care sufăr în acest moment, riscul de a contacta o altă infecție este mare și poate duce chiar la decesul meu.

Va rog public, Domnule Ministru al Justiției, să mergeți personal în penitenciare și să vedeți condițiile în care sunt ținuți deținuții și în care lucrează angajații penitenciarelor. Poate atunci veți aloca mai mulți bani celor care, nu din vina lor, sunt condamnați a două oară odată ajunși în penitenciare.

Sper, Domnule Ministru, că nu gândiți că: a€œasa le trebuie, au greșit, să sufere. Nu trebuie să investim în penitenciare”. Știți, Domnule Ministru, moartea în chinuri este mult mai dureroasă și este o formă de tortură. Ori, pentru un om bolnav că mine, condamnarea la închisoare este de fapt o condamnare la moarte, pentru că sistemul penitenciar, gestionat de Dumneavoastră, nu poate asigură mie și sutelor de deținuți din România, minimul de decentă și non-umilință umană.

Este un apel la reflecție. Este un apel disperat. Înțeleg să îmi duc crucea până la capăt. Însă înțeleg să vreau să trăiesc cu gândul la copiii mei, de care nicio a€œinstanta”, de care nimeni nu mă poate despărți. Ei sunt, la urmă urmei, singură determinare pe care o mai am.

Mihai Prodan

Ziarist din 2001. Licențiat în jurnalism din 2004, master în comunicare din 2006. Specializări la Reuters în Londra și Institutul Internațional pentru Jurnalism în Berlin.