Închide

Omul care îți punea filme la cinema în Gherla, cu cele mai spumoase amintiri. „La sapă, băăă!”, striga lumea din sală

ActualitateDin județIstorieTop News by Actual de Cluj - mai 06, 2019 0 207

Un Trabant din care răsuna muzica faimoasă din anii trecuți a fost o bună bucată de vreme o apariție inedită pe străzile din Gherla. Anii au trecut și s-a schimbat doar marca mașinii. Șoferul, Tiberiu Campo, este ușor de recunoscut după barba albă, care îl ajută să facă bucurii celor mici, la sărbătorile de iarnă.

La 75 de ani se consideră tânăr la suflet, iar tot ce face demonstrează cu tărie acest lucru. Poate fi văzut vara cu rolele prin oraș, iar când ninge, cu schiurile pe pârtii. În urmă cu vreo 15 de ani a ajuns vedetă la TV, după ce s-a împrietenit la cataramă cu porcul Gruți, cu care ieșea la plimbare și chiar la bere prin oraș. Omul e mereu activ și nu poate trăi fără muzică, fie că este acasă ori la volan.

Puțini știu însă povestea lui de viață și faptul că mai are o pasiune uriașă: filmele și cinematograful. Tiberiu Campo a lucrat mulți ani la cele două cinematografe din Gherla: Victoria, care s-a închis demult și Pacea, care funcționează și azi. Amintirile lui ar putea face, la rândul lor, subiectul unui film de cinema.

VENIREA LA GHERLA

Am venit la Gherla de la Jibou, prin 1961. Tata se prăpădise,  eu eram elev în clasa a X-a, iar mama se angajase în oraș. Eram tare prăpădit, nu ascultam de nimeni, la școală nu voiam să învăț, eram rău, iar mama era necăjită, Ce s-o alege de mine? După un an m-am angajat la Combinat și m-am înscris la seral, să termin liceul. Apoi a venit vremea armatei, avem 19 ani și m-au dus la București, la Transmisiuni. Pentru că mama se îmbolnavise grav și eram întreținător de familie, am făcut doar jumătate din armată.

La Gherla locuiam aproape de cinema, la familia Martaian, oameni tare cumsecade. Ei aveau un căsoi mare, iar pe cei cu locuințe mai mari îi obliga pe vremea aceea statul să mai ia chiriași.

Când am venit în oraș, cinematograful Victoria din centru era funcțional. Înainte se mai făceau filme la muzeu și la casa de cultură, era un bătrân pe nume Raț, care dadea cu manivela la film.

La Victoria era o sală lungă. Când eram copil, ne ascundeam pe sub scaune. Era o femeie, Magda, care rupea biletele la intrare, ne căuta cu mătura și ne bontănea când ne prindea. Când nu, rămâneam de la un spectacol la altul, mai ales la filmele cu cowboy, vedeam același film și de trei ori într-o zi, atât de mult ne plăcea!

DE LA SPECTACTOR, LA OPERATOR. ÎNTÂLNIREA CU SERGIU NICOLAESCU

Mai târziu m-am angajat ca ucenic la cinema. Aveam avantajul că era aproape de casă și puteam să fiu aproape de mama, să pot vedea oricând dacă e bine sau are nevoie de ceva.

La cinema eram cu încă un prieten, Lică Arancutean. Șef de cabină era unul Mureșan, om de treabă. Toți eram oameni simpli. În scurt timp s-a construit noul cinematograf Pacea, dar noi am mai rămas o vreme la Victoria, să învățăm cum se lucrează.

sergiu nicolaescuApoi m-a trimis Întreprinderea de la Cluj la Centrul cinematografic București, să fac școala de operatori proiecționiști, care a durat șase luni. La studiourile Sahia m-am întâlnit o dată în lift cu Sergiu Nicolaescu. Respecte, domnu’ Sergiu! l-am salutat eu bucuros. Ce faci măi băiete, de unde ești? De lângă Cluj, de la Gherla. Și ce faci aici? Îs la școală. Mă, nu vrei să te faci operator de luat imagini? m-a intrebat el. Cum n-aș vrea, dar am o mamă acasă bolnavă la pat și numai eu am grijă de ea, i-am explicat eu. Dacă te răzgândești, să iei legătura cu mine, mi-a mai zis el. Cum nu m-aș fi dus eu la Szobi Cseh, la cascadorii… ehei, era pe mintea mea, dar nu puteam, că mama avea nevoie de mine acasă.

Școala am terminat-o cu bine, când am dat examen la sfârșit pentru calificare am luat premiul I. Am fost șmecher, nu învățam, dar era ușor ce se preda, tehnică, electricitate, încărcarea aparatului.

LA CINEMA, LUMEA CA SARDELELE

Pe vremea aceea, cinematograful era printre puținele posibilități de distracție pentru oameni. La televiziune era program puțin, nici nu prea aveai ce să vezi și nici nu avea încă toată lumea televizor.

foto: afișe de film la Gherla, anii ’50

gherla cinematograf afis 1957 parc

În sala de la cinematograful Victoria încăpeau peste 100 de oameni, iar programul era de joi până duminică, cu trei spectacole pe zi. Era plină sala când venea un film nou, pentru că toți voiau să-l vadă joi, în prima zi, nu să-l audă povestit de la alții.

Ne dădeau de la Cluj filme bune, cu John Wayne, ori indiene, veneau bâtrânii cu scaunul de acasă ca să le vadă. Veneau unii la mine Tibi, fă rost de bilete și ca să-i mulțumim pe toți, băgam chiar și dublu capacitatea sălii. Ne știam cu tot orașul, aveam mulți prieteni copii, îi băgam înăuntru chiar și fără bilet, că nu aveau bani.

Se vindeau bilete și în picioare, stăteau oamenii unul peste altul, ca sardelele. Când se termina filmul, curgea apa pe pereți și toți spectatorii erau transpirați, leoarcă, de parcă veneau de la băile jidovești. Bine că nu s-a întâmplat niciodată vreo minune, un incendiu, doamne ferește ce-ar fi fost acolo!

foto: cinematograful Victoria din centrul orașului, anii ’60

gherla 1964 cinema victoria

Era o femeie, Magda și un om, Stoica, la bilete și la curățenie. Pe vremea aceea se dădea cu motorină pe jos. Programul era lejer, abia la 11 aveam matineu, era pauză de la 1 la 3, când mergeam la Someș la scăldat, apoi din nou la film. Fiecare făceam câte un spectacol.

INTÂMPLĂRI LA CINEMA

Era o meserie frumoasă, dar destul de slab plătită față de salariul unui muncitor în Combinat. Biletul la film costa 1,50 lei, iar salariul era cam de 400 de lei, când salariile erau de vreo 700-800 lei, iar în Combinat luau unii și 2.000 de lei. Dar cu două filme bune făceam planul la vânzări. Aveam afișe în oraș la panoul din centru și unul peste drum de liceul Ana Ipătescu.

Rolele cu filme se păstrau în niște cutii de metal, care ajungeau la Gherla cu trenul. După ce ne făceam spectacolele,  le trimiteam la Baia Mare, de acolo mergeau la Brașov. O dată am trimis un film din greșeală la Zalău și ăia care îl așteptau au trebuit să schimbe programul. Se mai încurcau și rolele, care trebuiau puse într-o anumită ordine. S-a întâmplat să îl împuște pe unul în film și apoi să apară din nou pe ecran, mai târziu, viu. Dar le puneam în ordine la următoarea proiecție. Mai încurcam actele, că uneori mai și serveam câte o licoare. Se întâmplau minuni din acestea, dar erau cazuri foarte rare.

Pe vremea aceea, filmele care rulau la sate erau pe peliculă de 16 mm și mergeau pe aparate rusești, dar la oraș erau deja pe 35 mm. Lucram cu electrozi, unul cu plus, altul cu minus, cu curent continuu. Aveam tot timpul pături ude la îndemână, iar când s-a mai întâmplat să se aprindă pelicula, că era inflamabilă, de la cărbunii fierbinți, aruncam repede pătura pe rolele de film și deschideam ușile să iasă fumul. Cărbunii aveau putere mare, ca electrozii de sudură, trebuia sa-i tot apropii cu mâna unul de celălalt, așa ardeau și se consumau, iar prin ardere dădeau o lumină puternică, preluată de o oglindă concavă, care făcea proiecția pe ecran. Mai stăteam câteodată de povești în timpul filmului și uitam de cărbuni, care se stingeau. Atunci începeau fluierăturile din sală, La sapă cu voi, băăi! Erau aventuri frumoase.

Apoi au inventat tehnicienii de la Cluj un motoraș care apropia automat electrozii, dar uneori prea repede, sau prea încet, tot trebuia să fii atent. Mai târziu au apărut lămpile cu xenon, cu șase atmosfere. Când bubuia una din aia, tot se spărgea. Dar se repara, nu era problemă.

Lucram simultan, cu două aparate, iar rolele de film aveau semne pe ele, înainte să se termine, să știm să le schimbăm. Mai uitam de ele, și până montam cealaltă rolă, începeau din nou fluierăturile în sală.

Cele două cinematografe din Gherla au funcționat în paralel o vreme și era lume la amândouă. Am lucrat și la Victoria, și la Pacea. Aveam plan, dacă nu făceai planul, nu luai salariul. Dar n-au fost probleme, că lumea venea la film pentru că nu avea ce să facă acasă. Se mergea pe la școli, dimineața se făceau matinee cu desene animate pentru copii, veneau grădinițele și elevii, depășeam planul și dormeam liniștit o lună de zile. De-aia n-a rămas niciodată România fără bani, că Ceaușescu a știut să facă bani din orice. La ăștia de acum nu merge nimic.

O dată și-a uitat un om în sală o servietă cu vreo 30 de milioane de lei. Venise la film după ce scosese bani de la bancă, cred că băuse înainte ceva și a adormit la film. Era om de la țară și când s-a terminat spectacolul, de rușine că l-a văzut lumea dormind, a plecat rapid și a lăsat acolo servieta. A venit după două ceasuri, transpirat, N-ați găsit cumva o servietă? Aveam în ea toate economiile de la CEC, o grămadă de bani!. Servieta fusese găsită și omul a respirat ușurat când a primit-o. S-au pierdut de toate la cinema, haine, mănuși, fulare, șepci, umbrele.

În ultimii ani de serviciu mi s-a oferit să mă duc la caravana cinematografică de la penitenciar. Asta mergea cu filme prîn toate pușcăriile din Ardeal. Mi-au zis că mă fac plutonier dacă mă duc. Erai cu mașina cu număr de MAI, nu te oprea nici dracu’. Nevasta n-a vrut să semneze că e de acord când a auzit că trebuia să fiu plecat câte o jumătate de lună de acasă și din cauza asta, nu m-au acceptat. L-au luat în schimb pe unul din Dej, m-am întâlnit cu el după câțiva ani, mi-a zis Mă, ce viață ai ratat!

Tot în acele vremuri erau caravana cu filme ce mergea la sate. Proiecționiștii o duceau tare bine. Venea lumea la ei, Nene, cum să văd și eu film?  Ce-are mă-ta, găini? Adă încoace! Ce comandai, aia venea. Cei de la caravanele astea de la țară toți erau niște bețivi, așa le era viața, băutură, mâncare, cartofi, găini, miei, primeau tot ce voiau.

stela furcoviciCând s-a lansat filmul românesc Ecaterina Teodoroiu, a venit la Gherla actrița din rolul principal, Stela Furcovici. A dormit o noapte la mine. Bea femeia aia de usca, umfla două kile de vin și eu, bărbat, nu eram în stare să fac față. Și actorii ăștia, făceau filme, luau milioane și apoi se apucau de băut.

Am rămas eu și Lică Arancutean operatori, care mai suntem în viață. La Pacea eram cu Nicolae și unul Grigorean, din Mintiu Gherlii. Erau vremuri modeste, condiții simple, oamenii au trăit foarte bine și atunci. Era cinematograful în oraș și casa de cultură, unde mai venea câte un spectacol de teatru, poate o dată pe lună.

AU TRECUT ANII

Cinematograful s-a stricat după Revoluție. Au venit vremurile cu zeci de programe la tv, au apărut aparatele video cu casete, apoi DVD playerele.

Mergea lumea acasă la câte unul, se închideau și vedeau filme nemaivăzute, de-alea cu Iisus, de 6 ore, sau de-alea mai deochiate, care nu se puteau vedea altundeva. Te servea cu o cafea, o băuturică, dar te și încasa. Se făceau bani frumoși din așa ceva!

A fost o viață frumoasă ca operator. Dacă muream înainte să fi împlinit 70 de ani, mi-ar fi fost rușine de mine, acum la 75, nu mai mi-e.

(articol preluat cu permisiunea autorului de pe gherlainfo.ro)

Tags

Nici un comentariu

Scrie un comentariu