Adelina Toncean avea doar 25 de ani când l-a adoptat pe Cristi, un băiețel de 3 ani abandonat în spital, care suferea de o boală incurabilă. I-a văzut întâmplător poza într-un ziar și a știut „că va fi copilul meu”. Lucrase o vreme în presă, pe domeniul social, și recunoaște că „ajungeau la mine multe cazuri de copii bolnavi”, dar nu făcuse niciodată voluntariat. Când l-a adoptat pe Cristi lucra într-o corporație și și-a continuat „viața de corporatistă având un copil”. După ce Cristi nu a mai fost, viața ei s-a schimbat complet: a renunțat la orice altceva pentru voluntariat în preajma copiilor abandonați în spitale. De curând, Adelina a înființat Blondie. Asociația poarta numele de alint al lui Cristi și se luptă să ducă mai departe visul lui: acela ca nimeni să nu mai moară de „boala copilului abandonat”: „El a murit și mi-a lăsat misiunea asta de a face ceva pentru alți copii ca el”.
„Blondie este visul meu demult, de când un copil născut cu o problemă gravă a intrat în viața mea și mi-a devenit copil, dar pentru că diagnosticul s-a făcut prea târziu, a murit și mi-a lăsat misiunea asta de a face ceva pentru alți copii ca el. Nu i-am spus Cristi sau Copiii bolnavi abandonați. Blondie înseamnă și alintul ăla, iubirea aia pe care o primești indiferent cât de bolnav ești. Indiferent că viața îți este anunțată lungă sau scurtă, meriți să fii Blondie – să fii alintat, să fii iubit, să fii luminos. Și să dai voie până la urmă și părții ăsteia să se vindece, pentru că iubirea chiar vindecă. Asta înseamnă Blondie, că indiferent de cum arată viața într-un anumit moment, e despre iubire.” – Adelina Toncean pentru
hotnews.ro.
Adelina și Cristi
Info pe scurt:
- Adelina Toncean este mama a doi copii bolnavi abandonați în spital, pe care i-a înfiat: Cristi, care ar fi împlinit anul acesta 18 ani, a murit acum 4 ani. Andrei are 5 ani și este un „miracol medical” – este perfect sănătos după ce a fost diagnosticat cu aceeași boală ca și Cristi și i s-au dat puține șanse de supraviețuire.
- Cristi și Andrei s-au născut cu transpoziție de vase mari – o malformație gravă a inimii, care se poate corecta doar dacă este operată în primele săptămâni de viață. Cei doi băieți nu s-au întâlnit niciodată – Adelina l-a cunoscut pe Andrei la două săptămâni după ce îl pierduse pe Cristi.
- După ce l-a pierdut pe Cristi, acum 4 ani, Adelina a renunțat la job-ul ei dintr-o corporație și a decis să își dedice timpul și energia copiilor bolnavi abandonați în spitale, cu toate că nu făcuse niciodată volunariat. A făcut asta timp de câțiva ani, ca voluntar la Inima Copiilor.
- Anul acesta, Adelina a decis să își înființeze propria asociație care să lupte pentru copiii bolnavi abandonați în spitale. I-a pus numele Blondie, după numele de alint al lui Cristi, și a lansat-o la finalul lunii iunie.
- Asociația Blondie, fondată de Adelina, va lupta să ajute copiii bolnavi abandonați în spitale. Asta pentru că „Cristi a murit de boala copilului abandonat.”
- Ce își propune Blondie să facă pentru copiii bolnavi abandonați: voluntari care stau cu copiii în spitale, o caravană pentru monitorizarea sarcinilor în mediul rural, unde multe femei nu au acces la servicii medicale, și căsuța Blondie – o casă unde să le poată asigura copiilor grav bolnavi care au nevoie de îngrijire tranziția de la spital acasă, pentru acele cazuri în care familiile nu au condiții pentru ei.
Cristi, fiul Adelinei
- Cristi ar fi împlinit anul acesta 18 ani: „Era îndrăgostit când a murit”
Cristi ar fi împlinit anul acesta 18 ani. Ar fi votat pentru prima dată, așa cum își dorea. „Spunea mereu că în 2019 va vota prima dată. Era fascinat de Obama, de Kennedy și de Ayrton Senna. Voia să își facă un blog de investigații și să investigheze moartea lui Ayrton Senna și a lui Kennedy. Era fascinat de tot ce ține de America și de Obama”, povestește Adelina.
Cristi avea 2 ani și jumătate când el și Adelina s-au întâlnit. Adelina locuia la Cluj și lucra într-o corporație, după ce lucrase o vreme în presă, pe domeniul social, și ajungeau la urechile ei multe cazuri de copii bolnavi. Despre Cristi a aflat dintr-un ziar și și-a dorit să îl cunoască. S-a dus să îl vadă la spitalul din Constanța, acolo unde era internat de la naștere și unde mama lui naturală venea să îi vadă foarte rar. Când l-a văzut, Adelina a știut că va fi copilul ei. Adelina l-a găsit pe Cristi în luna septembrie, iar în luna mai a anului următor l-a luat acasă, la Cluj. Cristi suferea, de la naștere, de transpoziție de vase mari – o malformație gravă a inimii, care se poate corecta doar dacă este operată în primele săptămâni de viață.
Adelina și Cristi
După ce l-a adus la Cluj, Adelina i-a făcut lui Cristi toate investigațiile medicale și le-a trimis la „toate clinicile din lume pe care am reușit să le identific și toată lumea care vedea analizele spunea același lucru: nu se mai poate face nimic.”
Cristi avea 3 ani când a fost adoptat de Adelina și aproape 14 ani când a murit. „Dar sunt persoane care nu își pot explica cum a putut să trăiască atâția ani cu plămânii aproape distruși. El niciodată nu a dat semne de boală, nu se manifesta ca un copil bolnav. Mergea la școală, făcea exact ce face orice copil, a avut o viață normală. Avea un tratament dar era obișnuit cu el, nu se simțea limitat de asta. Obosea, într-adevăr, mai repede decât alți copii, nu putea să facă efort prelungit, dar avea prieteni. Era îndrăgostit când a murit…”
- Andrei, celălalt copil al Adelinei, e o „minune medicală”
La două săptămâni după ce l-a pierdut pe Cristi, Adelina l-a întâlnit pe Andrei, un băiețel de un an abandonat în spital, care suferea de aceeași boală ca și Cristi – transpoziție de vase mari. „Pe Andrei l-am găsit la două săptămâni după ce a plecat Cristi. Ei doi nu s-au cunoscut niciodată.”
Adelina le-a spus celor din spital că „dacă Andrei nu mai are nicio șansă și e atât de grav, să mi-l dea mai repede, ca să fie iubit mai mult. Andrei avea deja un an, teoretic nu mai putea fi operat, nu se mai putea face nimic. Numai că lui Andrei nu i se făcuseră toate testele, ei nu știau cum arată efectiv plămânii lui Andrei, însă vârsta pe care o avea nu indica deloc că s-ar mai putea face ceva. Și am plecat în Italia pe 20 decembrie. Cristi murise pe 25 octombrie. L-am învățat pe Andrei să mănânce, pentru că el nu mânca deloc, decât pe sondă. Între timp a murit și mama, când eram acolo. Și apoi au început, așa, miracolele. I-au făcut analizele, au văzut că nu are presiune în plămâni, și plângeau toți. Am văzut cum toți chirurgii italieni plângeau. Și l-au operat, apoi ne-am întors acasă așa ca doi turiști, fără aparate, fără nimic.”
Adelina și Andrei
Andrei a fost operat la un an și o lună. Acum are 5 ani și jumătate și e perfect sănătos: „El chiar este o minune medicală. Este un băiețel foarte mișto. Doctorul Cătălin Cârstoveanu de la Spitalul Marie Curie spune că a auzit că în lume ar mai fi fost câteva cazuri ca Andrei, dar nu a văzut niciunul. El nu poate să își explice cum de, la un an, plămânii lui nu erau distruși.”
Despre boala celor doi fii ai ei, Adelina spune că „e una dintre cele mai complexe malformații pe care le poate avea inima și sigur că, în anul 2001, când s-a născut Cristi, lucrurile erau, probabil, și mai complicate decât sunt acum. El avea nevoie să fie operat atunci, când lucrurile se puteau face. La copiii cardiaci există un moment până la care se poate interveni, după care, în general, se distrug plămânii și chiar nu mai este nimic de făcut, chiar nu mai există nicio soluție. Dacă s-ar fi intervenit la început, avea șanse ca orice alt copil. Andrei, celălalt copil al meu, a avut tot transpoziție și a fost operat la timp. Transpoziția de fapt se corectează dacă este operată în primele săptămâni de viață. Am văzut foarte mulți copii cu transpoziție de atunci. Se operează până la vârsta de o lună.”
- Blondie, visul Adelinei și al lui Cristi, devenit realitate
Adelina avea 25 de ani când l-a adoptat pe Cristi. Acum are 41. Înainte să îl piardă pe el, nu făcuse niciodată voluntariat: „Când l-am văzut prima data pe Cristi în ziar, nu făceam voluntariat și nici după aceea nu am făcut. Am lucrat în presă pe domeniul social și vedeam cazuri, ajungeau la mine cu copii bolnavi, dar activități de voluntariat nu am avut, cât a trăit Cristi. Mi-am continuat viața mea de corporatistă având un copil. O viață normală, cu griji de oameni normali. Doar după ce nu a mai fost el m-am schimbat.”
Adelina la lansarea Asociației Blondie
„Am lucrat în presă, am lucrat în asigurări, într-o bancă, în mai multe companii. Eram într-un mediu care nu avea legătură cu ce fac acum și nici nu credeam că voi face vreodată altceva decât lucruri care țin de cariera mea. În ultimii ani nu avusesem decât poziții importante, de conducere. Dar nimic nu se compară cu ce fac acum”, mărturisește Adelina.
După despărțirea de Cristi și salvarea miraculoasă a lui Andrei, „mi-am propus să mai fac asta și pentru alții copii, dar nu trăia niciunul, toți mureau. Și de fiecare dată am înțeles că a contat că am fost acolo. Chiar dacă îți dorești să vezi că finalul este altul, faptul că ai fost acolo, ei au știut asta.”
A decis să renunțe la job-ul ei din corporație și să își dedice timpul și energia copiilor bolnavi abandonați în spitale. A făcut asta timp de câțiva ani, ca voluntar la Inima Copiilor.
Anul acesta, Adelina a hotărât să își înființeze propria asociație care să lupte pentru copiii bolnavi abandonați în spitale. I-a pus numele Blondie, după numele de alint al lui Cristi, și a lansat-o la finalul lunii iunie. Blondie nu concurează cu Inima Copiilor, asociația unde Adelina a făcut timp de câțiva ani voluntariat, ci își propune să vină cu soluții complementare, pe care niciun ONG din România nu le aduce în acest moment: „Nu există o asociație care să aibă în minte copiii bolnavi singuri. Bolnavi singuri înseamnă atât de multe proceduri diferite pentru fiecare, încât nu mai seamănă cu nimic. Copilul bolnav nu seamănă deloc cu copilul singur, este altceva. Poate să fie cel mai bun spital din lume, dar cine stă cu el? Cine stă cu copilul? Că spitalul nu îl primește singur, uneori. Și atunci, în cel mai bun spital din lume, în care medicii știu ce au de făcut, în care ai toți banii, ai strâns toate fondurile, ai făcut tot, cine stă cu el? Uneori, acolo se joacă viața.”
Adelina a lansat asociația Blondie în ziua în care s-au împlinit 4 ani și 8 luni de la moartea lui Cristi: „Imediat după ce a murit el m-am decis să fac asta. Din momentul în care a murit el, nu am mai făcut nimic altceva decât din zona asta. Am fost voluntar la Inima Copiilor. Pentru că să rămâni pe pământ viu când copilul tău nu mai este, atunci trezitul dimineața trebuie să mai aibă un sens. Eu nu m-am revoltat, doar știam de la început în ce am intrat. Dar mi-am promis că eu nu mai vreau să se întâmple asta. Cristi a murit de boala copilului abandonat. Și când spun copil abandonat nu spun că copilul abandonat nu este tratat din cauză că nu îi pasă cuiva, pentru că nimeni nu își dorește să moară ei. Nu există cineva în spital care să zică: nu mă interesează, îl las să moară pentru că nu mă vede mama. Este foarte complicat, oriunde în lume. Niciun serviciu social din lume nu cred că poate să asigure ce ne povestea ieri o mamă, că a plecat 8 luni în Anglia cu copilul ei. Dacă copilul ei era un copil singur, cine stătea 8 luni în Anglia cu el, să facă transplant? Și atunci, pentru că este greu atunci când nu ai persoana care să fie adultul ăla cu responsabilitate, este atât de greu, încât trebuie înlocuit cu noi toți, cu o comunitate întreagă, cu o țară întreagă. Dacă suntem mulți, facem fiecare câte un pic. Și suplinim ceea ce nu se poate face, că nu mai există mama. Și e ok, nu o să poată sta nimeni 8 luni, dar poate stă două zile. Și poate mai stă altul o săptămână și altul mai stă și el o săptămână. Ne adunăm mai mulți. Facem personajul colectiv.”
Despre ziua lansării Blondie, spune că „eu cred că a fost chiar o zi specială. Am găsit atâta dorință de a face din partea celor din jur, am primit atâtea mesaje… Cred că suntem pe drumul cel bun. Am am avut toate sentimentele din lume, de la faptul că mi-aș fi dorit să nu trăiesc niciodată asta, aș fi preferat să fi avut probleme legate de faptul că chiulește de la școală și nu vine la timp acasă sau… orice, dar să fie aici. Și în același timp îmi venea să zic: Ce tari suntem! Uite unde am ajuns, uite unde m-ai dus!”.
- Ce va face Blondie pentru copiii bolnavi abandonați: voluntari care stau cu copiii în spitale, caravană pentru monitorizarea sarcinilor în mediul rural și căsuța Blondie
„Blondie este visul meu demult, de când un copil născut cu o problemă gravă a intrat în viața mea și mi-a devenit copil, dar pentru că diagnosticul s-a făcut prea târziu, a murit și mi-a lăsat misiunea asta de a face pentru alții copii ca el. Ne-am înființat pentru că un copil grav bolnav are nevoie de multă lume, e nevoie de mult efort pentru a ține un astfel de copil în viață. De multe ori este nevoie de un glas care să pună împreună instituțiile, care să găsească soluții acolo unde lucrurile pot să fie prea complicate și pentru a oferi copiilor o dezvoltare emoțională, fizică și intelectuală la maximul pe care îl pot obține”, spune Adelina.
Pe lângă programul de voluntariat – cei care stau efectiv cu copiii în spitale – asociația Adelinei, Blondie, a gândit, în primul rând, „un sistem în etape în care ne propunem să începem cu monitorizarea mamelor în situații de risc, pentru a afla la timp dacă un copil urmează să se nască cu o problemă gravă și să îl trimitem din start către maternitatea potrivită, să identificăm copiii care sunt deja în maternitate și sunt diagnosticați cu probleme grave, să punem împreună instituțiile care au rol și responsabilitate în protejarea lor”.
Unul dintre primele proiecte pe care Adelina îl are în minte pentru Blondie, și care va demara în toamnă, este o caravană care să monitorizeze sarcinile, în special în localitățile unde femeile nu au acces la asistență medicală: „O monitorizare așa cum și-ar face o femeie care are acces la servicii medicale – te duci în fiecare lună și monitorizezi sarcina cu ecograf mobil. Nu zici: am văzut-o, ok, este bine, putem merge la alta.”
Adelina promite că Blondie îi va aduce în proiect pe unii dintre cei mai buni specialiști în monitorizarea sarcinilor și cel mai bun echipament.
„Dacă știi că este risc de sarcină prematură, trebuie să faci în așa fel încât să nu se nască la 6 luni. Un copil născut la 6 luni oricum vine în lume într-un moment în care nu trebuia să vină, nu atât de repede. Un copil cu o asemenea prematuritate va rămâne foarte mult timp internat într-o secție de terapie intensivă, consumând resurse și ținând ocupat locul altui copil care s-a născut la termen, dar s-a născut cu o malformație. Probabil că va avea probleme chiar și dacă i se va salva viața și va fi mereu ținta infecțiilor, pentru că la vârsta asta este extrem de complicat să îl ferești de infecții și e complicat și să găsești un spital care nu e afectat de infecții. Și atunci, cel mai bine este să afli că sarcina aceea urma să se nască la 6 luni și îi dai un tratamet să se nască la 8 luni sau la 9. Totuși, monitorizarea sarcinii nu este doar așa, ca să aibă mama niște poze în album. Sunt niște decizii care se pot lua atunci și există niște tratamente care se pot da mamei, pentru ca ceva care, la un moment dat, s-ar putea să meargă prost să nu ajungă să afecteze copilul. Plus că există foarte multe vitamine și medicamente care nu sunt compensate, la care ele nu au acces.”
Anul trecut au murit, în România, 1.360 de copii cu vârsta de până la un an.Adelina spune că „aproape jumătate nu au avut nicio monitorizare. Propunerea noastră nu este de a merge în toată țara, toate proiectele pe care le facem sunt proiecte pilot, în care experimentăm, vedem cum funcționează, apoi propunem măsuri. Noi intuim cum se fac lucrurile, dacă toată lumea ar face așa, lucrurile ar merge bine. Începem cu două județe – Ialomița și Călărași – pentru că sunt județele cu cea mai mare mortalitate infantilă, au 1.500 de nașteri în mediul rural fiecare, deci sunt 3.000 de femei. Dacă vom reuși să ajungem în fiecare lună la 3.000 de femei, vom avea date atît atât de multe și de importante, încât vom putea să știm ce anume se poate face cu resursele care există, cu maternitățile care există. E ca atunci când așezi ceva în bagaj, ți se pare că nu or să încapă niciodată toate lucrurile în bagajul ăla, dar dacă le așezi în ordine, constați că îți mai rămîne și loc. Dacă folosești resursele pe care le ai știind ce faci… „
Adelina și Cristi
Adelina e convinsă că „cu resurse puține – pentru că nu costă mult să faci o caravană, este mult efort dar, practic, având ecograful mobil ajungi să te coste benzina și testele care se fac, care nici ele nu sunt foarte scumpe, teste de HIV, de hepatită, care indică hipertensiunea, teste de glicemie. Niciuna nu e la nivelul la care costă să faci o secție. Degeaba dotezi o secție cu orice. Dacă copilul se naște la 6 luni, nu este ce trebuie. Trebuie mers acolo unde poți să previi problema. Și atunci poți să afli și dacă femeia respectivă, care este însărcinată, a mai lăsat și alți copii, dacă va avea cu ce să îi crească. Sau dacă este o mamă minoră poți să o consiliezi și să o pregătești pentru ce urmează. Și poate că nu vor fi toți părăsiți sau poate va rămâne alături de copilul ei pentru că va înțelege că nu este singură în asta.”
Un alt lucru foarte important de care se va ocupa Blondie este să asigure „tranziția de la spital la comunitate și, foarte important, să dăm timp copiilor, să fie bine, să aibă timp de recuperare înainte de a ajunge în familiile care nu întotdeauna sunt pregătite pentru ei”.
Acesta este primul proiect al Blondie, în ordine cronologică: o casă unde să le poată asigura copiilor grav bolnavi care au nevoie de îngrijire tranziția de la spital acasă: „Uneori este un efort aproape inutil să te străduiești să faci monitorizarea sarcinii, să îi aduci la timp la spital, să le aduci voluntari dacă mama nu poate să stea cu ei, să îi duci în străinătate să le salvezi viața, să îi mai ții o vreme în spital și apoi să îi trimiți la moarte, din cauză că acasă părinții nu au condiții pentru el. Un copil care are o boală gravă și trece printr-o intervenție grea nu poate să treacă de la urgență direct acasă, decât dacă acasă este o continuare a spitalului – dacă are niște părinți dispuși să învețe medicină la un moment dat și să poată să îi asigure în continuare îngrijirea. Sunt copii care pleacă acasă cu echipamente medicale. Iar acești copii au o perioadă până se vindecă organul respectiv, afectat. Sunt și cazuri în care rămâne toată viața așa. Iar familia trebuie să poată manevra un anumit echipament medical – se pot infecta, se pot înfunda. Cum să faci asta într-o casă fără geamuri sau într-o casă în care mai sunt încă 10 copii, fiecare cu virușii lor, cu infecțiile pe care le aduc de la gradiniță, de la școala? Efectiv, de foarte multe ori, noi suntem conștienți că nu pleacă să le fie bine. Nu au dezvoltarea de care au nevoie, nu fac recuperare și în niciun caz nu ajung la nivelul la care ajunge un copil cu aceeași afecțiune care are acces la recuperare.”
Adelina povestește că „o fetiță pe care o știu de când s-a născut a fost aproape de moarte. Moartă de foame. Și nu pentru că părinții ei nu o hrănesc, ci pentru că nu știu cum să o hrănească. La 10 luni are 5 kilograme. Copiii care suportă operații pe cord pot să moară în prima lună din cauza unei răceli. Ei nu mai pot să ducă și o răceală, pe lângă ce au. Și atunci nu e păcat pentru efortul făcut? Facem o mâncare bună și o aruncăm la sfârșit? Important e să îl trimitem acasă într-o stare cât mai puțin vulnerabilă.”
„Soluția este un centru care să nu fie nici acasă, nici spital: să fie un loc unde copilul să fie ferit de infecții, să aibă mâncarea de care are nevoie – hrănirea unui copil ca ei este foarte complicată, foarte mulți sunt hrăniți pe sondă nazogastrică.”
De aceea „e nevoie de un loc care să le asigure tranziția asta. Așa, încet, în timpul lor”.
Casa nu va fi foarte mare, spune Adelina. Pentru început, a identificat o casă pe care Blondie urmează să o preia în curând. „Nu vrem să fie mai mult de 8 copii într-o casă. Mama poate să rămână alături de ei sau poate să nu rămână, dacă nu poate. Dacă va fi de succes, preferăm să mai facem încă una, decât să o transformăm într-un centru. De asta nici nu o numesc centru. Să rămână cât mai mult aproape de ceea ce înseamnă o casă și să îi trecem de perioada aceea grea, pentru că, după câteva luni, riscul nu mai e același. Spre exemplu, în prima lună după o operație grea, riscul de a nu fi bine e uriaș”.
- „Adopția nu înseamnă să alegi copii perfecți. Înseamnă doar să fii părinte”
Adelina nu a crezut niciodată, înainte să îl piardă pe Cristi, că „va veni o vreme când el nu o să mai fie”. A sperat tot timpul că se va întâmpla ceva miraculos: „că va evolua medicina, că o să găsim o cale și a fost atât de greu ce a urmat… Pe mine chiar pot să spun că m-a salvat faptul că am cunoscut apoi un copil cu aceeași problemă ca și Cristi și am putut să înțeleg, în felul ăsta, că asta e tot ce poți să faci. Să faci. Fără să iei în calcul cum se va termina sau, oricât de greu ți-ar fi, știind că ar putea să se termine altfel decât îți dorești, e important să faci. Pentru omul pentru care o faci, e important să rămâi, să nu pleci când îți este greu. Apoi am început să înțeleg ce e nevoie să se facă la nivel structural ca lucrurile să poată să fie replicate, să poți să nu o iei de la capăt cu fiecare copil, ci să înțelegi unde trebuie intervenit la nivel de instituții și de mers la firul ierbii, ca să poți să previi cât mai mult. Pentru că atunci când deja se întâmplă, nu mai e timp să faci aproape nimic.”
Adelina nu a avut nicio traumă care să o apropie de copiii bolnavi: „Eu am crescut într-o familie în care mama era un om care iubea tot și care așa ne-a învățat, că dacă cineva are nevoie de ajutor, îl ajuți, nu te uiți cât de greu îți e ție. Și nu am avut niciun moment vreo ezitare legată de ce fac. Am știut în momentul ăla și așa a fost. Și nu am avut nicio experiență nasoală sau nicio… nu știu, nu am trăit vreo traumă care să mă apropie de copii. Dimpotrivă. Așa am văzut acasă, că se face bine. Că e normal să faci bine.”
Adelina și Cristi
Am întrebat-o pe Adelina cât de greu i-a fost, din punct de vedere birocratic, să îi adopte pe Cristi și pe Andrei, doi copii speciali, în contextul în care se vorbește foarte mult despre birocrația din jurul adopțiilor: „Adopția este complicată din cauză că părinții adoptatori pun foarte multe condiții. Nu din cauză că este prea complicat procesul. Când pui foarte multe condiții și când cauți un copil care nu există, vei aștepta mult să apară. Oamenii vor să ia copii perfecți. Românii caută copii care să fie mici de vârstă, să fie sănătoși, să nu fie de etnie romă, să fie frumoși. Și când sunt 3.000 de copii adoptabili în sistem din care nu știu câți sunt de vârstă mică și sănătoși – or fi, nu știu, 200-300. Și când toate familiile se bat pe acei copii, sigur că durează mult.”
„Dacă am aplica aceleași condiții unei persoane adulte, dacă am judeca-o așa: meriți să îmi fii partener de viață dacă ești suficient de sănătos, dacă după ce te duci la toate analizele constați că nu o să îmi complici viața stând prin spitale și că vei fi suficient de sănătos încât să mergem în vacanțe unde vrem… cred că ar fi monstruos pentru un om să fie așa, principalul criteriu pentru care să fii ales să fie să fii sănătos. Și tocmai atunci când ești bolnav ai nevoie de cea mai mare atenție din partea cuiva. Tocmai ăsta să fie motivul pentru care să fii respins? Și pentru care să ți se refuze dreptul de a avea o familie?”, crede Adelina.
Concluzia Adelinei este că „Adopția nu înseamnă să ai copii pe ușa din spate. Nu înseamnă că dacă nu i-ai născut poți să ți-i alegi cum vrei, copii perfecți. Înseamnă doar să fii părinte”.
Despre povestea ei, Adelina mărturisește: „Cu siguranță mi-aș fi dorit să nu fie așa. Cu siguranță, dacă aș fi putut să aleg, aș fi ales o poveste banală. Dar probabil că nu așa trebuia să fie. Trebuia să fie greu ca să poată să fie așa de frumos. Pentru că e frumos. E atâta viață și miracol în preajma noastră. Dar durerea nu scade, chiar cu sensul pe care ți-l alegi, durerea e durere. Nu e nici revoltă, nici furie, nici… este durere. Cred că cel mai greu moment după plecarea lui a fost acum, când ar fi împlinit 18 ani, când am simțit că mi se rupe inima. Am vrut să îi fac majoratul, chiar așa, apoi mi-am dat seama că nu sunt în stare de asta, că e prea greu. Și acum, când ar fi fost votul, și știam cât de mult își dorea și cât se pregătise pentru asta… Dar suntem aici și facem să nu se mai întâmple.”
