Parabola groparului Novac
Recomandarea redacțieiReportajSocial by Catalin Suciu - feb. 10, 2015 0 1506
Când abia ce se crapă de ziuă, o zi obișnuită de februarie, cu frig , cu zăpadă și-un deț de nes, Novac iese pe teren. Urcă dealu’ și face ce trebuie să facă.
Își aranjează cu meticulozitate sculele, ia lopata, ruleta de măsurat și dă-i înainte. “Dumnezău să-i odihnească, că mulți îs, Doamne.” Novac sapă gropi pentru morți. Iacătă cum îi deja a douăzeci și opta primăvară care-i trece așa, pe necazu’ altora. Dar el îi fericit cum puțină lume e. “Domnule, treaba bine făcută-i treabă. Io asta știu să fac. Îs bun, nu greșesc.”
Novac se bucură de respectul tuturor groparilor. Are 28 de ani de vechime
Ia hârlețu’, îl împlântă cu nesaț , neobosit, după ce ieri a mai făcut o groapă. “Aci-i pământu mai bun, că-i moale, mere ușor. Colo mai sus îi lut și rădăcini. Da io mă descurc. Și aci nu mă deranjează nimeni niciodată”, povestește cu o voce sugrumată. Îi primul gropar din familie și -a ajuns să sape că nu avea ce lucru pe vremea lui Ceaușescu.
I-a speriat ciocănitoarea
La vreo 19 ani a fost repartizat la cimitir să se facă util cumva. Școala nu i-a plăcut și dacă “pe vremea aia nu munceai, te lua securitatea, spunea că ești boschetar și te băga la pârnaie pe cine știe ce motive”. Prima oară a vrut să plece de zici că băgase dracu’ spaima-n el. Când vedea groapa, chiar și goală, aproape că făcea în pantaloni, darăminte să o sape el. Acolo unde-i bagă pe morți. A avut noroc cu Valer, un gropar bătrân care înhuma și deshuma de zeci de ani. Cândva l-a luat deoparte: “Novace, aci-s toți morți, nimeni nu mișcă, nu te mânâncă nimeni.” Novac s-a mai potolit, dar teama asta de cimitir ți-o înfrângi în ani și ani de zile. După vreo zece, Novac n-a mai avut treabă și-a rămas el șef peste ceilalți gropari că Valer s-a prăpădit și dus a fost . Când a avut ucenici, le-a zis ăstora ce i-a spus și lui Valer. Dar odată când doi mai tineri săpau un loc de veci, l-a auzit pe unu’ țipând. S-a dus în fugă spre groapă, dar când a ajuns erau duși ăștia ca vântu’. “Au lăsat lopețile și-au fugit. Nu i-am mai văzut niciodată. S-o fi speriat de ceva ciocănitoare sau ceva, habar n-am.”
Dumnezeu’ lui de capitalism
Altădată s-a întâmplat ca groapa să fie prea mică și să nu intre sicriul Ș-atunci era o tragedie urmată de alta. “Io n-am pățit că am învățat în tăți anii. Dar ăștia mai mici au făcut gropi și-o trebuit să le mărească pe loc. Lățime sau lungime. Cu toată familia acolo și lumea venită la înmormântare. Durează asta. Că doară o groapă numa’ îi săpată în 10-12 ore, depinde. Acuma tre’ să întrebi tot timpul aparținătorii cu ce sicriu vin , că au apărut astea occidentale. Îs mari, au forme diferite, îs altfel. Pe vremea lui Ceaușescu toate erau trapez, erau la fel. Acuma , de când cu capitalismu’, se fac fel și fel și tre să fii atent.”
Cu săracii a pătimit mult, că i-a adus cineva un cadavru fără suflare de vreo 30 de zile. Și-o trebuit să-l îngroape atunci. “Îi greu, în meseria mea vezi multe. Oamenii n-au bani câteodată nici de înmormântăi, îi trist, da’ ce să facem. Cum l-o adus , așa l-am băgat.”
Novac și palmele sale muncite
Novac face și deshumări că așa-i treaba la cimitir. Când nu plătești locul de veci și trec zeci de ani, te scoate Novac, te bagă într-un sac și în locul tău vine altcineva. “Io-s obișnuit, nu mi-i rău de mai multă vreme. Îs schelete, dapoi ce pot face? Io-mi fac treaba profesionist, cum se zice. Scheletele nu fac nimic.”
Țiganii îs cel mai greu de mulțumit cu gropile. Acum câțiva ani s-a prăpădit ceva cap de familie din Someșeni , zice Novac, și-au venit câteva sute sau chiar peste 1000 de țigani în cimitir. “Prin ‘99, cred, s-a oprit și circulația în Cluj. Era ceva înmormântare și-au adus sicriul tras de cai prin oraș. Groapa era săpată, au urcat sus în cimitir, aci, mulți, da foarte mulți, n-am mai văzut atâția. Și acolo, dacă pui cu lopata și-un fir de piatră în pământ, sar la tine. Lor le trebe pământu’ fin. Dacă văd o pietricică, te pun s-o scoți. Îs cei mai stricți din câți am întâlnit.”
Sub pământ S.R.L.
Lui Novac îi place cel mai mult liniștea. Când îi vară, ia cimitirul central la pas, se uită la câte-un loc de veci uitat , își imaginează cine ar putea fi acolo și merge mai departe. Și tot așa. Uneori dă și peste studenți. “Să știi că îs care vin să învețe aci. De liniște puțini se pot bucura. Studenții din Cluj vin pe-aci, în treacăt să învețe. Da’ io rămân și mă bucur în fiecare zi. Loc mai liniștit ca a meu nu-i nicări. Io-s obișnuit. Dar în final toți ajungem aci. Când , cum și de ce , asta ține de noroc!”
